FRATELE DUCELUI- Capitolul 16

– Bine ai venit, îl întâmpină Andin pe Aris, văzându-l intrând în curte.

– Jaden …îi rosti numele surprins zărindu-l și pe el.

– Robin a spus că nu te simți bine, din această cauză nu ai mers cu ei în oraș.

– Mi-am mai revenit un pic, așa că am mers să vizitez conacul, îl lămuri sperând să nu i se vadă chipul abătut.

– În timpul turului a…

– Am ajuns la concluzia că totul este foarte frumos, rosti rapid întrerupându-l, nevrând să îl lase să spună că leșinase, în acest timp aruncându-i lui Aris o privire rugătore  sperând să o înțeleagă.
Acesta îl privi câteva secunde și îi făcu un semn discret din cap, asigurându-l că întâmplarea avea să rămână doar între ei.

– Pentru cine îl vede prima oară, chiar este impresionant, aprobă Andin.
– Haideți pe terasă să mai vorbim și să bem ceva, îi invită.

– Astăzi am avut doar un singur grup care au solicitat ghid, de restul vizitatorilor se va ocupa Martin, spuse Aris urmându-l spre terasă.

– Siana se simte bine? întrebă despre soția lui.

– Da. Medicul i-a recomandat să se odihnească cât mai mult, iar acum că au  venit părinți mei să ne ajute, o poate face fără griji. Oricum, mai avem doar patru camere ocupate. Pe weekend iar o să fie plin.

– Da. Și eu mă aștept să am zilele pline de vizitatori, spuse și Aris referindu-se la turiștii care aveau să viziteze conacul.

Jaden îi ascultă și îi urmă tăcut spre terasă, urmărindu-l atent pe Aris. O parte din el ar fi vrut să se ascundă în cameră pentru a se gândi în liniște la evenimentele care se petrecuseră la conac, dar o altă parte voia să stea cât mai mult lângă Aris, pentru a-l putea studia.
Andin aduse răcoritoare, iar acum vorbeau amândoi despre cât de aglomerat avea să fie orășelul peste trei zile.
El nu participă la discuție, sorbind din când în când din paharul cu băutura rece pe care o simțea alunecându-i pe gâtul uscat, ca un fel de balsam.
Doamne, dacă ar fi putut să facă la fel și cu sufletul zbuciumat, ar fi apucat cu amândouă mâinile remediul respectiv. Din păcate surprizele se țineau lanț, neavând răgaz nici măcar să se obișnuiască cu una, că venea alta.

– Jaden, am înțeles că ai vizitat cimitirul vechi! întrebă Andin.

– Da, rosti privindu-l.
De fapt, nu apucase să îl viziteze pe tot, fiindcă nu mai avusese putere după ce descoperise mormântul lui Antony. Dacă avea să se mai liniștească, voia să se întoarcă pentru a vedea și restul.

– Eu m-am îndrăgostit de la prima vizită de aceste orășel, spuse Aris.

– Chiar dacă pe timpul verii este foarte aglomerat din cauza turiștilor, tot îmi place foarte mult.

– Lasă că nici iarna nu este prea liniște, iar acest lucru nu poate de cât să ne bucure, findcă este benefic pentru afaceri, rosti celălat.

– Doar tu ești ghid? întrebă Jaden.

– Da. Înainte să vin eu am avut pe cineva angajat, dar când acesta a ieșit la pensie, m-am hotărât să vin eu și am rămas, rosti acesta privind spre el.

– Eu am venit prima dată aici, rosti Jaden, vrând să adauge ,, acum” dar se abținu la timp.

– Am venit cu fratele lui Andin și iubita lui, Cesima.

– Te așteptăm oricând cu mare drag, îl încurajă fratele lui Robin.

– Până pleci, trebuie să vizitezi și centrul de echitație, iar dacă nu îți este frică de cai poți face o plimbare călare prin pădure până la râu.

– Eu sunt în anul doi la facultatea de medicină veterinară, le spuse.

– Așa că nu îmi este frică de nici un animal.

– Aș merge și eu cu voi la centru de echitație, spuse Aris.

