Fratele vitreg- Capitolul 19

Zâmbește, căci lumea te urmărește

 

Ronan era… prea amabil. Prea politicos…prea calm.

Un calm care te înțepa ca o sabie învelită în mătase.

 

De două zile, Matteo îl vedea doar zâmbind larg, vorbind lejer cu toată lumea, inclusiv cu el. Îl saluta dimineața cu un „Salut, dormișorule”, îi dădea ceaiul la micul dejun și chiar îl complimentează pentru haine:

– Ți se potrivesc nuanțele astea, te fac să pari mai matur.

 

“Mai matur?” Matteo aproape scăpase cana din mână când auzise acea frază.

Era ceva putred în Danemarca. Și nu mirosea a clătite.

 

– Poate i-a pus Rachel ceva în cafea…  mormăi în gând, în timp ce își trase rucsacul pe un umăr și ieși de la cursuri alături de Kira.

 

Soarele bătea leneș pe aleile campusului, iar Matteo începuse deja să se relaxeze. Kira râdea zgomotos la o glumă a lui despre unul dintre profesori, când vocea pe care o cunoștea mai bine decât pe a lui se auzi din spate:

 

– Nu pot să cred că nu mi-ați spus că mergeți împreună la facultate.

 

Se întoarse și rămase stană de piatră.

 

Ronan.

Ronan, în blugi negri și o cămașă deschisă la gât, cu părul ușor fluturat de vânt și cu un zâmbet de film romantic pe buze.

 

– Ronan?! spuse Kira șocată.

 

– Ce cauți aici? întrebă și Matteo năucit.

 

– Sunt aici cu un pitch pentru un proiect de colaborare între biroul nostru și departamentul de marketing al facultății. Nu ți-am spus? îl întrebă natural, ca și cum ar fi fost ceva obișnuit.

 

Matteo se uită de la unul la altul, pierdut.

– Voi doi… vă cunoașteți?

 

Kira chicoti.

– Cunoaștem? Omule, în anul 1 m-a salvat dintr-o prelegere mortală cu un espresso dublu. Ronan e tipul ăla care te ajută, apoi dispare ca Batman.

 

-Ei, Batman e cam mult… spuse Ronan jucându-se cu cheia mașinii între degete.

 

– Dar a fost o zi bună.

 

Matteo nu zicea nimic. Tot ce făcea era să-i analizeze.

Modul în care Ronan se așezase între ei.

Modul în care părea că știe exact cum să o facă pe Kira să râdă.

Modul în care evita să-l privească pe el… dar avea ochii mereu atenți la fiecare mișcare a lui Matteo.

 

– Hai la o cafea, e pauza lungă și știu o terasă liniștită, propuse Ronan brusc, iar Kira acceptă entuziasmată.

 

Matteo voia să spună nu.

Dar vocea lui Ronan, atât de familiară și totuși atât de străină acum, îl paraliza.

–Mergem, zise pe un ton neutru, în timp ce sufletul lui țipa înăuntru: Ce se întâmplă aici?

 

La cafenea

Trei cești de cafea, două râsete și o bombă pe cale să explodeze.

 

Ronan era perfect.

Întreba, asculta, glumea, zâmbea, comenta ironic, povestea cum în ultima vreme stă prea mult în PowerPoint-uri și nu mai știe cum arată cerul.

Kira era fermecată.

 

–Și cum ați ajuns voi doi să vă mutați împreună? întrebă ea într-un final, privind alternativ la Ronan și Matteo.

 

În clipa aia, zâmbetul lui Ronan se opri o secundă.

Apoi reveni… mult prea calculat.

 

-Familia noastră… s-a unit de puțin timp. Mama lui Matteo s-a căsătorit cu tatăl meu. Suntem… frați vitregi.

 

Kira rămase cu gura ușor deschisă.

 

-Deci… tu… și tu… Oh, wow! Ce coincidență! Nu ai menționat niciodată, Matteo!

 

Matteo zâmbi încordat și dădu din umeri:

–Cred că nu era relevant…

 

–Relevant? glumi Ronan.

 

–Te referi la faptul că locuim în aceeași casă, dar avem vieți paralele?

 

Tăcerea căzu preț de o secundă.

Doar o secundă dar Matteo o simți ca o eternitate.

 

– Și Rachel cum e? întrebă Kira repede, schimbând subiectul.

 

– Minunată. Ne pregătim o scurtă vacanță la munte. Tu? întreba Ronan, dar privirea lui era din nou pe Matteo.

 

Matteo se ridică brusc.

–Eu am curs în 15 minute, trebuie să plec.

 

– Te conduc? întrebă Ronan cu acel zâmbet calm.

 

–Nu, mersi. Mă descurc.

 

Își puse rucsacul în spate și plecă, cu inima bubuindu-i în urechi.

 

” Ronan e amabil. Ronan e perfect. Ronan e un robot programat de viață să mă înnebunească.”

Era singura explicație pe care Matteo o gândi.

 

Campusul se goli lent, odată cu ultimele raze ale soarelui ce sărutau clădirile universitare. Matteo ieșise din sală cu pași grăbiți, în încercarea de a ajunge la mașină fără să se mai lovească de Ronan.

Însă… era imposibil.

 

Sprijinit de capota mașinii lui, cu mânecile suflecate și o expresie calmă, Ronan îl aștepta.

Ca un moment inevitabil.

Ca o eclipsă care nu poate fi ocolită.

 

– Ai terminat? întrebă el simplu, zâmbind vag.

