Fratele vitreg- Capitolul 12

NOI DOI

Cerul serii se topea în tonuri pastelate de portocaliu și roz, iar marginea piscinei era iluminată discret de spoturi calde, așezate de-a lungul marginilor.

Diego și Matteo stăteau cu picioarele în apă, fiecare cu câte o sticlă de bere în mână, iar sunetul greierilor se îmbina cu cel al valurilor mărunte create de mișcările lor.

 

– Crezi că Ronan nu a venit la cină pentru că este gelos? întrebă Diego, privind în gol, apoi întorcându-se cu jumătate de zâmbet spre Matteo.

 

Matteo îl privi peste gâtul sticlei și izbucni într-un zâmbet amuzat.

 

-Te rog… gelos pe ce? Asta e doar în capul tău. E doar… dornic de atenție. Și-l deranjează că aici…  spuse arătând spre spațiul dintre ei

 

-…nu primește nimic.

 

Diego îl studia în liniște câteva secunde, apoi ridică din umeri și sorbi din bere.

 

– Eu tot cred că e gelos… cred că are o pasiune ascunsă pentru tine, mi vida.

 

Vocea lui era lejeră, dar ochii spuneau mai mult.

 

Matteo izbucni în râs, scuturând din cap.

 

-Ești nebun, amigo.

 

Îl lovi cu cotul jucăuș în coaste și își duse sticla la gură, încă râzând.

 

Diego îl privi fix, apoi, cu un gest copilăros, își împreună degetele în formă de inimioară, zâmbind complice.

 

– Îți vine să crezi că… noi doi?

 

Matteo îl privi. Ochii lui se luminau sub cerul de seară, un zâmbet slab, aproape timid, i se încolți în colțul gurii.

 

-Nu… Nu credeam că tu simți la fel.

 

Vocea îi era joasă, sinceră.

 

Diego nu spuse nimic, se apropie încet, iar când buzele lor se atinseseră, o undă caldă trecu prin trupul amândurora.

Sărutul era blând, dulce, o promisiune învelită în liniștea nopții. Buzele lui Matteo erau moi, iar Diego le absorbi cu o lentoare reverentă, ca și cum ar fi fost ceva prețios.

 

Matteo închise ochii și lumea se dizolva în jurul lui. Nu mai era piscină, nu mai era lumină, nu mai era nimeni.

Doar Diego…doar atingerea lui…doar gustul visului pe care nu îndrăznise niciodată să-l creadă posibil.

 

Interiorul îi vibra, era haotic, viu, scăldat în emoții pe care nu le mai putea stăpâni.

O parte din el așteptase acest moment toată viața….

Iar acum îl trăia.

 

 

Se retrăseseră în dormitorul lui Matteo, unde liniștea serii i-a cuprins într-o bulă de intimitate.

După câteva săruturi care le aprinseră pielea și pulsul, se opriseră, respirațiile amestecându-se în aerul cald dintre ei.

 

– Putem aștepta… spuse Diego, atingând cu fruntea, fruntea lui Matteo.

 

– Da… când vom fi amândoi pregătiți, întări acesta, zâmbind slab.

 

Săruturile se transformară în atingeri moi și dulci, până ce, furându-și zâmbete în întuneric, adormiră îmbrățișați.

 

 

 

 

Târziu în noapte, un sunet surd îl trezi pe Matteo. Deschise ochii larg. Brațele lui Diego îl cuprindeau ferm  unul pe talie, altul în jurul gâtului. Încercă să se desprindă fără să-l trezească și, reușind, ieși din cameră, trăgând ușa ușor după el.

 

Coborî scările cu pași ușori, desculț, strângând în mână un ornament metalic decorativ pe care îl luase de pe raft.

Casa era scufundată în întuneric, luminată doar de reflexiile calde ale felinarelor de afară.

 

O umbră trecu fugar din living spre ușa interioară care ducea la garaj. Matteo își încordă trupul, strângând ornamentul în mână.

