Gustul păcatului
Ronan se opri, buzele lui se desprinseseră ușor de cele ale lui Matteo, dar nu se îndepărtă imediat. Privirea i se opri pe chipul băiatului de sub el.
Ochii lui Matteo erau încă închiși. Pleoapele fremătau ușor, ca și cum se agățau de ultimul strop al acelui sărut.
Dar lacrimile… acele lacrimi ce i se prelingeau tăcute pe obraji, îl făcură pe Ronan să tresară ca ars.
Se ridică brusc, ca și cum acele picături sărate i-ar fi ars carnea.
Respira greu,pieptul i se strângea sub propria vină.
Nu spusese niciun cuvânt, dar privirea lui era o implozie de haos și panică.
Matteo deschise încet ochii și rămase privind tavanul, nu avea curaj să-l privească pe Ronan.
Nu după ce cedase, nu după ce răspunsese acelui sărut.
Încă îi simțea buzele…gustul…căldura…respirația.
Și acel fior.
Doamne… acel fior!
– Îmi pare rău, se auzi într-un șoaptă stinsă, ieșită din gura lui Ronan.
Matteo închise ochii pentru o clipă, dureros și apoi se ridică lent, așezându-se pe marginea patului, cu umerii căzuți.
– Asta e… greșit, murmură.
Glasul îi era aproape mut, sfărâmat.
Voia să spună mai mult. Avea nevoie să arunce cuvinte în aer, să le scuipe afară ca pe o otravă care-l consuma. Dar când își ridică privirea și îl văzu pe Ronan… înlemni.
Pielea lui era palidă, aproape cenușie, privirea pierdută. Nici urmă din acel tânăr sigur pe el, ironic, arogant.
Matteo înghiți în sec. Gustul acelui sărut era încă viu în gura lui.
Trăirea.
Acel freamăt din sânge, pielea lui încă fremăta în locurile unde fusese atins.
Era greșit….și totuși… de ce se simțise atât de viu?
De ce simțea că acel sărut fusese cel mai real lucru din viața lui?
Gândurile i se îngrămădeau în minte ca o mare dezlănțuită. Îl îngropau în vină și dorință.
În frică și adevăr.
Pentru că acolo, în acea cameră în care cu greu mai putea respira… Matteo realiză ceva.
Un adevăr.
Crunt.
Dureros.
Apăsător.
– Ronan… șopti.
Numele îi scăpă fără voință ca o rugă sau o chemare…sau o ultimă fărâmă de neînțeles.
Ronan tresări se întoarse spre el cu un chip tulburat, ca și cum auzirea propriului nume îl aruncase din nou în iad.
Apoi, brusc, ca și cum fugea de el însuși, Ronan se întoarse și ieși din cameră.
Ușa se închise în urma lui cu un clinchet surd, iar aerul deveni din nou greu și apăsător.
Matteo rămase nemișcat.
Singur într-un pat ce mirosea încă a vină și dorință
Matteo nu părăsise camera.
Zăcea acolo, tăcut, în același colț al patului, cu spatele curbat și privirea în gol.
Parcă fusese aruncat într-un abis, fără fund, fără lumină.
Durerea îl strângea de gât, vina i se așezase pe piept ca o lespede grea.
Rușinea îi ardea tâmplele.
Își frământa mâinile, trăgând cu disperare aer în piept, dar simțea că nu mai știa să respire.
Fiecare gând îi urla în cap.
Fiecare imagine, fiecare atingere, fiecare secundă îi sfâșia mintea.
Ce făcuse? Cine devenise?
Când ușa se deschise, nici măcar n-o auzi.
– Mi vida, se auzi glasul cald al lui Diego.
Își întoarse brusc capul spre intrare.
Iar acolo, în prag, era Diego…
Zâmbetul lui larg lumina încăperea. Ținea în brațe un buchet imens de flori, o explozie de culori, de bucurie, de intenție curată.
Ochii lui străluceau dar inima lui… era goală de umbre.
Dar acel zâmbet… se stinse într-o clipă.
Pentru că ochii lui Diego se opriră direct în ochii triști ai lui Matteo.
În acei ochi încă umezi, pierduți, rătăciți.
– Mati…?
