Fratele vitreg- Capitolul 10

Capitolul 10

Pasiuni ascunse…pumni și împăcări

 

 

Matteo realiză….Diego îl săruta.

 

Buzele lui Diego erau pe ale sale. Îi simțea căldura, respirația, gustul amestecat cu clorul piscinei. Dar creierul său se oprea…nu pricepea.

 

De ce îl sărută Diego?

Se desprinse brusc, de parcă ar fi fost ars. Privirea lui, atât de caldă și limpede, deveni acum rece, un verde crud și tăios.

Uimit, șocat, dezorientat, Matteo căută în jur ochii care deja îi priveau  cu uimire, cu amuzament, cu judecată.

Se întoarse rapid și urcă scările piscinei, ud, tremurând. Diego, paralizat o clipă de propriul impuls, realiză abia după câteva secunde ce făcuse cu adevărat.

Dar nu regreta.

Nu pentru că îl dorise ci pentru că… simțise.

– Mati?… Mati!  strigă în urma lui.

 

Matteo apucă  tricoul de pe șezlong și fugi spre ieșirea din club.

Diego alergă imediat după el.

Și, neobservat, un alt pas grăbit le urma pașii… Ronan.

– Hey, stai, te rog!  Diego îl prinse de braț și îl opri, cu vocea joasă, rugătoare.

 

Matteo îl privi cu ochi mari, umflați de emoții și furie reținută. Își încrucișă brațele la piept, încercând să-și apere inima.

– Ce… de ce ai făcut asta?!  întrebă, răsuflând greu, ca și cum îl trăsese cineva afară dintr-un vis.

Diego coborî privirea. Era ud, buclele îi atârnau pe frunte, apa picura de pe el în valuri mici, dar nu mai conta nimic altceva.

– Iartă-mă…  murmură sincer, rușinat.

– Diego…  șopti Matteo. Nu ca o înjurătură, nici ca un reproș ci ca o întrebare.

O rugă…

Diego își ridică brusc privirea.

– Mati… spune-mi că nu este doar în capul meu. Că acel sărut… nu a fost doar pentru show. Inițial, da… l-am făcut pentru a-i da peste nas lui Ronan, pentru că modul în care te privește este ciudat. Dar…vocea i se tăie pentru o clipă.

– …spune-mi că tu nu ai simțit asta.

Matteo tăcea…se uita la el. Părea că o parte din el voia să strige „DA!”, dar altă parte fugea….la propriu.

– Nu… nu înțeleg, reuși să spună.

Un refugiu, un scut…o minciună.

Diego își strânse sprâncenele, cu o expresie aproape dureroasă. Apoi făcu un pas…un singur pas, dar părea un salt în gol.

– Ah… Mierda, Matteo…  șuieră frustrat și, într-o clipă de furie amestecată cu dor, îl apucă de ceafă și îl sărută din nou.

Sărutul nu mai era un impuls. Era o cerere o cerere de adevăr o tresărire din amândoi.

Matteo nu reacționă, nici nu fugi…nici nu se smulse.

Diego se desprinse greu și îl privi în ochi, cu sufletul în gât…

– Acum spune-mi că n-ai simțit nimic…

 

Matteo respira greu. Privirea îi era tulbure, obrajii umezi de la apă și poate… altceva.

– Eu…

 – Dacă urmează o altă porcărie din aia de replică, jur că te mai sărut o dată până recunoști, mi vida!  spuse Diego frustrat, dar cu acea doză inconfundabilă de drag.

 

Matteo zâmbi…în colțul gurii, încet. Gropița apăru…dar niciun alt cuvânt. Dar zâmbetul spunea tot.

Și undeva, în umbră, Ronan observase totul.

 

–Diego...  șopti Matteo, încercând să-și găsească curajul pentru a rosti ce-l apăsa.

Însă exact atunci, o prezență bine cunoscută îi făcu pe amândoi să tresară.

 

Ronan apăru din lateral, cu expresia întunecată, ochii săi fixându-l pe Matteo ca un cuțit rece.

 

– Ați făcut un adevărat spectacol, rosti, cu voce tăioasă, aproape disprețuitoare.

 

Diego se întoarse iritat spre el, ridicând tonul:

 

– Nu acum, frate. Avem nevoie de spațiu, de intimitate, de o conversație cu… inimă, nu o dispută de gheață.

 

Ronan nu schiță niciun pas înapoi. Rămase pe loc, mai inflexibil ca oricând.

 

– Cred că v-ați făcut suficient de râs pentru o zi,  replică, iar tonul său era apăsat, acid, aruncând săgeți directe spre Diego.

 

– Știi ce?

Diego făcu un pas în față, furia arzându-i în privire.

 

– Cred că ești gelos.

 

– Gelos?  întrebă Ronan cu o nonșalanță studiată, dar în privirea lui se clătină o umbră de ceva ce nu putea fi controlat.

 

-Da, exact, mi vida!  îl ironiză Diego, încruntat.

 

– Mai bine te duci înapoi la fetele tale, banii tăi, viața ta de elită, și ne lași în pace. Noi avem de vorbit… despre lucruri reale.

