Dimineața în grajd

Mângâie cu venerație pielea acoperită de păr fin, în timp ce mânzul îl amușina cu botul, ciufulindu-i părul. Se vedea că era obișnuit cu el, adică cu Jessi, pentru că îl întâmpinase cu fornăituri și cu dat din copite. Îi plăceau și lui caii, și animalele în general, iar acum, chiar dacă picase ca din cer aici, se bucura din tot sufletul că nimerise într-o asemenea familie.

Dimineață, când se trezise, deschisese ochii cu teamă, sperând din tot sufletul să fie în timpul lui, doar ca să constate, cu dezamăgire, că se afla în același pat și în aceeași cameră în care adormise la un moment dat, în cursul nopții. În jurul orei opt, fratele lui îi bătuse în ușă, chemându-l la masă. După ce se schimbă în alte haine — luându-i ceva timp până se lămuri cum se prind pantalonii cu șireturi — se spălă, coborî cu reticență la parter și merse spre camera unde se servea masa.

Mama lui îl întâmpină cu bucurie, examinându-l atentă pentru a descoperi vreo problemă. El încercă să o liniștească, asigurând-o că totul este bine. Aflase că mesele se luau în familie la ora opt dimineața, la prânz în jur de paisprezece, iar seara la ora șaptesprezece. Tatăl lui Jessi era plecat de două zile cu un transport de cai și urma să ajungă în cursul după-amiezii, așa că la cina din acea seară avea să-l întâlnească și pe el.

Încă încerca să-și dea seama ce căuta aici și cum avea să se întoarcă în timpul lui. Întoarse pe toate fețele posibilitățile, dar tot nu reușea să înțeleagă nimic.

În jurul lui, rândași intrau și ieșeau din grajd, scoteau ceilalți cai sau se îndeletniceau cu treburile zilnice. Trebuia să scoată și el mânzul pentru încălzirea de dimineață, dar mai voia să stea câteva minute, în intimitatea boxei, doar cu animalul care îi ciugulea părul, ciufulindu-l. În fiecare dimineață, toți caii erau adăpați, hrăniți și țesălați, iar apoi erau scoși în țarcuri pentru plimbare sau, după caz, pentru antrenament.

Simți că este privit; ridică din reflex capul și rămase țintuit de o pereche de ochi culoarea alunei coapte. Pentru câteva secunde niciunul nu-și feri privirea. El, pentru că avea în față o persoană cu o distincție aparte, care îl făcea să nu mai poată gândi. Simțea că acele trăiri erau ale lui Jessi, iar acest lucru îl nedumeri și mai mult.

Băiatul acela intră în boxă și se poziționă în partea cealaltă a mânzului. Cum animalul nu era încă dezvoltat în totalitate, se puteau privi în voie peste coama lui.

— Ești bine? Am auzit că ai leșinat aseară, când te-ai ridicat de la masă. rosti cu voce joasă, în care se distingea limpede îngrijorarea.

Rămase fără grai; aprobă doar din cap. Undeva, adânc, îi era transmisă senzația că acest băiat foarte frumos era cineva cu totul special pentru Jessi.

— Mi-a fost dor de tine, auzi mai departe aceeași șoaptă, în timp ce mâna celuilalt se întinse și se așeză, cu palma deschisă, pe spatele mânzului, acolo unde erau și degetele lui. Poate din neatenție, degetele lor se atinseseră. Nu le retrase, iar inima începu să-i bată atât de tare, încât o simțea până în tâmple. De asemenea, obrajii îi ardeau.

În clipa aceea, un rândaș trecu cu o găleată și o lopată, pregătindu-se să înceapă curățenia boxelor.

— Cred că… trebuie să-l scot pe Moon afară, spuse, retrăgându-și degetele.

Apucă mânzul de căpăstru și îl scoase din boxă. Îl văzu pe celălalt privind în urma lui, apoi îl urmă.

— My Lord, ați ajuns! Vreți să-i faceți dumneavoastră încălzirea lui Moon? strigă Thomas, venindu-le în întâmpinare.

Auzindu-și fratele adresându-i-se astfel, nu-l miră apelativul; îi întări convingerea că celălalt era de viță nobilă.

— Thomas, ți-am spus de atâtea ori să-mi spui Anthoni, îl apostrofă celălalt, zâmbind.

— Știi că o fac, dar doar când suntem noi, băieții; altfel m-ar urechea mama, răspunse fratele, sincer.

-Jessi, de ce ai obrajii roșii? Ți-e iar rău?

Nici nu termină de vorbit, că Anthoni se întoarse fulgerător, veni în fața lui și îi cercetă chipul.

