FRATELE DUCELUI- Capitolul 13

Picuri cristalini cădeau lin din cer, spălând aerul și asfaltul de praf și mirosuri. Era o ploaie de vară binevenită prin prospețimea ei.

Doar băiatul ce mergea tăcut acoperit de umbrela neagră, nu percepea nimic din binecuvântarea dată de ceruri. În gândurile lui rămăsese acea furtună năprasnică ce îi adusese bucurie și deznădejde.
Plecase singur să cutreiere străzile orășelului, vrând să vadă schimbările.

Privea și compara timpul trecut cu timpul prezent.

Atunci casele erau construite din lemn și lut și doar cei înstăriți aveau temelia făcută din pietre aduse de pe marginea râului.

Acum, totul era doar beton și sticlă, ca și drumul asfaltat pe care mergea cu pași domoli.
Încerca să facă mental topografia vechilor case și așezarea lor în timpul prezent.
Într-o oarecare măsură reuși, iar acum rămase privind de sub umbrelă vila cu două etaje adăpostind o pensiune, în locul în care în trecut fusese casa lui Jessi. Casa unde mâncase și dormise șase săptămâni.

Majoritatea construcțiilor adăposteau pensiuni, mai mici sau mai mari, micuțul sat din trecut transformându-se în prezent într-un orășel turistic, totul datorat familiei lui Antony.

Plecă mai departe lăsând gândurile să îl ducă înapoi în acel timp, când se scăldase fără griji în râul cristalin, sau când călărise propriul armăsar pe pajiștea verde ce ducea la pădure. Le văzu în gănd chipurile vesele ale lui Moise și Felis, îmbujorate din cauza vinului șterpelit fără știrea părintelui din crama bisericii, ce îl împărțiseră într-o zi la râu. Parcă simțea aievea mirosul de pâine coaptă ce te făcea să salivezi, sau gustul plăcintelor cu afine pe care le savura cu plăcere.

Deja vedea biserica din piatră și beton construită în locul celei vechi din lemn. Conacul era și astăzi închis, așa că voia să viziteze biserica, poate descoperea ceva din vechea așezare.

Cesima se oferise să îl însoțească, dar o refuzase, vrând să descopere singur toate schimbările petrecute în ani și ani de ze.
Avea la dispoziție o săptămână să vadă totul și să simtă cu tot sufletul fiece schimbare.
Rămase în fața bisericii privind ușile duble din lemn, pe unde ieșea o familie, formată din părinți și trei copii, cu siguranță turiști. Aceștea se distingeau de localnici prin nelipsitele rucsace și telefoanele cu care imortalizau fiecare descoperire.
Văzu copii îndreptându-se într-o parte a bisericii, urmați de părinți, unde se zăreau câteva cruci.
Merse și el într-acolo, atras de pietrele vechi. Când ajunse mai aproape constată că acela era un fel de cimitir muzeu, totul fiind îngrijit cu meticulozitate de persoane nevăzute.
Gardul ce împrejmuia mormintele era la fel de vechi, semn că acesta fusese păstrat așa cum fusese în vremurile de demult.
Începu să se preumble, auzind vag vocile copiilor într-un alt colț de cimitir, citind inscripțiile șterse de vreme.

Chiar dacă mormintele erau vechi, aleile erau asfaltate, așa că putea merge fără probleme printre ele. Fără să realizeze ajunse într-o parte a curții unde se distingeau mai multe cruci mari, evident acestea fiind așezate la căpătâiul unor persoane influente în zonă.
Se opri în dreptul primului mormânt, iar privirea se opri pe inscripția spălată de ploaie. Își miji privirea și se apropie mai mult citind pe litere numele abia eligibil. Când realiză că numele îi era cunoscut, încercă să descifreze anul decesului.

Rămase cu gura căscată realizând că acel mormint adăpostea rămășițele pământești ale mătușii lui Antoni. Uită și de ploaie și de umbrelă mergând spre celălat mormânt, doar să realizeze că acolo era îngropat unchiul lui, care se stinsese din viața la un an după soția sa.
Acum privi spre următorul mormânt, dar fără a face pasul spre el.
Ceva din sufletul lui îl îndemna să plece fără a afla cine se afla acolo. Își trase gluga hanoracului pe cap și închise umbrela. Rezemându-se în ea, asemeni unei persoane în vârstă, se apropie cu pași șovăitori, privind piatra funerară cu teamă. O teamă izvorâtă din sufletul ce începuse să vibreze, făcând ca trupul să îi fie străbătut de un fior. Se cutremură și rămase în dreptul pietrei mari. După ce desluși numele, privi împietrit anul care spunea data morții. Făcu un calcul rapid și realiză că cel din mormântul tocit de vreme, murise la două zile după plecarea lui.

