FRATELE DUCELUI-Capitolul 10

Ce faci? întrebă Jaden îngrijorat, văzându-l aplecat la intrarea în peșteră.

Deja înșeuaseră caii și se pregăteau de plecare.

— Am văzut ceva aici. Cred că ploaia a spălat pământul de pe pietre și… uite. îi arătă entuziasmat ceva ce semăna cu o piatră verde.
— Cred că este o piatră prețioasă, sau cam așa ceva, continuă învârtind-o între degete.

Jaden rămase privind încruntat acea piatră care arunca irizații luminescente.

— Las-o acolo, te rog. Nu o lua, rosti cu voce stinsă, privind cu teamă piatra de jad.
Își simți sufletul greu de frică a ce însemna acea piatră. Își aduse aminte că din cauza unei astfel de pietre fusese transbordat aici, iar acum… Nu voia să se gândească, dar frica îl paraliza.
— Te implor, Tony, las-o unde ai găsit-o.

— Este păcat să o las aici. Mă gândeam că am putea face niște talismane din ea, să le purtăm împreună la gât, continuă celălalt entuziast, vârând piatra de mărimea unui ou de prepeliță în buzunarul de la vestă.

Jaden rămase tăcut, dar ar fi vrut să arunce chestia aia cât mai departe de ei.
Apucă calul de dârlogi și porni în urma lui Antony, cu sufletul plin de frică.

Ploaia cădea acum liniștită, iar ei coborau dealul unul după altul, având grijă de cai. Când ajunseră la poalele lui, în câmpie deschisă, după o ultimă privire la grota unde lăsaseră în urmă cele mai intime și frumoase trăiri, încălecară și porniră la galop.

Își struneau caii să galopeze unul lângă altul, din când în când aruncându-și priviri pline de iubire.
Erau deja din nou uzi până la piele, așa că încercau să străbată cât mai repede câmpia pentru a ajunge la drumul principal. De acolo mai aveau o bucată de drum de mers împreună, după care fiecare trebuia să o ia pe drumuri separate.

Când mai aveau vreo cinci sute de metri până la drumul principal, armăsarul lui Antony se cabră, ridicându-se în două picioare și scoase un nechezat puternic, aruncându-și călărețul jos, după care o luă la galop, alergând dezorientat.
Jaden trase puternic de hățurile propriului armăsar și sări din șa, mai înainte ca acesta să se oprească măcar.

— Tony! strigă speriat, alergând spre acesta.
Se lăsă în genunchi lângă el, încercând să îl ajute să se ridice.
— Ce s-a întâmplat? întrebă panicat, privindu-i părul din care se scurgeau picături de sânge amestecate cu picuri de ploaie ce cădeau domol.

— Nu știu. Cred că s-a speriat de vreun șarpe sau ceva, rosti Antony, încercând să se prindă de cămașa lui pentru a se ridica. Rămase în fund, sprijinindu-se de el.

Jaden își strecură degetele în părul lui, încercând să își dea seama de unde curgea sângele. În spatele capului, înspre dreapta, simți pielea zdrelită.

— Cred că… m-am lovit la cap, spuse Antony văzând sângele care îi îmbibase cămașa.

— Am să încerc să îți înfășor capul cu cămașa mea, spuse trăgându-și în grabă cămașa peste cap, îngrozit de-a binelea, fără a-i păsa că trupul îi era biciuit de ploaia care cădea în continuare.
Știa că în acel timp medicina era foarte rudimentară.

Îi înfășură capul cu cămașa, după care îi înnodă mânecile, încercând astfel să facă presiune în speranța de a opri sângerarea.

— Calul tău nu cred că ne poate duce pe amândoi și nici eu nu cred că mă pot ridica, așa că va trebui să pleci după ajutor, spuse cu voce întretăiată, simțind că îl ia amețeala.

— Nu plec nicăieri fără tine! îl apostrofă furios.
— Am să te sui pe tine în șa, iar eu am să merg pe lângă cal. Nu te părăsesc, Tony.

Întoarse capul și fluieră propriul armăsar, care se apropie de ei.

— Încearcă… te rog, încearcă să te ridici, îl rugă, încercând să îl sprijine.

Depuse tot efortul de care era în stare, dar când se ridică în picioare sprijinit de Jaden, simți că amețește și căzură amândoi în genunchi.

— Tony! îl strigă, simțindu-și lacrimile alunecându-i pe obraji de frică și de neputință.
Celălalt era mai înalt și mai solid ca el, așa că îi era imposibil să îl urce singur în șa.
— Tony, te rog… acum începuse să plângă cu sughițuri, privindu-i ochii închiși.

— Jess… îi rosti numele ca o șoaptă, ridicând pleoapele. — Pleacă și…

— Nu… nu! strigă cu disperare.
În acea clipă simți că spiritul lui este încet îndepărtat, iar Jessi își preluă locul în propriul corp.

— Piatra… unde este piatra… rosti printre suspine, încercând să își facă din nou loc lângă Jessi.

Simțea că acel cristal este răspunzător pentru această îndepărtare.

Voia să îl ia și să îl arunce cât mai departe, dar puterea îi slăbea, iar vocea rămase doar o șoaptă îndepărtată.

— Nuuu! Tony! Tony!

….

— Nu… nu…

— Jaden! Jaden, te rog trezește-te! strigă fata cu îngrijorare, privindu-i chipul contorsionat de durere și lacrimile care îi curgeau de sub pleoapele lăsate.

— Jaden! încercă și Daria, bătându-i obrajii cu palma.

Ridică pleoapele, continuând să suspine, și privi chipurile speriate aplecate asupra lui.
Închise din nou ochii, sperând să vadă alt chip. Un chip drag și iubit.

— Jaden, deschide ochii! îl rugă încă o dată Cesima disperată.

— Du-mă înapoi… rosti agățându-se de mâna Dariei, ignorând restul persoanelor.

— Trebuie să mă duci înapoi, acum… trebuie să îl ajut…

— Jaden, ești aici cu noi, încercă Cesima să îl liniștească.

— Du-mă înapoi! Nu înțelegi?! strigă ca un posedat, agățându-se în continuare de mâna acesteia.

— Jaden, ai fost în hipnoză douăzeci și șapte de minute, iar noi am încercat din greu să te aducem înapoi, continuă Cesima să îl lămurească.

— Nu mă interesează! Vreau să mă duci înapoi! El are nevoie de mine!

— Nu pot face acest lucru, încercă să îl liniștească, ușurată că își revenise, dar neînțelegând nimic din ce spunea.

— Dacă nu îți reveneai, chemam salvarea.

— O Doamne… o Doamne… el… începu să se tânguiască printre suspine. Își acoperi chipul cu palmele.

— Niciodată nu am mai pățit așa cu cineva pe care l-am hipnotizat, spuse aproape învinsă.

— Normal ședința nu durează mai mult de cinci sau șapte minute…

— Jaden, îi rosti Robin,

— spune-ne ce s-a întâmplat!

— Cât am fost… plecat? întrebă cu voce joasă.

— Aproape o jumătate de oră, răspunse femeia.

— Vreau să merg acasă, rosti cu voce joasă, privindu-și prietenii.

— Ești sigur că ești OK? întrebă femeia.

— Aș vrea să îți pun câteva întrebări sau să mergem la spital.

— Vreau acasă. Sunt bine, adăugă mai încet, realizând că femeia voia doar să se asigure că este bine.