Prima noapte

După ce femeia care îi era mamă părăsise camera — nu înainte de a-l obliga să mănânce un fel de terci care nu arăta prea apetisant, dar nu era rău la gust — rămase singur.

Se dădu jos din pat, merse spre oglinda agățată deasupra lavoarului și își examină atent chipul. Ochii mari, verzi, îl priveau speriați dintr-un chip armonios, cu pielea albă și buzele de un roz pal, fin conturate. Ridică o mână și trecu degetele prin părul blond, cu reflexe roșcate, mai lung decât era el obișnuit să-l poarte. Măcar avea un chip frumos, își spuse, scrutându-se cu atenție.

Se întoarse apoi ca să privească încăperea în care aterizase fără voie: patul, un dulap, o masă cu două scaune și o comodă pe care un obiect cunoscut îi atrase privirea.
— Douăzeci și unu patruzeci și șapte, citi pe cadranul ceasului.

Avea oglindă și ceas, dar nu și curent electric. Lumina din cameră era dată de un sfeșnic așezat lângă ceas. Știa că se găsea în anul 1834. Repetă în gând încă o dată și merse spre fereastra care dădea într-o curte interioară.

Din dreptul ei se vedea, atât cât îi permitea luna, un țarc mare și niște construcții în care știa că erau adăpostiți mai mulți cai. Familia aceasta se ocupa cu creșterea și vânzarea cailor pentru toate tipurile de nevoi, dar cei mai valoroși erau pur-sânge, vânduți familiilor bogate. Jessi, băiatul al cărui corp îl locuia, știa tot ce implica această muncă, pe când el, în viața lui, învăța să acorde îngrijiri medicale acestor animale maiestuoase. Cumva, pasiunea pentru cai era punctul lor comun.

Se așeză pe marginea patului, întrebându-se pentru a mia oară cum și de ce ajunsese aici. Și, mai mult decât atât, cum avea să trăiască într-o lume necunoscută: fără telefon, fără televizor și fără curent electric. Dacă se uita și la îmbrăcămintea lui, nici ea nu-i era pe plac. Nimic din ce-l înconjura nu-i era pe plac.

Își acoperi chipul cu palmele, simțindu-și obrajii umezi. Voia acasă, la familia și prietenii lui. Voia în apartamentul lui, înconjurat de lucrurile cunoscute. Disperarea îl făcu să plângă în hohote.

Rămase așa, chinuit de întrebări, până când se simți presat de o nevoie fiziologică foarte acută. Un gând înspăimântător îl făcu să se aplece la marginea patului și să privească, cu înfrigurare, dedesubt. Răsuflă ușurat când constată că nu era acolo nicio oală de noapte. Se ridică în picioare și merse spre ușă ca să găsească toaleta. Știa că era undeva la parter. Ieși pe holul unde se mai aflau trei uși, în afară de a lui, și porni tiptil spre scările din capăt, rugându-se să nu se întâlnească cu nimeni. Dacă nevoia nu ar fi fost atât de mare, nu ar fi ieșit din cameră.

Ajuns jos, se îndreptă instinctiv spre una dintre ușile de pe hol și o deschise, reticent. Noroc că luase cu el sfeșnicul cu lumânarea, altfel ar fi orbecăit prin întuneric. Îi mulțumi în gând lui Jessi pentru ghidaj și porni să descopere toaleta.

Rămase aproape cu gura căscată în fața vasului unde ar fi trebuit să-și facă nevoile. Nici pe departe nu semăna cu ceea ce știa și la care era obișnuit. Se consolă, totuși, că nu trebuia să folosească o oală de noapte sau, mai rău, să umble pe afară în căutarea unui tufiș.

Lăsă sfeșnicul pe un dulap și se apropie de „scaun”. Era, la propriu, un scaun cu un capac rotund în locul șezutului, iar dedesubt se afla un fel de butoi. Ridică capacul și văzu în mijloc o gaură. Pentru o clipă fu tentat să iasă afară, dar, ținând cont de situația în care se găsea, se abținu și începu să-și desfacă pantalonii.

După ce termină, așeză capacul la loc, știind că a doua zi un servitor avea să vină să golească și să spele acea „chestie”, după ce, pe timpul nopții, avea să fie folosită de ceilalți membri ai familiei. Doar aceștia aveau acces aici, nu și servitorii.

Acum privi roată încăperea, căutând un loc unde să se spele pe mâini. Văzu același tip de lavoar ca și în camera lui. Turnă apă dintr-o cofă în ligheanul susținut de un stativ de fier și se spălă. De o parte și de alta, pe stativ, erau prosoape, așa că rezolvă rapid și uscarea mâinilor. Ridică sfeșnicul, mai aruncă o privire prin încăpere și zări o cadă mare din alamă, pe care servitorii o umpleau și o goleau atunci când cineva voia să facă baie; nu exista nici robinet, nici scurgere.

Se întoarse la fel de tiptil în camera lui, respirând ușurat că nu se întâlnise cu nimeni. Acum că rezolvase problema stringentă, se dezbrăcă de pantaloni și, rămânând doar în chiloți — pe care îi privi, la fel, cu dezgust — se băgă sub pătură, fără a stinge lumânarea.

Începu să analizeze toate posibilitățile care îl aduseseră în această lume, încercând să-și dea seama ce ar putea face ca să revină în timpul lui. În gând îi veni ultima imagine: acel jad care pendula hipnotic. Oare trebuia să găsească aici piatra aceea, pentru a se putea întoarce? Habar nu avea dacă acesta era răspunsul.

Spera, din tot sufletul, ca atunci când avea să se trezească, să fie pe canapeaua din apartamentul Dariei, înconjurat de prietenii lui. Până adormi, se gândi la băiatul al cărui trup îl acaparase fără voie, cerându-și în gând iertare. Dacă ar fi văzut un film cu un subiect asemănător, ar fi zis că regizorul are suficientă imaginație ca să născocească o asemenea situație, dar… iată că el o trăia în propria viață.

În acea primă noapte visă o piatră de jad care se legăna lent sub privirea lui.