Fratele vitreg- Capitolul 18

Tăceri cu înțeles

 

Vântul serii flutura ușor perdelele de pe terasă. Aerul era cald, dar în jurul mesei domnea o tensiune rece, încordată, mascată sub zâmbete elegante și sorbituri de vin.

 

Rachel stătea relaxată, cu paharul sprijinit de genunchi, într-o poziție perfectă pentru a părea relaxată.

Matteo, în schimb, își ținea paharul cu ambele mâini, ca și cum l-ar fi ancorat de realitate.

Iar Ronan… Ronan stătea ușor lăsat pe spate, dar privirea lui tăia prin noapte.

 

– Și cum e la facultate, Matteo? întrebase Rachel, zâmbind ușor.

 

– Îmi place, am cunoscut pe unul dintre idolii mei, spuse Matteo, încercând să-și păstreze tonul lejer.

 

-De fapt, acum lucrez la clubul lui.

 

– Wow… Ce club? întrebă Rachel, înclinându-se ușor înspre el.

 

-Viper.

 

Matteo ridică bărbia cu mândrie.

 

Tăcere…

 

O tăcere tăioasă, densă.

 

Ronan, care fusese tăcut toată seara, tresări brusc. Ca și cum acel cuvânt Viper  i-ar fi tras o palmă.

Privirea lui se întunecă, își ridică ușor capul.

 

– Vipe?

 

Glasul lui era răgușit, ușor scăzut, dar atât de adânc încât îl simți direct în stomac.

 

Matteo înghiți în sec.

Își întoarse capul, fără să vrea, și greși.

Privirea…acei ochi negri, fixați asupra lui, îl dezbrăcau de apărare.

Îl sfâșiau și-l aruncau direct în iadul de care fugise de două săptămâni.

 

Era prea mult, prea aproape.

Dacă nu pleca… avea să leșine acolo

 

– Este cel care face raliuri sportive? întrebă Rachel, ignorând tensiunea, dar fără să-și dea seama că intrase într-un teren minat.

 

– Da, spuse Ronan.

Dar nu-și lua ochii de pe Matteo.

 

– Este cel la care… continuă Rachel, dar Ronan îi aruncă o privire scurtă, tăioasă.

 

Atât de rapidă și de intensă încât Rachel tăcu pe loc. Paharul din mâna ei ezită o clipă înainte să-și reia drumul spre buze.

 

Matteo îi fixă, rând pe rând.

 

O privi pe Rachel.

Apoi pe Ronan.

Apoi din nou pe Rachel.

 

Sprânceana lui se arcuise ușor.

Tonul îi deveni sec.

– Cel la care ce…?

 

Rachel își drese vocea, ușor stânjenită.

 

– Nu… nimic, am greșit eu. Am confundat numele.

 

Zâmbi fals, dar evită să-l privească din nou în ochi.

 

Mințea.

Matteo știa, o știa din clipa în care Ronan întrerupsese propoziția.

Din mișcarea imperceptibilă a maxilarului lui, din frisonul pe care îl simțise în aer.

 

Ce dracu’ ascunzi, Ronan?  gândi el, privind tăios spre silueta din fața lui, care acum sorbea liniștit din pahar, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

Dar ceva se întâmplase.

 

Și Matteo nu avea să lase acel detaliu să treacă.

Matteo deschisese gura pentru a mai întreba ceva, când telefonul vibra brusc în buzunarul de la pantaloni.

 

Lumina de pe ecran îl orbi o secundă.

Dar când văzu numele  “Diego ” inima i-o luă razna.

După zile întregi de tăcere… era el.

 

– Scuzați-mă, rosti, ridicându-se rapid de la masă.

Se îndreptă spre marginea piscinei, cu pașii aproape tremurând.

 

Răspunse apelului video.

– Diego…?

 

Glasul îi era șoptit, dar plin de uimire și un dor tăios.

 

Ecranul se lumină, și chipul lui Diego apăru: obosit, cearcănele adânci sub ochii negri, iar zâmbetul lui  fragil, dar real.

 

–Mi vida… oftă Diego.

–Doamne… mi-e atât de dor de tine, Mati.

 

Matteo simți cum i se pune un nod în gât.

Ochii i se umeziră.

 

– Diego… spune-mi ce se întâmplă? De ce nu ai răspuns zilele astea? M-ai ignorat… n-am înțeles nimic. Îmi fac griji, Diego…

 

Diego închise ochii o secundă, apoi oftă adânc.

 

– Lo siento, mi vida…Am început jobul de noapte. Între facultate și muncă… nu mai am timp de nimic. Nu e o scuză, știu. Dar…

 

Se opri o clipă, apoi glasul i se frânse.