— Nu am nimic, nu mai fiți îngrijorați. Probabil era cald în grajd, spuse, încercând să-și ferească privirea de a celuilalt. În a lui zări o frântură de amuzament — parcă știa prea bine cauza roșeții.

— Am să-i fac eu încălzirea lui Moon, adăugă, prinzând funia pe care mânzul o avea în jurul grumazului, și se îndreptă cu el spre padocul special pentru astfel de antrenamente.

-Tu stai și urmărește-ne, aruncă peste umăr, intrând în țarc.

— Ia pălăria mea, îl atenționă fratele, așezându-i pe cap pălăria lui din împletituri de rafie.

-Eu oricum nu pot sta, mama vrea să merg cu ea în oraș, trebuie să pregătesc șareta.

După ce-l lămuri, îl bătu pe spate și se îndreptă spre casă.

— Thomas… îl strigă.

-Anthoni… este lord? întrebă cu reticență, sperând să nu stârnească suspiciuni prea mari.

— Tu chiar… începu, apoi se opri. Sigur nu te-ai lovit la cap când ai leșinat? întrebă, ridicând o sprânceană.

— Ți-am spus că sunt bine, așa că nu mai face moaca asta. Dacă te vede sau te aude mama, o să se îngrijoreze.

Fratele făcu doi pași înapoi și i se postă în față.

— Anthoni e fratele ducelui care guvernează ținutul nostru, rosti încet, privind spre padoc, unde acesta, în mijloc, ținea o funie lungă legată de gâtul mânzului care alerga într-un trap ușor în jurul lui, strunit.

-De asemenea, este și cel mai bun prieten al tău.

— Mulțumesc. Acum du-te la mama, îl îndemnă, dorind să scape de privirea iscoditoare.

După ce-l mai măsură o clipă, fratele se întoarse spre intrarea din spate a casei. Și el se mută spre gardul care delimita padocul; își așeză brațele pe scânduri și privi băiatul ce strunea calul — și el, și mânzul, bucurându-se de plăcerea aerului liber.

Îi convenea clipa de contemplare: îl putea studia în voie și putea rumega ce aflase. Acum își explica neliniștea din prezența lui: erau prieteni foarte buni. În zonele rurale, prieteniile între copii din clase sociale diferite erau, cumva, firești; dar el, prieten foarte bun cu fratele ducelui ce guverna ținutul, era totuși… ceva.

Anthoni era mai înalt cu vreo șapte centimetri și avea un trup bine proporționat, pe care hainele cădeau impecabil. Părul, șaten-închis, îl purta legat la spate cu un șnur; fiind încă prea scurt, câteva șuvițe răzlețe îi încadrau chipul, ușor ars de soare — semn că petrecea mult timp afară. Îi simțise deja intensitatea privirii de aproape. Nasul, frumos reliefat, avea o vagă tentă de orgoliu aristocratic, iar buzele — care îi schițaseră un zâmbet — erau aproape perfecte. Nici la prietena lui, Cesima, nu văzuse o asemenea perfecțiune, și acesta era, de obicei, atuul ei.

Gândul la Cesima îi aduse o junghiuitoare durere interioară: el nu trebuia să fie aici, ca să admire trupul — și mai ales chipul — unui băiat care nu-i aparținea. Nici ca prieten, nici ca altceva. Își lăsă fruntea să se odihnească pe brațe, ascunzând vederii imaginea care îi iscase gânduri ciudate.

— Ești bine? auzi din nou vocea îngrijorată a celuilalt, lângă el, însoțită de degetele care îi atinseseră umărul.

Ridică brusc capul, neînțelegând când se apropiase atât.

— Eu… da, rosti, pierzându-se pentru a doua oară în privirea lui.

— Am terminat încălzirea lui Moon.

— Am să-l duc eu în țarc, îl înștiință, mergând spre poartă. O deschise, iar Anthoni ieși, cu funia mânzului înfășurată pe braț; animalul îl urma docil — semn că nu era prima dată când îl antrena. Înainte să-i înmâneze colacul funiei, îi atinse brațul și se aplecă spre urechea lui, ocolind borul pălăriei. Mișcarea aceea îl înlemni: era o apropiere prea intimă; chipurile amândurora rămăseseră ascunse sub borul de paie.

— După ce plec, la două ceasuri, vino la Stejar, îi șopti, apoi se depărtă.

-La revedere! adăugă, cu voce tare, înmânându-i colacul de funie.

Rămase perplex, privind în urma lui, încercând să înțeleagă. Gândurile și freamătul lui Jessi îi spuneau că abia aștepta întâlnirea. Acum, mai trebuia doar să afle — de la Jessi — unde era anume acel Stejar.