 

Cei doi se înfruntau cu priviri ascuțite.

Fiecare cu orgolii.

Fiecare cu umbre nespuse.

 

Matteo, însă, era… dincolo.

Undeva suspendat între toate. În mintea lui, rulau cele două săruturi. Săruturi oferite de cel mai bun prieten.

Săruturi care nu mai păreau doar un joc, săruturi la care nu îndrăznise să viseze vreodată….și totuși o făcuse…visase de atâtea ori la acest moment…acum totul….

 

Era real..fusese real…fusese… mult.

 

Și atunci, fără avertisment, fără gândire în prealabil, o spuse:.

 

– Da… șopti, abia auzit.

 

Dar cei doi nu-l auziră. Erau prea prinși în duelul lor verbal.

 

– DA! spuse Matteo mai tare, iar vocile lor se opriră instantaneu.

 

Cei doi tăcură, se întoarseră spre el.

 

– Am simțit, rosti cu voce clară.

 

– Dar… Diego, eu…

 

Privirea i se mută de la Ronan la Diego, apoi în jos, ca și cum s-ar fi rușinat de propriile sentimente.

 

– …Eu te plac de peste cinci ani, Diego, cuvintele căzură ca niște pietre în apă.

 

– În acel sens. În sensul care s-a întâmplat mai devreme.

 

Respira adânc, ca și cum fiecare cuvânt îl elibera și-l sfâșia în același timp.

 

– Asta voiai să auzi? Ei bine… da! Simt. Simt al dracului de multe.

Glasul i se ridică, ochii i se umeziră.

 

– Mulțumit?!

 

Rămase acolo, cu pieptul ridicându-se rapid, între furie, rușine și un strop de… eliberare.

Ochii lui se plimbau între privirea uimită a lui Diego și expresia imposibil de citit a lui Ronan.

 

Tăcerea care urmă era la fel de încărcată ca o explozie.

 

Diego făcu un pas spre Matteo, dar se opri brusc când îl văzu pe Ronan apucându-l brutal de braț și trăgându-l spre mașină.

 

– Ce naiba faci?! izbucni Matteo, furios, și se smulse din strânsoarea lui.

 

Diego nu mai stătu pe gânduri. Într-o fracțiune de secundă, pumnul lui se înfipse direct în obrazul lui Ronan.

 

–Hijo de puta! urlă și se năpusti asupra lui cu o furie greu de stăpânit.

 

Matteo rămase o clipă blocat, privindu-i șocat, apoi interveni, încercând să-l tragă pe Diego din încleștare.

Dar mișcarea se întoarse împotriva lui și cotul lui Diego îl lovi puternic în față, iar sângele țâșni imediat din nasul lui Matteo.

 

– La dracu’, Diego! urlă acesta, durerea și furia amestecându-se în vocea lui.

Își duse repede mâinile la nas, încercând să oprească sângerarea.

 

– Lo siento, mi vida! se repezi Diego, panicat, lângă el, încercând să-i vadă rana, cu respirația sacadată.

 

Dar în acel moment, Ronan îl apucă brusc de cămașă și îl întoarse spre el, lovindu-l cu un pumn năprasnic în stomac.

 

– GATA! GATA! răcni Matteo, sângele continuând să-i curgă pe față, în timp ce se interpunea între ei.

 

– Ce dracu’ aveți amândoi?!

 

Privirea lui era întunecată, iar vocea îi tremura de nervi.

Se întoarse spre Ronan și, cu un gest ferm, arătă spre mașină.

 

–Tu. Mașina. ACUM, rosti pe un ton clar, autoritar, fără loc de discuții.

 

Se întoarse apoi spre Diego, încă furios, dar cu o urmă de regret în privire.

 

-Vom merge acasă si voi discuta cu fiecare dintre voi atunci când voi avea capul limpede!

 

Își încrucișă brațele la piept, rămânând între cei doi ca un zid care abia mai ținea totul în picioare.

Mașina se afla într-o liniște tensionată, spartă doar de zgomotul roților pe asfalt.

Ronan conducea încordat, cu degetele strânse alb pe volan, privirea înțepenită înainte.

Maxilarul îi era încleștat, iar sprâncenele ușor încruntate trădau furtuna din interiorul său.

 

Pe bancheta din spate, Matteo privea pe geam, pierdut în gânduri. Reflecția feței sale în sticla ușii era palidă, obosită, cu o urmă de sânge încă uscată pe deasupra buzei.

Gândurile îi dansau haotic: sărutul, palma lui Diego, privirile lui Ronan, totul se împletise într-o zi care-l epuizase sufletește.

 

Diego, așezat lângă el, îl analiza tăcut. Ochii lui căprui se mutară, încruntați, spre Ronan.

În mintea lui se contura clar: Ronan făcuse o pasiune pentru Matteo.

Nu mai era loc de îndoială. Furia, gelozia, reacțiile lui… toate țipau acest adevăr.