Când ajunse în dreptul ușii, aceasta se deschise brusc. Reflexul îl făcu să ridice mâna pentru a lovi  dar o altă mână i-o apucă ferm, oprindu-l.

 

Ușa se deschise mai larg, iar lumina caldă din garaj lumină figura intrusului.

 

– Ronan? Ce e cu tine la ora asta? întrebă Matteo, surprins.

 

-Oh… iartă-mă, mamă… răspunse Ronan cu un zâmbet ironic.

 

Respirația lui mirosea clar a alcool.

 

–Ai băut? întrebă Matteo, ducând mâinile în șolduri, ca o dojană firească.

 

Ronan îi aruncă o privire amuzată și, cu un aer batjocoritor, repetă:

 

– Iartă-mă, mamă…

 

Matteo își dădu ochii peste cap.

 

– Ești beat și ironic. N-am timp de glumele tale.

 

 

Încercă să treacă pe lângă el, dar Ronan îl apucă brusc de încheietură și îl întoarse spre el, într-un gest neașteptat de rapid îl lipi aproape cu totul de el.

 

– Ce are el și eu nu? întrebă Ronan, cu voce joasă, privindu-l direct în ochi.

 

Matteo se încordă, încercând să se tragă înapoi, dar brațele lui Ronan i se încolăciră în jurul taliei, ținându-l strâns.

 

– Ronan, dă-mi drumul. Ești beat și nici măcar nu știu la ce te referi…

 

Vorbea încet, aproape în șoaptă, ca să nu trezească pe nimeni din casă.

 

Ronan însă nu se clintea. Privirea lui era tulbure, dar intensă.

Atingerea lui nu era violentă, dar nici blândă.

Era acel gen de confuzie în care nu mai știi dacă îți dorești să fii respins sau salvat.

 

– Măcar fii sincer cu tine…, spuse Ronan aproape șoptit.

 

–Îți doreai să fii în brațele mele… nu ale lui.

 

Matteo îngheță, respirația i se scurta, iar mintea i se umplea de proteste pe care nu le putea rosti.

 

– Nu spune lucruri pe care n-ai să le ții minte mâine, Ronan…

 

Vocea lui era gravă, dar tremura.

 

Ronan înclină capul puțin, ca și cum ar fi încercat să-l citească mai adânc, apoi zâmbi vag, trist.

 

– Poate ai dreptate… sau poate doar mi-e teamă că ai început să simți și tu ce simt eu…

 

 

În acea clipă, Matteo reuși să se desprindă, pasul lui fiind mic, dar ferm.

 

– Du-te și te culcă. Discutăm când vei fi treaz.

 

Fără să mai aștepte un răspuns, Matteo urcă înapoi scările, inima bubuindu-i în piept.

Ronan urcă rapid după el pe scări, dar se împiedică de o treaptă și se prăbuși în genunchi.

Matteo oftă adânc, oprindu-se din mers, se întoarse spre el cu privirea exasperată și coborî înapoi două trepte.

 

– Ești incredibil, spuse printre dinți, întinzându-i mâna ca să-l ajute să se ridice.

 

Dar Ronan îl trase brusc după el, și amândoi căzură pe parchet.

Într-o clipă, Ronan se întoarse și îl prinse pe Matteo sub el.

 

– Fugi pentru că sunt beat și crezi că o să uit mâine? Sau fugi pentru că știi că am dreptate? întrebă cu voce joasă, cu ochii fixați în irisul acela verde care părea mai frumos ca niciodată sub lumina slabă.

 

 

Și fără ca vreunul să-și dea seama, buzele li se atinse.

Timide…..ezitante.

 

Matteo încremeni.

 

Ronan îndrăzni mai mult, adâncind sărutul. Într-o secundă care părea suspendată în timp, Matteo răspunse. Ca sub o vrajă, buzele i se mișcau în ritmul celuilalt, chemate de o dorință pe care nu o mai putea ascunde.

