FRATELE DUCELUI- Capitolul 15

Era la întrarea în conac, alături de un grup de șase persoane, patru fete și doi băieți.
Așteptau cu toții să vină ghidul pentru a le face turul conacului. Privea în jurul lui încercând să distingă transformările care avuseseră loc în decursul celor o sută șaptezeci de ani, dar pentru el totul se comprimase la aproape două săptămâni între atunci și acum.
Vedea clar intrarea cu holul mare, din ziua când fusese aici împreună cu ceilalți prieteni pentru a-i serba ziua lui Antoni.
Oare cât avea să treacă până când sufletul lui nu avea să mai simtă acea durere ? Cât avea să treacă până când avea să uite chipul atât de drag ?

– Bună ziua. Eu sunt Aris, ghidul dumneavoastră. Bine ați venit la Conac. Dacă în timpul turului aveți întrebări, nu ezitați să le puneți. Acesta este holul de intrare…

Jaden era pierdut în amintiri și nu-i auzi pe bărbatul care le era ghid. Abia când văzu grupul punându-se în mișcare li se alătură. Nu apucă să vadă acea persoană, fiindcă vocea acestuia îl făcu să i se ridice părul pe întreg corpul iar picioarele să rămână locului. Clipa aceea îi aduse în gând prima lor întâlnire, care avusese loc la întrarea în boxa lui Moon.
Auzi câteva fete chicotind și privind cu zâmbete largi spre  persoana care continua să le explice istoria fiecărei încăperi destinată vizitării.

– În dreapta este camera de luat masa, iar lângă ea puteți admira sala de evenimente. De-a lungul anilor, acestea au suferit diverse modificări în funcție de cerințele fiecărui proprietar, dar nu foarte mari.

– Ducele a locuit  vreodată aici? întrebă una din fete.

– Când era copil împreună cu frate lui mai mic. Acesta din urmă și-a petrecut fiecare vară aici împreună cu mătușa și unchiul lui. De altfel, în dreapta îi puteți vedea pe amândoi împreună cu părinții lor. Ducele este cel de lângă tată, iar celălalt de lângă mamă este fratele lui Antony. Se spune că acesta ar fi murit la vârsta de douăzeci și cinci de ani, din cauza unei probleme de sănătate. Îi puteți vedea mormântul în cimitirul vechi, alături de mătușa și unchiul lor,  de asemenea și celelalte morminte ale celor care au locuit aici.

– Dacă nu am ști că tabloul este atât de vechi, am crede că fratele ducelui sunteți chiar dumneavoastră! exclamă unul din băieți, după care tot grupul privi cu atenție tabloul și pe cel care le vorbea.

Jaden reuși să îi urmeze, iar acum privi împreună cu ceilalți tabloul, după care încercă să îi zarească chipul ghidului, să vadă și el asemănarea. Dacă și chipul era același, așa cum era vocea pe care o auzea, însemna că…Antony…

Nu, era imposibil ce-i proiecta gândul.

– Într-adevăr, familia mea este deținătoarea conacului, și suntem descendenți direcți ai ducelui, prin fiul lui mijlociu care a locuit aici și, tot așa prin fiul acestuia. Asemănarea este remarcabilă, dar vă asigur că nu sunt cel din tablou, le explică zâmbind.

– Dacă aș fi fost, ar însemna ca acum să am aproape două sute de ani.
Când rosti ultimele cuvinte privirea îi prinse chipul unui băiat mai retras care îl privea fix, având obrajii atât de palizi, încât îl sperie.
Din acea secundă continuă să îl urmărească cu privirea, de frică să nu leșine.

– În față este camera de baie, care a fost modernizată cu aproape șaptezeci de ani în urmă de bunicii mei, ei fiind ultimele persoane care au locuit aici. După pierderea lor, părinți mei, care locuiau în afara țării, au hotărât să pună conacul în circuitul turistic. Acum o să urcăm la etaj unde sunt  patru dormitoare, îi atenționă, privind din nou spre băiatul ce îi urma ca un fel de nălucă, fără a privi prea mult în jurul lui.

Toată atenția îi era concentrată asupra lui, fapt ce făcu ca privirile să li se întâlnească. În clipa aceea uită ce voia să spună grupului, care urca scările atenți să privească și să facă fotografii, fără a percepe  vreunul, felul în care se priveau cei doi.

Jaden se prinse cu degetele de balustradă, încercând să ignore tremurul picioarelor și inima ce începuse să îi bată năpraznic în piept.
Știa că nu are cum sa fie aceeași persoană, și totuși…era.

Aris avea un an de când preluase funcția de ghid turistic. Văzuse mii de turiști, dar niciodată, absolut niciodată nu întâlnise pe cineva care să îl lase mut la propriu.
Băiatul pe care îl urmărea i se părea că îi zguduie din temelii gândurile, de parcă între ei ar fi fost un fir invizibil ce îi lega. Închise pentru o secundă ochii, încercând să își revină din acel șoc.
– Aici, rosti cu voce un pic nesigură,

– este dormitorul unde ducele stătea când locuia aici, iar următorul este al fratelui său.
Îi ghidă spre acea cameră dându-le posibilitatea să intre pentru a privi mai bine interiorul.
– Nu pot garanta că această cameră nu a fost schimbată de-a lungul timpului. Dar cum v-am spus, schimbările au fost minore.
Rămase lângă o fereastră, privind spre băiatul care intră ultimul. Încercă să îl observe discret, cum  privea cu foarte mare interes întreaga cameră, după care porni cu pași ușori spre șemineu, privind țintă un obiect micuț care îi atrase atenția.
Se apropie șovăitor iar ochii începură să i se umple de lacrimi ce-i curgeau fără să își dea seama pe obraji palizi.

