Fratele vitreg-Capitolul 17

Zile pline, tăceri goale

Trecuseră două săptămâni de când Matteo începuse facultatea și viața lui prinsese un ritm amețitor. Zilele îi erau pline până la refuz: cursuri dimineața, apoi ore în atelierul clubului, unde învăța să desfacă și să reasambleze motoare cu o precizie chirurgicală.

Vipe îl aruncase rapid în lumina reflectoarelor. În a treia zi de prezență în club îl provocase la o cursă demonstrativă cu unul dintre veterani, un tip arogant, cu aer superior. Toți așteptau ca noul venit să se facă de râs. Dar nu Matteo. Matteo câștigase — și o făcuse cu stil.

— L-am văzut pe Storm, băiete. îi spusese Vipe, bătându-l pe umăr cu un zâmbet larg.

De atunci devenise rapid atracția clubului. Participa activ la ateliere, era învățat de cei avansați, i se deschideau uși, avea acces la raliuri reale — legale, desigur — și primea constant invitații la teste și sesiuni private.

Seara, când se întorcea acasă, atmosfera se calma. Își petrecea timpul cu Hellen și Daniel, luând cina împreună, schimbând impresii, râzând. Hellen părea tot mai fericită, iar Daniel îl privea cu un soi de mândrie reținută.

După cină se retrăgea în camera lui, unde pornea apelul video — veșnicele convorbiri cu Diego. Dar… nu mai erau la fel. Vocea lui era grăbită, replicile scurte. Uneori răspundea cu întârziere. Alteori închidea înainte ca Matteo să apuce să spună

— Noapte bună.

Matteo nu comenta, doar zâmbea și înghițea golul din piept.

Pe holurile facultății sau în agitația clubului, uneori îl căuta cu privirea. Pe Ronan. Era o nevoie inexplicabilă, un reflex. De fiecare dată când simțea un gol ciudat în stomac, instinctiv se uita în jur, parcă așteptând să-l zărească. Dar Ronan nu apărea.

Hellen și Daniel îi spuseseră că mai trecea pe acasă uneori, dar se întâmpla rar — aproape niciodată când Matteo era prezent.

— Este ultimul lui an de facultate. îi spusese Daniel într-o seară, cu o cană de ceai în mână.
— Pe lângă asta, face practică la un birou de marketing de top. Muncește enorm.

Matteo dăduse din cap, mimând înțelegerea. Dar în sufletul lui, acea distanță îl ardea. Nu era vorba doar de vină sau de confuzie. Era… ceva ce nu voia să definească încă.

— Matteo, în weekend avem o mică petrecere, să știi. îi spuse Kira, pe jumătate îngropată sub capota unei mașini, cu ulei pe mâini și o expresie concentrată.
— Cheia de 4. ceru scurt, întinzând mâna.

Matteo, așezat pe o cutie de scule, i-o înmână fără să clipească, apoi zâmbi larg.
— Mă inviți la petrecere, Kira? întrebă amuzat, ridicând o sprânceană.
De sub mașină, vocea ei răsună sarcastică:
— Vrei să-ți desenez o invitație, Storm?

Ieși de sub mașină, își șterse fruntea cu dosul palmei și îl privi ca pe un frate mai mic care întreba lucruri evidente.
— Pornește. îi ceru simplu, făcând un semn spre mașină.

Matteo se ridică, intră pe locul șoferului și răsuci cheia. Motorul toarse ca o pisică mulțumită, iar un zâmbet de satisfacție se așternu pe chipul Kirei.

— Felicitări, Kira. Ești un talent adevărat. spuse mândru Matteo, privind-o peste geamul coborât.
— Mersi, Storm. răspunse ea, folosind porecla lui de la raliuri, cu o ușoară înclinare a capului și un zâmbet de complicitate.