Antony Soren Malori

Mai citi încă o dată numele și data morții și, fără să vrea, simți că picioarele nu îl mai susțin,  căzând în genunchi. Rămase așa, privind pierdut crucea de piatră, lacrimile calde ce îi străbăteau obraji amestecându-se cu ploaia care cădea încă din cer, udându-i trupul ce tremura sub valul suspinelor dureroase.

Aflase…acum aflase răspuns la întrebarea care îi tortura gândurile.

Murise.

Antoni murise la două zile după ce el se întorsese în lumea lui, evident din cauza loviturii la cap.
În gânduri îi veni chipul lui Jessi, plin de suferință și lacrimi, la fel ca al lui al lui acum.  Erau doi băieți care aveau sufletele sfâșiate din iubire pentru același băiat.

Jessi, atunci, privind trupul iubit fără viață, coborât în adăpostul rece și el acum după o sută și ceva de ani, privind piatra la fel de rece.
Împărțiseră același trup și aceleași sentimente. Acum lacrimile și durerea era împărțită între bărbatul de care se îndrăgostise și bărbatul care rămăsese în urmă plin de durere. Durere pe care nu o putea împărți cu nimeni. Durere știută doar de sufletul lui chinuit.

– Ești bine? auzi întrebarea în dreapta lui, venită parcă de pe tărâmuri îndepărtate.

Când o auzi a doua oară, întoarse capul spre cel ce o pusese cu îngrijorare. Privi printre lacrimi chipul unui băiat cam de vârsta lui, care se lăsase în genunchi lângă el.

– Eu…

Ce îi putea spune ?! Că plângea pentru băiatul din mormânt pe care îl iubise cu o sută și ceva de ani în urmă?

– Te-a întristat fiindcă ai aflat că cel mort avea doar douăzeci și cinci de ani? întrebă băiatul încet.

Dădu din cap abia perceptibil, lacrimile continuând să îi ude chipul, lăsăndu-l pe celălat să înțeleagă ce vrea.

– Este trist într-adevăr, dar asta a fost cu foarte mult timp în urmă, continuă celălalt încercând să îl consoleze.
– Se spune că era fratele ducelui care deținea întreaga regiune. Este păcat că a murit atât de tânăr, continuă băiatul.
– Am auzit de la părintele cel bătrân, că ar fi suferit de o boală gravă. A căzut de pe cal și s-a lovit la cap. Din această cauză a murit, spuse cu voce stinsă.

– Poftim? rosti mirat băiatul privindu-l neâncrezător.

– Eu…așa am auzit, continuă dându-și seama de situație.

– Ah…da. Sunt tot felul de legende, spuse băiatul înțelegător.

– Ești turist? întrebă privindu-i chipul.

– Da. Stau la pensiunea ,,Stejarul”.

– Îi cunosc pe Siana și Andin. Eu sunt de aici din oraș. Sunt dascăl la biserică, iar când nu este slujbă, îl ajut pe părintele cel tânăr la diverse treburi. Cel bătrân vine doar la slujba de duminică, îl informă.
 – Mai bine ai merge la pensiune fiindcă blugii și hanoracul tău sunt ude, îi atrase atenția.

Abia atunci realiză că băiatul avea dreptate. Se ridică în picioare și mai privi încă o dată mormântul, simțind în gură un gust amar din cauza durerii sufletului.
Ridică umbrela ce rămăsese uitată lângă el și porni lângă acel băiat, care îl adăposti sub umbrela lui, spre ieșirea din cimitir.

– Vrei să merg cu tine până la pensiune? întrebă privindu-l în continuare îngrijorat.

Era în preajma bisericii de când era copil, dar până acum nu văzuse pe nimeni care să plângă în fața unui mormânt, atât de jalnic. Probabil băiatul acesta era o persoană foarte empatică și miloasă, își spuse în gând.

– Mulțumesc, dar am să merg singur, îi spuse băiatului, refuzându-i ajutorul.

Își luă la revedere, și porni pe trotuarul de lângă case, asemenea unui bătrân împovărat de ani și de griji.

Celălat rămase urmărindu-l, sperând ca data viitoare când aveau să se întâlnească, să fie mai vesel.