FRATELE DUCELUI-Capitolul 11

Stătea ghemuit, cu genunchii strânși la piept și cu brațele înfășurate în jurul lor, privind cum primele raze de soare își făceau simțită prezența, anunțând un nou început de zi.
Seara trecută, imediat ce intrase în cameră, se aruncase în pat și începuse să plângă cu sughițuri, de parcă totul în jurul lui se prăbușea.
În sufletul lui… chiar asta se întâmpla. Pentru că nu putea găsi răspunsul la întrebarea care îi măcina gândurile.

De ce acum? De ce acum?
Își repeta aproape obsesiv.

Îl durea capul, ochii îi erau umflați, iar prietenii lui erau profund îngrijorați. Reușise într-un final să-i convingă că este bine, doar ca să-i facă să plece. Ar fi vrut să rămână cu el toată noaptea.
În clipa aceea de disperare nu-i păsa de nimic — nici de el, nici de altcineva.

La un moment dat se gândise chiar să închidă ochii și să se roage așa cum nu o mai făcuse niciodată. Poate acel cineva atotputernic, cel care îl aruncase fără voia lui în trecut, s-ar fi îndurat să-l lase să se întoarcă încă o dată.
Doar un minut.
Atât, doar cât să se convingă că el era bine.

Se ridică brusc din pat, pradă unui gând răzleț, și începu să își caute telefonul. Îl găsi în jacheta cu care venise și îl deschise cu degete tremurânde.

Cum de nu se gândise mai devreme?
Cu tehnologia putea afla orice.

Începu să tasteze anul și numele de familie al lui Antony. Deschise o fereastră și citi tot ce găsi, apoi pe alta, și încă una…
Ducele era menționat împreună cu familia lui, dar despre fratele acestuia nu găsise prea multe. Doar o referire la petrecerea de douăzeci de ani, atunci când fusese pictat — tabloul pe care îl văzuse și el.
Apoi… doar mențiunile despre moartea părinților.
În rest, nimic.

Mai încercă diverse combinații, dar tot nu găsi altceva.
La urma urmei… trecuseră o sută șaptezeci de ani.

Se lăsă pe marginea patului, privind camera ca și cum o vedea după foarte mult timp. În realitate, trecuseră abia treizeci de minute. Toate trăirile și tot ce i se întâmplase acolo, în trecut, se comprimaseră acum în doar câteva clipe.

Doamne, ar fi dat orice să mai vadă o dată camera aceea sărăcăcioasă, curtea plină cu cai.
Să retrăiască prima lor întâlnire.
Și ultimele clipe petrecute împreună.

Lăsă telefonul pe pat și își acoperi chipul cu palmele.
Nu mai voia să plângă. Lacrimile nu îl ajutau cu nimic.
Trebuia să își trăiască viața în lumea lui, prețuind acele amintiri pline de iubire.

………………

Stătea cu ochii închiși, ascultând vocile lui Robin și Cesimei, în timp ce mașina condusă de băiat se îndrepta spre orășelul unde se afla pensiunea părinților săi.
Trecuseră cinci zile de la întâmplarea cu hipnoza — cinci zile în care trăise, încercase să fie normal, deși sufletul îi striga încă de disperare.

Se lăsase pur și simplu târât în această excursie, promițându-i Cesimei că îi va însoți.
Acum, că era aici, voia să facă tot posibilul să nu își arate suferința, ca să nu le strice acest moment cu familia lor.

– Jaden, dacă îți este foame, putem opri, îi spuse fata.

– Mai avem cam o oră și ceva.

– Nu îmi este foame, o asigură el, deschizând ochii.

– Bine. Atunci mâncăm când ajungem.

Și ea, și Robin știau că în timpul hipnozei se întâmplase ceva ciudat. Dar, pentru că Jaden nu le spusese nimic, nici nu insistau.
La un moment dat… poate… avea să le povestească singur.

Sperau ca excursia să îl scoată măcar puțin din starea îngrozitoare în care se afla. Nu îl văzuseră niciodată atât de abătut. Era ca o păpușă mișcată de fire invizibile, făcând mecanic lucrurile de zi cu zi.

După aproape o oră, privind pe geam, observă ceva ce îl făcu să devină brusc foarte atent la peisaj. Cu cât se apropiau mai mult de destinație, simți o neliniște inexplicabilă.
Era ca și cum sufletul și trupul lui freamătau în anticipare.

Ciudat… pentru că nu mai fusese niciodată în acea zonă.

La un moment dat, din șoseaua principală făcură dreapta, iar el aproape că simți cum îl lovește ceva invizibil.
Se agăță de portieră, cu ochii măriți, incapabil să respire.

– Oprește… oprește! strigă isteric, speriindu-i.

Mașina nici nu se opri bine, că el se și prăvăli în genunchi, afară.
Priveliștea se schimbase, șoseaua era acum puțin mai departe de drumul vechi… dar amintirile lui erau atât de vii, încât recunoscu locul fără greș.

– Jaden, ce s-a întâmplat? Îți este rău? îl întrebă Cesima, lăsându-se lângă el. Robin se alătură, la fel de speriat.

– Eu… cred că este același loc… Acolo… acolo este râul… reuși el să spună printre suspine.

– Da. După pădure este un râu, confirmă Robin, surprins.

– Din câte știm, nu ai mai fost niciodată aici, spuse Cesima, contrariată.

De aici se întorsese cu cinci zile în urmă…

– Să mergem. Vă rog… să mergem mai departe, rosti ridicându-se cu greu.

Se urcă în mașină și îi zorea din priviri pe cei doi.

– Condu încet, îi ceru lui Robin. Am să vă povestesc totul… dar nu acum. Nu mă întrebați nimic.

Nu spuseră nimic, dar îl urmăreau cu o grijă intensă.

Șoseaua îi duse în oraș, iar el căuta disperat să recunoască ceva.
Dar totul se schimbase: casele, străzile, chiar și satul devenise un orășel cochet, transformat în stațiune turistică. Nici numele nu mai era același.

Trecând pe lângă biserică, murmură ceva, iar Robin îi răspunse:

– E foarte frumoasă. Are peste o sută de ani. Este o atracție turistică.

Nu voia să vadă biserica nouă.
Ar fi vrut-o pe cea mică, din lemn…

– O să te ducem să vizitezi și conacul, spuse Robin.

– Da. Are peste trei sute de ani. Trebuie să-l vezi! adăugă Cesima.

– Este… încă aici? întrebă el aproape fără glas.

– Ce ai spus? întrebă Robin.

Dar Jaden nu mai răspunse. Privea bulversat pe geam până când mașina opri în parcarea pensiunii.

– Am ajuns, spuse Robin.

– Jaden… îl chemă ușor Cesima.

El întoarse capul spre ea, copleșit de recunoștință. Și-ar fi dorit să o îmbrățișeze. Îl luaseră cu ei… și fără să știe, îl aduseseră exact unde trebuia.

– Mulțumesc… șopti cu lacrimi în ochi.

– Mă sperii, îi spuse ea, prinzându-i mâinile între ale ei.

– Sunt doar bucuros că m-ați luat cu voi… Sunt bine.

Își ridică privirea și privi împrejur.
Rămase cu gura căscată.

Era din nou aici.
Aici, unde fusese doar cu cinci zile în urmă.

Prezentul și trecutul i se îngrămădeau în suflet într-un caleidoscop de contraste atât de puternice, încât simți că rămâne fără aer.