Între ei nu era nevoie de multe cuvinte. Glumele curgeau natural, tachinările erau semn de prietenie. Era una dintre puținele persoane care reușeau să-l facă pe Matteo să uite, pentru o clipă, de cealaltă parte a poveștii lui — cea cu Ronan, cu Diego, cu întrebările fără răspuns.

Când roțile mașinii lui atinseră aleea iluminată slab de felinarele curții, inima lui Matteo se opri pentru o clipă. Respirația i se suspendă, iar degetele încleștate pe volan își pierdură forța. Privirea i se lipise de mașina neagră, parcată impecabil, exact lângă locul lui obișnuit. Nu putea fi alta. Mașina aceea îi aparținea lui Ronan.

Opri motorul și coborî într-un gest mecanic. Pașii îi deveneau grei, tot mai grei, pe măsură ce se apropia de intrarea casei. În piept, inima îi bătea prea tare, prea dezordonat.

— Mi vida, ai venit… îl întâmpină Hellen cu un zâmbet cald, din pragul ușii larg deschise.
— Bună, mama… răspunse Matteo, forțând un zâmbet pe jumătate, încă năucit de imaginea acelei mașini. Mașina lui.

În living, Daniel era vizibil agitat, vorbind la telefon cu o expresie serioasă.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Matteo, aruncând o privire îngrijorată.
— Un caz mai greu la spital, mi vida… răspunse repede Hellen, apoi își întoarse toată atenția spre el.
— Tu cum ești, mama? întrebă el, sincer.

Hellen clipi surprinsă, apoi zâmbetul i se adânci și își atinse inima cu palma.
— Sunt… fericită, mi vida. Azi am primit vestea că actele pentru firmă au ieșit. În curând deschid cabinetul aici, lângă voi. Tu ești la o facultate bună, Daniel e la fel de fermecător și bun ca în prima zi… și… Ronan s-a întors acasă.

Matteo își ținu respirația fără să vrea.
— Tot ce-mi doresc este bunăstarea voastră.

Cuvintele ei îl străpunseră. Ronan s-a întors…

— Deci… Ronan e… acasă? rosti, cu o voce joasă.
— Da, a venit acum o oră. E în camera lui… cu iubita lui. răspunse Hellen, firesc.

Pământul se opri. Tot aerul din plămânii lui Matteo fu smuls într-o clipă. Cuvântul „iubită” îl trânti pe dinăuntru, dureros și adânc.
— Am înțeles… murmură abia auzit.

Nici el nu înțelegea de ce durerea era atât de ascuțită. De ce se simțea ca o trădare, ca o rană redeschisă.
— Mă duc să mă schimb, mama. adăugă repede, cu un zâmbet forțat, încrucișând brațele.

— Masa e gata în douăzeci de minute, Mati! strigă Hellen după el.
— Ok, mama… răspunse el și urcă scările.

În cameră, liniștea nu mai exista. Se învârtea ca o furtună între pereții care altădată îl calmau. Tavanul. Pereții. Aerul. Totul îl strângea.

Telefonul îi era lipit de mână. Încercase deja de trei ori. Ton sec. Ocupat. Din nou. Ocupat. A patra oară:
— Diego… răspunde, te rog… șopti, cu ochii umezi.

Golul din el se adâncea. De când plecase Diego, crescuse încet; acum, cu Ronan întors și cu „iubita lui”, totul se prăbușea.

Se opri în fața oglinzii. Paloarea îi înghițise obrajii, ochii erau obosiți, triști.
— De ce mă simt așa? murmură, căutând un răspuns în reflexie.

„Trebuie să fiu rațional. Trebuie să-mi amintesc pe cine iubesc. Pe cine am visat ani întregi. Pe cine am așteptat. Pe cine am atins…” — dar pieptul îi ardea; o vină care nu putea fi stinsă.

Se așeză pe marginea patului, cu coatele pe genunchi. Telefonul căzu în pat. Nu mai suna. Nu mai încerca. Diego nu mai răspundea. Gândul acesta îl îngrozi.