– Dă-mi numărul tău de telefon pentru a putea să stabilim ora, adăugă întinzându-i propriul telefon.

Jaden îl luă și își trecu numele și numărul cu degete tremurânde. Când îl înapoie degetele li se atinseră, iar acea secundă i se păru mirifică, fapt ce îi aduse aminte că numai cu o oră și ceva în urmă fusese ținut de acele brațe.
Gândul proiecta într-o secundă acel timp când fusese ținut de acele brațe cu dragoste.
Simți cum obrajii i se încing, așa că bău o gură zdravănă din sucul ce începuse să se încălzească.
Știa că nu avea cum să fie acea persoană, dar asemănarea era izbitoare, fapt ce îl zăpăcise complet, până în stadiul de a leșina. Chiar și unele gesturi i se păreau că erau aceleași, iar hainele de acum credea că îi avantajau silueta înaltă și subțire, chiar mai bine de cât o făceau cele din trecut, cu toate că atunci, la aniversare, îmbrăcămintea formală îi dădea un aer distins care le arăta tuturor originea aristrocratică din care făcea parte.
Iar în Aris acum, recunoștea niște trăsături ale moștenirii genetice, care te duceau cu gândul la distincție. Acest aspect completat de parfumul pe care simțurile îl percepură, îi făcea aproape tot trupul să îi tremure.
Tefonul ce îi vibră în buzunarul blugilor, îl scoase din starea de contemplare.
Când văzu persoana de pe ecran, se scuză și se ridică de pe fotoliu pentru a răspunde.

– Bună mamă, rosti cu voce joasă, mergând spre capătul terasei.

– Ce faci copilul meu frumos ? auzi vocea mamei sale.

– Sunt bine. Am venit cu Cesima și Robin la pensiune.

– Mă bucur că ai acceptat să mergi cu ei, spuse încântată.

– Îți place acolo?

– Da, este foarte frumos, răspunse dar privirea lui îl urmărea pe Aris.

– Ești cumva răcit, întrebă mama lui sceptică.

– Nu. Ieri am vizitat vechiul cimitir și m-a prins ploaia, dar nu am nimic. Când am ajuns în cameră am luat un medicament, iar acum sunt mai bine.

– Ai grijă de tine, îl sfătui mama lui.

– După ce pleci de acolo, poate vii și la noi în vizită. Mie și tatălui tău, ne este dor de tine.

– Am să vin. Și mie îmi este dor de voi.

În clipa când rosti cuvântul dor, se întoarse puțin într-o parte, iar privirea lui făcu contact direct cu cea a lui Aris.
Fără să realizeze nici unul, acea clipă le aprinse în suflete exact acel dor.
Unul tânjind după îmbrățișările rămase în amintiri, iar celălalt simțind o nevoie acută de a mai simți încă o dată trupul băiatului din fața lui în brațele sale.
Trăiri neexplicate și neînțelese care îi torturau gândurile și sufletul.
Chiar și după ce mama lui întrerupse apelul, rămase fără să își dea seama cu telefonul la ureche, privind spre bărbatul care îi alimenta aceste stări.
Prima dată îi văzuse chipul într-un vis. Un vis care se transformase într-o realitate paralelă, trăită fizic cu fiecare celulă a propriului trup.
A doua oară îi ținuse acel trup perfect în brațe, plângând amarnic pentru neputința de a-l ajuta în urmă căderii de pe cal, după care să plângă cu aceleași lacrimi amare în urma descoperiri mormântului.
Iar acum…la nici o zi distanță, să îl privească de parcă timpul nici nu existase între aceste întâlniri.
Ba mai mult…să știe acele brațe înconjurate din nou asupra trupului său.
Băgă telefonul în buzunar, dar rămase în continuare la distanță de cei doi, care continuau să discute.
Oare într-o viață trecută supărase pe cineva chiar atât de tare, încât să îl blesteme a trăi aceste întâmplări ciudate? Sau nu erau un blestem?
Pur și simplu nu putea găsi răspuns. Nu avea la cine să apeleze pentru acel răspuns, fie preot, șaman sau vrăjitor.
Tot ce putea face, era să încerce trăirile pe propriul suflet, chiar dacă era agonizant de dureros.