Florile i se lăsară ușor din brațe pe marginea patului și zâmbetul i se risipi.
Matteo se ridică, parcă smuls dintr-un coșmar. Încercă să pară prezent să mimeze normalitatea. Dar era prea târziu..se vedea…se simțea…se rupea.
–Ai… venit, șopti el.
Diego nu răspunse imediat. Se apropie lent, cu pași reținuți, de parcă se temea că va păși pe cioburi invizibile.
– Mi vida, ce s-a întâmplat? Te simți rău? Ai plâns? întrebă el cu vocea joasă, speriată, și lăsă buchetul jos pe noptieră.
Matteo își plecă privirea. Nu putea să-l privească.
Nu putea.
Pentru că în ochii lui Diego era lumină și el, în acel moment, era doar umbră.
Diego se așeză pe marginea patului, aproape de el, și-i atinse ușor obrazul.
– Spune-mi… Matteo… ce s-a întâmplat?
Dar Matteo nu răspunse.
Pentru că nu avea cum să-i spună că tocmai trădase acea lumină.
Că acea căldură, acel gest curat, fusese călcat de ceva interzis, de ceva ce nu înțelegea, dar care îl mistuia.
Și tot ce putu rosti…
Fost un singur cuvânt:
– Scuză-mă…
Diego îl trase strâns în brațe, ca și cum voia să-i închidă durerea în pieptul său și să o topească acolo, cu iubirea lui.
– Oh, mi vida… ești supărat că plec? șopti Diego și îi sărută cu tandrețe obrazul.
–Și eu sunt… dar ne vom revedea curând, îți promit.
Matteo fu luat prin surprindere. Pentru o clipă rămase paralizat, nu de durere ci de șocul cuvintelor.
Atât de departe era Diego de adevăr. Atât de pur…atât de încrezător în iubirea lor.
Tot ce voia să-i spună, tot ce-l măcina, tot ce-l sfâșia… se frânse în el.
Nu putea.
Nu putea să-l rănească…nu pe Diego.
Îl iubise… îl dorise în tăcere, ani întregi. Se rugase pentru acest moment, pentru această iubire.
Iar acum… ar fi aruncat totul? Pentru un impuls?
Pentru confuzia lăsată de Ronan?
Nu….
Nu avea de gând să piardă ce avea. Nu acum…nu așa.
Se desprinse ușor din îmbrățișare, îi cuprinse chipul în palme și-l sărută.
Cu toată ființa…cu toată disperarea. Cu tot ce putea oferi.
Diego îi răspunse imediat, trupul lui se lipi de al lui, iar în acel sărut, Matteo încercă să se convingă că acolo e locul lui..că Diego era real.
Că îl dorea…
Poate nu cu aceeași flacără mistuitoare… dar cu o iubire mai adâncă, mai stabilă.
Cu respirația tăiată, mâinile lui Matteo se strecurară sub tricoul lui Diego, dar acesta îl opri ușor, cu un zâmbet cald și buze dulci, așezându-i mici săruturi pe colțurile gurii.
– Mi vida…, șopti el cu voce joasă, jucăușă.
–Am o surpriză pentru tine…
Se întoarse spre pat, luă florile și i le întinse, zâmbind larg.
Matteo le primi, emoționat până în străfundul sufletului.
– Sunt… minunate, mi vida, șopti el cu voce tremurată.
– Daaa! râse scurt Diego, mândru de reacția lui.
–Și mai am ceva pentru tine…
Se apropie, își lipi buzele de tâmpla lui și adăugă în șoaptă:
– …dar pentru asta trebuie să te schimbi în ceva mai frumos. Deși… orice ai purta e super sexy pe tine, mi vida…
Matteo îl privea, cu inima bătând neregulat. Zâmbea, dar ochii lui trădau furtuna dinăuntru.
Lacrimi stăteau agățate de gene, dar nu îndrăznea să le lase să curgă.
Nu acum.
– Unde mergem? întrebă cu glas slab.
Diego îi răspunse cu un zâmbet larg și acea privire care spunea tot:
– La prima noastră întâlnire.
O cină. Un film. Și… săruturi furate, mi vida.Ai treizeci de minute. Vin după tine.