Închise ochii. Pe retină îi apăru chipul lui Ronan. Trupul lui. Privirea aceea, înainte de sărut.
— Nu suport să te văd cu el. șoapta care-l bântuia.
— Nu… nu a fost nimic. Nu e… nimic. își spuse, dar inima îi bătea prea tare.

Era prins între două lumi. Una promitea stabilitate. Alta promitea… flăcări. Și, la mijloc, Matteo, pierdut.

Își dădu cu apă pe față și își șopti în oglindă:
— Trebuie să-ți revii, băiete… O armură fragilă din porțelan.

Ieși din dormitor. Știa ce-l aștepta: Ronan, cu noua lui iubită. Trebuia să pară neafectat. Coborî scările drept, impecabil, cu o expresie degajată. Dar inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că întreaga casă o auzea.

În pragul livingului, vocile dinăuntru — râsete, conversații, familie.
— Minunat… își spuse și păși înainte.

— Bună seara, familie! zise cu un zâmbet larg, dar dureros de forțat. Privirea îi alunecă peste Hellen, apoi peste Daniel… și se opri pe Ronan.

Privirile lor se înlănțuiră. Totul amuți.
— Bună, Ronan! reuși să rostească; vocea îi sună stabilă. Aproape.
Ronan rămase mut o secundă lungă, apoi, cu buzele încleștate, răspunse:
— Bună…

O atingere îi tăie respirația: mâna unei fete brunete se agăța de brațul lui Ronan. Zâmbea elegant, cu ochi căprui și chip cald.
— Aceasta este Rachel. spuse Ronan, întorcându-se spre ea.
— Iubita mea.
Apoi, privind înapoi la Matteo:
— Rachel, el e Matteo. Fratele meu vitreg.

— Îmi pare bine, Matteo. zise Rachel, întinzând mâna.
— Matteo. Încântat… răspunse el, cât putu de cald.

— Haideți, copii, la masă! spuse Hellen veselă.

Matteo se așeză în stânga mamei; în fața lui, fix în fața lui, stătea Ronan. Aceeași privire. Aceeași flacără mascată de gheață. Între ei: o masă. Și o prăpastie.

Ronan ținea furculița și privea farfuria, absent. Rachel se integra perfect în familie; Daniel o asculta, Hellen aproba din cap. Totul părea o cină normală. Dar în Ronan se zbătea un dezastru. Fura priviri pe ascuns — într-un singur loc: la Matteo.

Zâmbetul acela de la coborâre — larg, cald. Fals? Întrebarea îl tăia pe dinăuntru:
— Oare chiar n-a însemnat nimic pentru el sărutul nostru?

Și totuși, Matteo părea bine. Zâmbea, povestea despre facultate, club, colegi. Nimic nu trăda ceea ce trăiseră. Atât? Asta a fost tot?

Mai devreme, în bucătărie, Ronan îi auzise pe Matteo și Diego:

— Mi vida, ai grijă. Nu te forța. Știu că ești nou în asta…
— Nu sunt nou…
— Ești special pentru mine și vreau să fii bine…
— Și eu vreau… vreau tot cu tine, Diego.

Mai târziu, discuția dintre Hellen și Daniel:
— Sper doar că Matteo se protejează… E prima relație serioasă… ai văzut cât de repede s-au apropiat?
— E îndrăgostit, Hellen, și dacă Diego are grijă de el, atunci e tot ce contează.

Lumea lui Ronan se prăbuși. Ar fi vrut să se ridice, să-l tragă pe Matteo în grădină și să-i strige că a fost doar al lui. Că acel sărut, acea atingere, acel tremur nu fuseseră o greșeală. Dar rămase pe loc, cu un nod în gât. Rachel îi atinse discret coapsa pe sub masă. Zâmbi.

— Măcar cineva e fericit… își spuse, în timp ce ochii îi fugeau iar, hipnotic, spre Matteo — care râdea cu Hellen, cu Daniel, cu Rachel. Dar nu cu el. Niciodată cu el.