 

Dar privirea i se întoarse apoi spre Matteo și acolo, în liniștea acelei clipe, își aminti sărutul.

Căldura pielii lui, gustul lui pe buze, acel fior care îi trecuse prin tot corpul.

 

Un zâmbet mic, aproape nostalgic, i se desenă pe față.

 

Întinse încet mâna și atinse palma lui Matteo, care stătea inertă pe genunchiul său. O strânse ușor, ca un gest de chemare.

 

Matteo se întoarse imediat spre el, surprins de atingere. Ochii verzi păreau ușor tulburi, dar în adâncul lor strălucea o frică tăcută, o luptă interioară ce nu se terminase.

 

Diego îl privi direct, sincer, apoi vorbi cu un glas cald, jos:

 

– Nu te retrage în carapacea ta, mi vida… por favor.

 

Matteo clipi lent, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis greu. Inima i se strânse la acel apelativ care acum nu mai suna ca o glumă.

Nu mai părea doar o poreclă ci o rugăciune.

Un adevăr….

 

Și în timp ce mașina gonea pe șosea, între ei se năștea, în tăcere, ceva ce nici unul nu mai putea nega.

 

Ajunseseră acasă, și ușa abia se trântise în urma lor când Hellen și Daniel îi întâmpinară în holul larg, cu priviri șocate. Tăcerea fu spartă de glasul tăios al lui Daniel.

 

– Ce naiba s-a întâmplat cu voi?! întrebă, uitându-se de la vânătăile de pe obrazul lui Ronan la buza spartă a lui Diego și la tricoul pătat de sânge al lui Matteo.

 

– Am crezut că sunteți destul de maturi încât să nu ajungeți la așa ceva! continuă Daniel, încercând să-și țină furia sub control.

 

–Vreau o explicație…acum.

 

– Mati? întrebă Hellen, la fel de serioasă, privindu-i pe rând cu sprâncenele strânse.

 

Într-un final, Diego ridică mâna ca un elev prins cu tema nefăcută.

 

– Este vina mea, rosti. Ronan a fost… foarte amabil să ne ducă la club, spuse pe un ton sarcastic.

 

–Apoi eu și Mati ne-am jucat în piscină, una a dus la alta, și… ne-am sărutat.

 

Hellen deschise gura, dar nu scoase niciun sunet. Daniel clipi rapid, ca și cum nu auzise bine.

Matteo își puse palmele pe chip și oftă adânc, dorindu-și să dispară în podea.

 

– Cine? întrebă Daniel, privind confuz.

 

– Cine “ne-am sărutat”? reluă și Hellen, de-a dreptul uluită.

 

– Eu și Mati, răspunse Diego, dezinvolt, dar cu o urmă de sinceritate în glas.

 

– Oh….se auzi scurt dinspre Hellen, în timp ce Daniel rămase tăcut, cu o sprânceană ridicată.

 

– Bun, și vânătăile? Tot nu se explică, adăugă Daniel, revenindu-și.

 

– Ronan a venit, ne-a făcut observație, eu l-am lovit, el m-a lovit înapoi și din greșeală… l-am lovit și pe Mati.

 

Diego ridică din umeri, ușor vinovat.

 

Daniel și Hellen îi priveau fără nicio expresie.

Tăcerea era copleșitoare.

 

– Ok… spuse Daniel într-un final, sec.

 

– Ok? reluă Hellen, uimirea desenându-i-se clar pe chip.

 

–Iubitule? Atât doar ok?

 

– Sunt total depășit de drama adolescentină, iubirea mea, răspunse Daniel ridicând mâinile în aer.

 

-Propun să-i închidem într-o cameră pe toți trei până se împacă.

 

Hellen izbucni într-un chicot amuzat. Cei trei băieți îl priviră în același timp cu sprâncenele ridicate.

 

– Asta e cel mai penibil lucru pe care l-am auzit, rosti Ronan, apăsat.

 

– Aaaa, da? Mai penibil decât faptul că te-ai luat la bătaie cu amicul fratelui tău? întrebă Daniel, cu un zâmbet ironic.

 

– Frate vitreg, corectă Ronan, scurt și apăsat.

 

– Frate vitreg, șopti și Matteo, dar într-un ton mult mai stins, ca și cum începuse să-i pară rău că totul degenerase.

 

Atunci, Diego făcu un pas spre Matteo, privindu-l direct în ochi.

 

– Pot să vorbesc cu tine… în patru ochi? întrebă cu o voce mai joasă, serioasă.

 

Matteo îl privi o clipă lungă, apoi dădu din cap, scurt. Se întoarse spre Daniel și Hellen, care încuviințară amândoi din cap, cu o ușoară relaxare în atitudine.

 

– Mergeți. Dar să nu vă mai întoarceți cu nasuri sparte și pumnale în priviri. spuse Daniel, clătinând din cap.

 

 

Ronan rămase în urmă, cu mâinile în buzunare și privirea fixată în podea. Nu spusese nimic, dar în ochii lui se simțea un foc mocnit, o confuzie și ceva ce-l deranja mai tare decât orice lovitură primită în acea zi.