Se întoarse spre ușă fluierând, iar parfumul lui dulceag rămase în cameră odată cu promisiunea unei seri perfecte.
Matteo rămase în pragul alegerii.
Un drum al iubirii…și un drum al pierzaniei.
Matteo ieși din cameră cu o inimă tremurândă și un zâmbet timid pe buze.
Purta o cămașă albă, ușor desfăcută la guler, pantaloni negri și pantofi de piele comozi.
Parfumul discret de lemn dulce se împletea cu săruri florale, iar părul rebel fusese domolit cu puțin efort.
Pe chip avea o urmă de emoție pe care nu o putea ascunde.
Coborî încet treptele, iar jos pe holul luminat slab, îl aștepta Diego.
Îmbrăcat în negru complet, cu o jachetă elegantă pe umeri și o privire care-l făcea pe Matteo să uite cum se respiră.
Își trecu mâna prin păr și zâmbi, lăsându-și privirea să-l admire fără rușine.
– Sfinții mei…, șopti Diego, apoi se apropie și îl cuprinse cu ambele palme pe obraji.
– Mi vida… nu ai idee cât de periculos de frumos ești…
Matteo râse scurt, jenat.
– Tu m-ai pus să mă îmbrac frumos…
– Și îmi pare rău! Arăți atât de bine încât îmi vine să sar peste întâlnirea asta romantică și… să te duc înapoi în dormitor.
Râseră amândoi, iar Diego îl trase ușor de mână afară din casă.
Noaptea era blândă. Cerul înstelat, iar pe aleea din fața casei, o mașină sport închiriată îi aștepta.
Diego îi deschise portiera ca unui domn, iar Matteo se așeză cu inima plină de emoții și zâmbete.
Conduceau spre coastă, în tăcere, cu o muzică discretă pe fundal, iar Matteo simțea că trăiește o scenă desprinsă dintr-un film.
Ajunseră pe o terasă secretă, deasupra oceanului, unde lumini calde coborau din felinare suspendate.
O masă mică, pentru doi, era așezată între lumânări și flori.
– Pentru tine, mi vida, spuse Diego și îi oferi un trandafir alb.
– Diego… e prea mult…
– Pentru iubirea pe care o port de ani întregi în sufletul meu… nu va fi niciodată destul, șopti și îi sărută mâna cu o noblețe care îl făcu pe Matteo să simtă că trăiește o poveste pe care nu o merita.
Mâncară încet, vorbind despre amintiri și viitor. Diego râdea, povestea despre familie, despre visurile lui.
Matteo asculta, râdea și el…se lăsa dus de val.
Lăsa seara să-l îmbrace într-o promisiune de liniște.
După cină, Diego îl luă de mână și îl duse spre un colț al terasei unde, pe un perete, fusese instalat un proiector.
Un film romantic începu să ruleze, iar ei se așezară pe o canapea acoperită cu pătură groasă.
Diego îl trase lângă el, iar Matteo se lăsă sprijinit pe umărul lui.
Simțea acel calm. Acel „acasă”.
Pentru prima dată în zile, inima nu-i mai bătea haotic. Respirația nu-i mai tremura.
Diego îl ținea strâns, iar brațul lui în jurul umerilor îl făcea să se simtă protejat.
Dorit.
Iubit.
Într-un moment de tăcere, Diego se aplecă spre el și îi sărută tâmpla, apoi obrajii, apoi colțurile gurii.
Îi șopti:
– Te ador, Matteo. Ești tot ce mi-am dorit.
Și Matteo, pentru o clipă, închise ochii și își spuse că poate… poate Ronan fusese doar o rătăcire.
O flacără care ardea haotic, dar se stingea în fața iubirii calme pe care Diego o oferea.
Răspunse la sărut, iar filmul continua în fundal.
Iar Matteo, cu capul pe pieptul lui Diego, lăsă stelele să-i spele gândurile.
Cel puțin pentru o noapte… era liniște.
Ce greu este pentru Mateo sa iasa la intalnire cu iubirea vietii lui ,calda si ,linistita dupa un sarut plin de pasiune cu Ronan
Între confort și pasiune, între calm și pierzanie, ce vei alege Matteo? ❤️❤️