 

– Tata s-a simțit rău din nou, iar Harris… Harris a fugit de acasă pentru două zile. A fost un haos…

 

Matteo îl privea cu inima strânsă. Îi cunoștea durerea. Îi cunoștea familia.

Știa cât de fragilă e sănătatea tatălui lui Diego.

Știa cât de greu era să-l ții pe Harris în frâu.

 

– Pot să te ajut cu ceva, amor? întrebă sincer, cu privirea înduioșată.

 

Diego zâmbi, și acel zâmbet, deși slab, îl lumină.

 

– Te quiero, Mati…Ești tot ce am mai frumos în viața mea. Singura constantă, singura lumină.

 

Ochii lui erau umezi, iar vocea i se rupea în bucăți.

 

Matteo simți un fior în tot corpul.

 

– Și eu te iubesc, Diego. Nu vreau decât să știu de tine, să știu că ești bine. N-am nevoie de vorbe mari, doar… să știu că încă ești acolo.

 

Diego clipi des, ca și cum s-ar fi abținut să nu plângă.

 

– Trebuie să închid, mi vida… managerul nu ne lasă cu telefonul la job. Te sun mâine, promit.

 

Și înainte ca Matteo să mai poată rosti ceva, apelul se închise.

Ecranul rămase negru.

 

Matteo rămase nemișcat, privind reflexia piscinei… cu degetele strânse pe telefon și cu sufletul suspendat.

 

Matteo simți prezența cuiva lângă el, o vibrație pe care o cunoștea deja prea bine.

Ridică privirea.

 

Privirea rece a lui Ronan îl izbi în piept ca o lovitură.

 

– E bine?

 

Vocea lui Ronan era joasă, aproape un șoptit, dar în ea se ascundea un tremur pe care doar Matteo îl putea detecta.

 

Matteo ridică o sprânceană, confuz.

– Ce?

 

-Diego… e bine? întrebă din nou Ronan, mai apăsat.

 

Matteo rămase o clipă tăcut, cântărind întrebarea. Era reală? Sau era doar o altă încercare de a-l înțepa, așa cum obișnuia?

 

– Ronan, nu am chef de ironiile tale, spuse, ridicându-se brusc în picioare.

 

Ajunse la același nivel cu el,  o greșeală. Privirile li se ciocniră violent, iar apropierea era periculoasă.

Se simțea prea mult, prea intens, prea dureros.

 

Ronan se trase un pas înapoi, reflex. Ca și cum atingerea, chiar și închipuită, l-ar fi ars.

Dar acel pas  trimise un mesaj complet greșit: pentru Matteo, părea dezgust, dispreț.

O evitare dureroasă.

 

Inima i se strânse.

 

– Da, răspunse sec Matteo, cu o răceală intenționată în glas.

–Diego e bine.

 

Și trecu pe lângă Ronan cu pași fermi, fără să mai privească înapoi.

Dar în piept îl durea.

Pentru că acel pas înapoi spusese mai mult decât orice cuvânt rostit.

 

 

Matteo urcă scările cu pași apăsați, ca și cum fiecare treaptă îl trăgea în jos, nu îl urca. Deschise ușa camerei și o trânti în urma lui, apoi rămase sprijinit de ea, cu pieptul zvâcnindu-i haotic.

 

Furia pulsa în venele lui. O furie surdă, nedeslușită.

 

– Ar trebui să fiu fericit, își șopti, dându-se un pas înapoi.

 

– L-am auzit… L-am auzit pe Diego în seara asta… După atâtea zile…

 

Și totuși…

 

Se prăbuși pe marginea patului, cu palmele strângând cearceaful, încleștate.

 

– Și atunci de ce mă simt așa?

 

Nu exista un răspuns. Doar acel tumult în piept, acea neliniște care îi făcea pielea să ardă, gândurile să bâzâie în cap ca un roi. Se ridică brusc și, fără să se poată controla, izbi cu pumnul în ușă.

 

– Aarhhh!!!!!Ce naiba e cu tine, Matteo?! urlă către propriul chip reflectat în oglindă.

 

Privirea din sticlă îl privea înapoi, dar nu se recunoștea în ea. Era un Matteo pe care nu-l înțelegea. Un Matteo rupt în două.

 

O parte din el plângea de dorul lui Diego. Îi văzuse chipul obosit, îi simțise iubirea în cuvintele lui.

 

Dar cealaltă parte…

 

Cealaltă parte era furioasă.

Pe Ronan.

Pe felul în care îl privea în tăcere, încrâncenat, pe distanțarea lui, pe acel pas înapoi care îi sfâșiase sufletul. Îl ura.

 

…Dar nu…adevărul era mai crud.