– Nu este voie să atingeți lucrurile, rosti văzând ca acesta voia să ia o mică sculptură ce reprezenta un cal ridicat în două picioare.
Când îi văzu chipul atât de îndurerat și plin de lacrimi, se apropie de el, cu regret că nu îl lăsase să atingă acea mică sculptură care îi atrasese atenția.

– Este…nu apucă să mai spună nimic, fiindcă picioarele îi cedară, iar dacă celălalt nu ar fi fost atât de aproape  pentru a-l prinde în brațe, ar fi căzut la podea.
– Moon…rosti cu voce ușoară privindu-i chipul printre lacrimi, înainte de a leșina.

*********

Deschise pleoapele  încercând să își dea seama unde se află. Camera nu era mare, semănând cu un living modern. Ridică mâna pipăind cu degete tremurânde bucata de prosop ce îi era așezată pe frunte.

– Ți-ai revenit! îi auzi vocea lângă el, după care îl și văzu aplecându-se pentru a-l vedea mai bine.
– Dacă nu deschideai ochii, voiam să chem salvarea, îl atenționă.
– Ai leșinat când eram în camera locuită de fratele ducelui, îi reaminti.

– Eu nu leșin…niciodată, rosti cu voce înceată, încercând să se ridice.

– Se pare că pentru toate este un început. Al tău a fost acum, îl auzi spunând, ajutându-l să stea în șezut pe canapeaua unde îl lăsase când îl adusese aici.
– Aceasta este fosta casă a servitorilor, acum transformată în casa unde locuiesc eu, îl înștiintă, așezându-se pe un fotoliu în fața lui.
– Sigur ești bine? îl întrebă privindu-i chipul care căpătase un pic de culoare, dar care mai păstra încă urmele lacrimilor.
– Vrei să îți aduc un pahar cu apă?

Jaden aprobă printr-o înclinare a capului. Îl urmări ieșind din cameră, încercând să își pună ordine în gânduri.

Sigur celuilalt i se păruse un ciudat văzându-i reacțiile, dar pur și simplu amintirile năvăliră asupra lui, fără nici un fel de putință de a le controla.
Lăsă prosopul ud pe măsuța din fața lui și își acoperi chipul cu palmele.
Așa îl găsi Aris când intră din nou în cameră.

Lăsă mâinile în jos și rămase privind în sus spre el. Privind spre acel chip pe care îl cunoștea atât de bine. Acel chip pe care nu credea că o să îl mai vadă niciodată. Chiar dacă părul îi era mai închis la culoare și mai scurt decât atunci și îmbrăcămintea îi era modernă, asemănarea era izbitoare.
Luă paharul cu apă și bău jumătate, după care rămase cu el între degete, sprijinindu-l pe genunchi.

– Eu…sunt foarte obosit și…cred că din această cauză am leșinat.

– De ce voiai să vezi acea statuetă căluț! îl auzi întrebând.

Se așezase din nou pe fotoliu privindu-l. Cum îi putea spune că acel căluț era Moon, scluptat cu dragoste de mâinile lui Jessi, și dăruit din partea lor lui Antony ?

Cum îi putea explica faptul că în acea cameră se sărutaseră cu pasiune?
Când se gândi la sărut, privirea îi poposi pe buzele celuilalt, analizându-le forma, încercând să descopere dacă era el…sau nu era el.

– Mi s-a părut foarte frumoasă, spuse mutând privirea pe degetele ce strângeau paharul.

– Este într-adevăr foarte frumoasă și foarte bine executată, recunoscu.

– Cel care a făcut-o, parcă și-a pus sufletul în ea.

Chiar așa și era. Își pusese tot sufletul și toată dragostea în acea bucățică de lemn. De fapt nu el o făcuse, ci Jessi.

– Mai bine aș pleca. Și așa te-am reținut prea mult, rosti ridicându-se în picioare. Lăsă paharul pe măsuță și făcu un pas spre ușa deschisă.

– După ce ai leșinat și te-am prins în brațe, a preluat Martin, grupul de turiști.

Martin era omul care îl ajuta cu gestionarea conacului. El era cel care vindea biletele și tot el era cel care supraveghea bunul mers al vizitelor turiștilor.
Celălat angajat care îl ajuta se numea Vince și se ocupa de camerele de supraveghere.

– La ce pensiune stai? întrebă știind sigur că este turist nu localnic.

De când era aici ajunsese să cunoască aproape toți locuitorii orășelului.
– Andin îmi este prieten, spuse auzind unde stătea.
– Am să merg cu tine, mai adăugă mergând înaintea lui spre ieșire.

– Nu este nevoie. Nu vreau să…

– Nu mă deranjezi, îl asigură, știind ce voia să spună.