FRATELE DUCELUI-Capitolul 5

Își simți chipul prins între palme, iar gura îi fu acaparată într-un sărut aprig. Rămase cu ochii larg deschiși, fără să aibă măcar timp să clipească, darămite să mai schițeze vreun gest.

— Nu te speria, iubire, fiindcă nu ne vede nimeni, îi spuse Antony, crezând că acela era motivul stării de împietrire.

Nu era speriat, era… stupefiat, realizând că Jessi și fratele ducelui erau… iubiți.
Și, mai mult decât atât, fusese sărutat. Sărutat de un băiat — și simțise totul.
De fapt, nu el fusese sărutat, ci Jessi, dar… Încâlcită era această poveste, iar, din câte își dădea seama, avea să se complice și mai tare.

Trebuia să facă în așa fel încât să plece înapoi, pentru că nu voia să simtă toate acele emoții pe care nu trebuia să le simtă. Emoții și trăiri care nu îi aparțineau… și totuși…

— Nu sunt speriat, doar că… nu mă așteptam, reuși să rostească, încercând să nu-i dea celuilalt nimic de bănuit.

Ce rămăsese el stupefiat de abordarea intimă — dar cât de stupefiat ar fi fost celălalt dacă i-ar fi spus că el nu era Jessi? Adică era… trupește, dar spiritul era din viitor. Nu putea spune nicio vorbă și trebuia să facă tot posibilul ca nimeni să nu bănuiască nimic. Altfel ar fi riscat să fie închis la nebuni sau cine știe ce pedeapsă se aplica, în acel timp, persoanelor care spuneau asemenea lucruri.

— Mi-a fost dor de tine, i se destăinui Antony, strângându-l în brațe.

Ridică și el, ezitant, brațele și se prinse de vesta lui. Trebuia să recunoască: celălalt, pe lângă mirosul frumos, era și foarte atrăgător. Murea de curiozitate să știe cum începuse povestea lor de dragoste.

După ce se desprinseră din îmbrățișare, se lăsară jos, rezemați de trunchiul stejarului, iar Antony îi prinse umerii cu un braț, ținându-l aproape de el. Caii amândurora pășteau liniștiți pe pajiștea din fața lor.

— Peste trei zile, după cum știi, este ziua mea și am reușit să-l conving pe fratele meu să mă lase aici. Vreau să-mi sărbătoresc ziua cu tine.

— Crezi că ar fi potrivit? întrebă șoptit, privindu-l întrebător.

— Da. Mătușa mea e mai mult decât bucuroasă să-mi sărbătorească ziua. Zice că astfel se simte și ea tânără și preferă să organizeze ziua mea decât pe a ei. îl asigură. Oricum ai să vii cu Thomas, dar, ca să nu te simți incomod, am să-i invit și pe băiatul preotului și pe cel al brutarului.

De când era în situația dată, încă nu-i cunoscuse pe ceilalți, dar intuia că erau un fel de prieteni ai tuturor. Ei bine, acum înțelesese de ce menționase fratele lui că ei doi erau „prieteni foarte buni”. Oare acesta știa de relația lor?

— Sigur ești în regulă? întrebă Antony, privindu-i chipul.

Mi se pare că ești tăcut și, oarecum, distant.

— Doar ți se pare, răspunse, încercând un zâmbet.

Cred că nu m-am odihnit prea bine astă-noapte.

— Dacă te-aș fi ținut în brațe, sigur ai fi dormit bine, continuă celălalt, sărutându-i părul răvășit.

— Ești sigur că aș fi dormit? întrebă jucăuș.

Încercă să se relaxeze și să intre în jocul lui. Nu voia să le strice relația și, oricum, nu era prea greu să se plieze pe apropierea celuilalt, fiindcă sufletul lui făcea tumbe frenetice nu doar când erau aproape, ci și numai când se gândea la el.

— Jessi, știi că ceea ce simt pentru tine e autentic, îl asigură, privindu-l serios.

-Apropierile noastre mă fac cel mai fericit băiat; dar, dacă vreodată te fac să te simți incomod, te rog să-mi spui.

— Și eu te plac foarte mult, iar dacă zilele astea ți se pare că sunt un pic cu capul în nori, te asigur că nu e din cauza ta.

Uneori avea impresia că el era înghesuit undeva, într-un colț de gânduri, iar Jessi se ivea pentru a-și revendica statutul de drept asupra trupului și propriilor simțuri. Era ca o luptă între două entități necunoscute, care își doreau lucruri diferite, dar erau nevoite să sălășluiască în aceeași carapace. Nu era supărat pentru această respingere; chiar ar fi vrut ca celălalt să fie mai ferm în a-și controla viața, iar el să rămână ascuns, ca un spectator invizibil, până în momentul întoarcerii în lumea lui. Problema era că îi erau transmise toate simțămintele și trăirile celuilalt.

— Mâine hai să ne întâlnim mai pe seară, la râu, cu toți, spuse Antony, rugător.

-Vorbește tu cu Felis și Moise.

— Bine, se arătă de acord, gândindu-se că Jessi îl va conduce, așa cum o făcuse și astăzi, spre stejar și îi va spune care era fiul preotului și care era fiul brutarului dintre cei doi — bănuind că despre ei era vorba.

— Am chef de o bălăceală, rosti Antony, lăsându-și capul să se odihnească pe umărul lui.

Din instinct își lăsă și el capul într-o parte, făcând ca pletele amândurora să se împletească într-o uniune perfectă.

Îi era frică de toată această lume necunoscută și ciudată, dar, mai ales, îi era frică să nu împartă sentimentele pentru băiatul care îl ținea în brațe cu proprietarul lor de drept.

………………

Stătea pe spate în pat, cu cearșaful tras până la mijloc și mâinile sub cap, privind tavanul din bârne, înnegrit de vreme și de fumul atâtor lumânări arse. Se gândea la sărutul împărtășit cu câteva ceasuri în urmă. Încă era bulversat de acea apropiere. Mai sărutase fete și avea o oarecare experiență; cu două se și culcase, dar să fie sărutat de un băiat… asta trecea peste toată imaginația și așteptările.

Culmea, nu simțise dezgust, ci un soi de vibrație interioară, pe care nu o mai percepuse niciodată până atunci. Chiar dacă acel corp nu era al lui, prin intermediul energiei sufletești pe care o împărțea cu Jessi, percepuse senzațiile și gustul buzelor lui Antony, de parcă tot ce îi dăruia era numai pentru el.

Inspiră și expiră din adâncul diafragmei, realizând că analiza niște trăiri care aveau să-i dea, sigur, o insomnie. Își trase cearșaful peste cap, acoperindu-și chipul, nevrând să mai vadă acea încăpere. Toată această ciudățenie în care ajunsese se datora doar Cesimei. Când avea să se întoarcă — Doamne-ajută! — avea să-i țină morală trei zile.

Dar, până atunci, trebuia să învețe să gestioneze viața și trăirile în care era pus.