 

Sărutul era profund.

Năucitor….

Diferit….

 

Trupul lui Matteo se aprinse, pielea îl ardea, iar interiorul i se zbătea sub o flacără care îl speria și îl excita în același timp.

Mâna lui Ronan îi cuprinse ceafa, se afundă în buclele lui moi, iar un geamăt neașteptat îi scăpă lui Matteo dintre buze.

 

Corpurile lor începură să se miște unul contra celuilalt, pe parchetul rece, pline de dorință, de înfometare, de ceva adânc și crud, mai arzător decât orice trăiseră până atunci.

 

– Mati… șopti Ronan, cu gura coborând pe linia maxilarului său.

 

Atunci, Matteo reveni brusc la realitate.

Un val de luciditate se revărsă peste el.

Încremeni….

 

Îl împinse brusc pe Ronan, cu o forță care îl luă prin surprindere, și se ridică de jos.

 

Fugi pe hol, ajunse în cameră și închise ușa, răsucind cheia în broască.

 

Se lăsă cu spatele pe suprafața rece a ușii. Inima îi bubuia în tâmple. Buzele îi zvâcneau.

 

Privirea i se duse spre pat, Diego dormea liniștit, acolo, cu o mână sub obraz și respirația domoală. Imaginea aceea îi sfâșie sufletul.

 

Lovi ușor cu capul ușa și închise ochii.

 

– Ce-am făcut…?

 

Nu-i venea să creadă. Tocmai îl sărutase pe Ronan.

Fratele lui…..Fratele lui vitreg.

 

Un gol i se formă în stomac…apoi greața.

 

Fugi în baie și se prăbuși în fața vasului de toaletă, unde își vărsă tot stomacul.

Trupul îi tremura cu brutalitate…

 

– Eu nu sunt așa… eu nu fac așa ceva, își spunea în gând.

 

-Nu sunt omul care să…

 

Își dădu apă pe față, încercând să se liniștească.

 

 

În liniștea grea a nopții, se întoarse în dormitor. Se așeză înapoi lângă Diego, iar acesta, în somn, îl trase ușor spre el. Matteo închise ochii.

 

Dar tot ce vedea.

Tot ce simțea.

Tot ce-l mistuia…

 

Era el și sărutul lui.

Ronan.

 

 

 

 

Razele dimineții filtrate prin perdeaua subțire mângâiau ușor patul, iar Matteo abia dacă apucase să închidă ochii. Corpul îi era obosit, dar mintea nu-l lăsase în pace nici măcar o clipă.

 

Simți o atingere caldă pe obraz. Apoi o altă mângâiere, timidă și un sărut ușor pe tâmplă.

 

– Buenos días, mi vida… șopti Diego cu o voce adormită, dar fericită.

 

– Ești atât de frumos când dormi.

 

Matteo deschise ochii și îi întâlni pe ai lui Diego. Iriși aceia ciocolatii îl priveau cu o bucurie liniștită, autentică și zâmbetul care însoțea acea privire era sincer.

 

Dar în loc să-l liniștească, Matteo simți o rușine intensă care îi urcă din stomac până în piept.

 

– Diego… șopti, dându-și imediat privirea în jos.

 

Cuvintele lui Diego, căldura lor, totul îl durea. Nu pentru că nu le simțea… ci pentru că, în spatele lor, se ascundea o trădare tăcută. Una pe care el o purta ca pe o povară de plumb.

 

Diego îi mângâie obrazul cu dosul degetelor, iar Matteo închise ochii o secundă, absorbind gestul.

 

– Te-am lăsat să dormi mai mult, mi vida. Dar ți-am făcut micul dejun, și adulții ne așteaptă… cred că vor să vorbească cu noi, spuse Diego cu un zâmbet jucăuș, ridicându-se din pat.