 

Nu ura nimic…nu putea, nu avea cum.

 

Era doar… frustrat.

 

Frustrat că Ronan încă avea puterea să-i tulbure mintea. Frustrat că își dorea să-i smulgă acea mască rece și să-l întrebe direct: Ce naiba vrei de la mine?!

 

Frustrat că… simțea…prea mult.

 

Și în toată această încrengătură de trăiri, cel mai tare îl durea gândul că, oricare ar fi adevărul, nu voia niciodată, niciodată să-l rănească pe Diego.

Pe Diego,  pe care îl iubea. Care era acolo, care nu merita nimic din asta.

 

Matteo își acoperi fața cu palmele și lăsă liniștea să curgă peste el. Încerca să-și adune bucățile. Să-și închidă gândurile.

Dar în piept, ceva continua să bată într-un ritm confuz, neregulat…

 

O luptă care abia începuse.

 

 

 

Dimineața veni cu o liniște înșelătoare.

Soarele mângâia perdelele trase, iar camera părea prinsă într-o clipă de calm. Matteo se trezi cu o singură decizie în minte:

 

“Astăzi… voi fi perfect.

Fără grimasă, fără tremur, fără bătăi de inimă accelerate.”

 

Se ridică, făcu dușul mai rece decât de obicei și-și fixă o expresie controlată pe chip. Se privi în oglindă și își zâmbi scurt, ca și cum s-ar fi felicitat.

 

” Nimeni nu va ști nimic. Ronan nu va mai pătrunde aici.”și își atinse pieptul cu degetele, ca un sigiliu invizibil.

 

Coborî treptele cu pas calculat, cu acea statură degajată pe care și-o exersase în oglindă cu o seară înainte.

 

Dar… totul se prăbuși într-o secundă.

 

Vocea lui Ronan răsună din bucătărie, râzând.

Râzând!!!!

 

Un râs cald, nepăsător, care îi înțepă pieptul ca o sabie aruncată la întâmplare, dar care nimerește exact în inimă.

 

Matteo se opri pe treapta a doua și rămase nemișcat câteva clipe. Inspira.

Expira.

Repetă în gând: Nu ești afectat. Nu ești afectat.

 

Apoi păși în living cu o expresie calmă, doar că… imaginea îl lovi din nou, mai tare.

 

Ronan era acolo.

În tricou alb, părul ușor răvășit, cu o tigaie într-o mână și un șorț legat strâmb în talie.

Hellen râdea la o glumă a lui, iar Daniel înmuia pâine în ou într-un bol, contribuind la haosul culinar matinal.

 

“Ce dracu… e asta? O reclamă la viața perfectă? “se întrebă Matteo în sinea lui, blocat în tocul ușii.

 

– Bună dimineața, dormărețule! îi spuse Hellen cu un zâmbet larg.

 

– Hai la masă, că azi gătește Ronan și, miraculos, chiar miroase bine! chicoti ea.

 

” Superb. Acum e și Gordon Ramsay?” își înghiți Matteo replica în gând și reuși doar un zâmbet slab.

 

– Hei, Mateo, ouă sau clătite? întrebă Ronan cu un ton relaxat, privindu-l de parcă tot ce fusese ieri… nici n-ar fi existat.

 

Matteo îngheță, zâmbetul i se stricase și în acel moment își dădu seama…

Planul lui era deja un eșec.

Pentru că Ronan nu doar că îi intrase din nou în minte.

Dar acum… dansase în ea, cântase și făcuse ouă jumări.

 

– Clătite, răspunse într-un final, pe un ton neutru.

 

–Cu dulceață de căpșuni sau banane? întrebă din nou Ronan, întorcând clătita în tigaie cu o mișcare elegantă.

 

–Surprinde-mă, replică Matteo sec, dar își mușcă limba după.

Atât de prost sună…

 

Se așeză la masă lângă Daniel, în timp ce Hellen umplea ceștile cu cafea. Își ținea mâinile împreunate în poală, tensionat.

Ronan trecu pe lângă el cu o farfurie și, preț de o secundă, umărul lui se atinse ușor.

 

Un simplu contact.

Inocent.

Întâmplător.

 

Dar corpul lui Matteo reacționă ca și cum l-ar fi atins focul. Inima începu să bată haotic, simțurile se ascuțiră, iar pofta de mâncare… dispăru.

 

” Asta e, îți place să fii torturat elegant, nu?” se ironiză în gând.

 

Dar tot ce putea face era să stea acolo și să zâmbească. Să înghită clătita dulce și amară în același timp.

 

Să joace în continuare rolul perfect…

…într-un scenariu în care celălalt actor nici măcar nu părea că mai citește același script.