 

Matteo dădu din cap, fără să scoată vreun sunet, și coborî alene din pat. Fiecare mișcare îi părea grea.

 

Se apropie de baie, dar se opri cu mâna pe clanță….ezită.

 

– Ronan… e treaz? întrebă, dar în clipa în care rostise cuvintele, își mușcă buza și își blestemă limba.

 

Diego se opri și îl privi scurt, schimbând brusc tonul.

 

-Da. Era deja la masă.

 

Diego vorbi fără zâmbet, fără dulceață în voce.

 

 -Părea mai bine dispus… adăugă sec, aproape ironic.

 

Matteo simți un nod în gât.

 

Știa…sau cel puțin, simțea că Diego începea să-și dea seama că ceva nu era în regulă și poate, în adâncul sufletului, asta îl durea mai mult decât orice.

 

 

 

Matteo și Diego coborâră împreună spre sala de mese, zâmbind slab unul altuia, dar cu pași mai lenți decât de obicei. Pe măsură ce se apropiau de masă, zâmbetele Hellen și ale lui Daniel îi întâmpinară cu căldură.

 

Doar o figură părea desprinsă dintr-o altă lume….Ronan.

 

 

Cu fața obosită, umerii ușor lăsați și privirea pierdută într-o ceașcă de cafea pe jumătate băută, părea că abia respiră. Sorbea tăcut, fără să ridice privirea.

 

– Bună dimineața, spuse Matteo, într-un glas clar, dar încărcat.

 

Privirea lui se fixă direct pe fratele său vitreg.

 

Ronan lăsă cana jos cu o mișcare calculată și lentă. Îl privi o secundă. Doar o secundă, dar în ea se întinse o noapte întreagă de tăceri, gesturi, și un sărut care nu ar fi trebuit să existe.

Apoi își mută ochii spre Hellen.

 

– Îmi pare rău, Hellen, rosti, luându-i pe toți prin surprindere.

 

-Am fost nepoliticos cu tine. Și nu meritai purtarea mea. Promit că… mă voi strădui să fiu mai bun.

 

Vocea lui era clară. Fără ironie, fără sarcasm. Doar sinceritate.

 

Toți încremeniră. Diego ridică ușor sprâncenele, iar Daniel rămase cu mâna suspendată deasupra farfuriei.

 

Hellen se ridică de pe scaun și păși spre el. Îl privi cu o căldură pe care doar o femeie care știe să iubească dincolo de răni o poate avea.

 

–Știu că a fost un șoc căsătoria tatălui tău cu mine si pentru tine, și pentru Mati…

 

Când rostise acel „Mati”, Ronan își întoarse privirea spre fratele lui vitreg. Ochii li se întâlniră, și în acea tăcere lungă, între ei se schimbă ceva nevăzut.

 

O luptă.

Un regret.

Un gând care nu putea fi rostit în fața nimănui.

 

– Dar Ronan… continuă Hellen

 

-Nu încerc să iau locul mamei tale. Și nici nu încerc să îți spun cum să trăiești. Pentru că nu am niciun drept. Tot ce-mi doresc… este să ne respectăm reciproc. Să fim… oameni. Atât. Pentru mine și pentru fiul meu.

 

Ronan o privi lung. Se lăsă un moment de liniște, apoi înclină ușor capul spre ea. Nu rosti niciun cuvânt, dar acel gest mut era mai mult decât o promisiune.

Era o acceptare.

Un prim pas.

 

 

Hellen zâmbi real, cald, iar Daniel își lăsă furculița jos și îl privi pe fiul său cu o mândrie tăcută.

 

Pentru o clipă, familia părea întreagă.

 

Dar privirile lui Matteo și ale lui Ronan se întâlniră din nou deasupra mesei. Și în acel schimb mut, realitatea lovea ca o umbră: nu tot ce e tăcut e și uitat.

 

Nu tot ce e acceptat e și rezolvat.