 

Matteo rămase pe loc.

-Mă pândești?

 

-N-aș folosi tocmai cuvântul ăsta… Am stat aici doar vreo zece minute.

 

-În așteptarea mea? Sau în așteptarea unei scuze pentru comportamentul ăsta dubios?

 

Ronan îl privi în tăcere câteva clipe, apoi oftă și își trecu mâna prin păr.

 

– Dacă te referi la faptul că nu mai sunt un dobitoc rece și arogant, da… e intenționat.

 

Matteo își încrucișă brațele, nemulțumit.

 

-Atunci spune-mi, Ronan, ce e cu jocul ăsta? Ce rol joci acum?

 

Ronan se încruntă o secundă, apoi privirea i se înmuiă.

– Nu joc nimic. I-am promis Helenei că voi fi mai… bun. Exemplu de băiat de casă. Genul pe care îl vrei la cină duminica.

 

– Pe bune acum? Asta e tot? „Pentru Hellen”? Asta e explicația? întrebă Matteo sarcastic, cu un zâmbet amar.

 

– Nu te cred nici măcar o secundă.

 

– Știu, spuse Ronan simplu.

 

–Și poate că e normal să nu mă crezi…

 

Tăcerea se lăsă între ei. Apoi Ronan inspiră adânc și adăugă:

 

– Hai să ieșim diseară. Doar noi doi la cină,  în liniște. Fără Rachel, fără familie, fără facultate, fără măști. Poate… poate reușesc să-ți arăt că nu e nimic ascuns, că… sunt sincer.

 

Matteo își ridică privirea spre el, neîncrezător. Încerca să-i citească intențiile în ochi.

Dar ochii lui Ronan… păreau mai curați decât oricând. Prea curați și tocmai asta îl băga în ceață.

 

–Nu știu dacă să râd sau să fug, spuse într-un final Matteo.

 

– Aș prefera prima variantă. Dar dacă vrei, îți dau și mașina mea să fugi cu ea, replică Ronan glumind, apoi redeveni serios.

 

– Te rog… o singură cină. Fără obligații. Nu vreau nimic de la tine. Doar… să stăm de vorbă. Atât.

 

Matteo nu răspunse imediat. Dar inima lui bătea cu forță, ca un avertisment că urma o noapte diferită.

 

În gândul lui Ronan… totul era dilatat.

 

Fiecare clipă cu Matteo era o picătură de apă pe jarul pe care îl purta în suflet.

Când îl privise la piscină, când îi citise îngrijorarea sinceră despre Diego, înțelesese că nu îl va avea niciodată lângă el atâta timp cât va continua să se poarte ca un zid de gheață.

 

De aceea făcuse acel pas înapoi. Nu fiindcă voia să se îndepărteze ci pentru că distanța era singurul mod prin care putea rămâne lângă el.

Apropierile îl ardeau.

Îl consumau il sfâșiau.

Dar îl făceau și viu.

 

– Deci? întrebă din nou, cu glas scăzut, privind direct în ochii lui Matteo.

–Ce zici? Cina? Și nu condu tu diseară, îl rugă Ronan cu un ton molcom, dar ferm.

– Mergem cu mașina mea, dacă e în regulă pentru tine.

 

Matteo îl privise direct în ochi pentru o secundă care păru un secol. O luptă mută, o provocare subtilă. Dar în cele din urmă, cedă.

 

– Bine, rosti cu un oftat scurt și urcă în mașina lui fără să mai adauge altceva.

Porni în trombă tot ce își dorea era să ajungă în camera lui cat mai rapid.

 

Ajuns sus, se prăbuși pe pat pentru o clipă. Gândurile îl copleșeau, iar stomacul îi era un ghem tensionat. Se ridică, se plimbă.

Se privi în oglindă.

Schimbă de trei ori cămașa.

Răsuflă adânc. Își trecu degetele prin păr și își șopti:

– Nu e nimic. E doar… o cină.

 

Dar mintea lui urla:

„E cu el. E cu Ronan. Cu acel Ronan care îți face sângele să fiarbă și gândurile să se destrame.”

 

Când coborî, întreaga lume păru că se topește sub tălpile lui.

Ronan stătea la baza scărilor, sprijinit de balustradă, cu una dintre mâini în buzunar. Costumul negru cădea perfect pe umerii lui largi, iar cămașa albă, descheiată la primii doi nasturi, lăsa să se întrevadă linia gâtului, pielea ușor bronzată și un lanț subțire de argint.

 

Matteo se opri în trepte…își ținu respirația.

Nu-și imaginase vreodată că va vedea așa ceva.

O viziune.

Un păcat.

 

Ronan își ridică privirea. Ochii lor se întâlniră.

Și în acea clipă… tăcerea spunea tot.

 

– Arăți bine, spuse Ronan, vocea lui joasă vibrând în spațiul dintre ei.

 

Matteo înghiți în sec. Îmbrăcat în negru și alb, cu părul perfect coafat și o urmă de parfum discret, părea pregătit să meargă oriunde  mai puțin într-o cină cu… el.

 

–Tu… arăți… superb, recunoscu Matteo în șoaptă, fără să-și poată controla cuvintele.

 

Ronan zâmbi. Nu triumfător, ci blând. Aproape timid.

– Hai să mergem, spuse și îi făcu semn spre ieșire.

 

În mașină, muzica  curgea încet din boxe. Ronan conducea calm, cu o expresie impasibilă, dar cu ochii fulgerând către Matteo la fiecare semafor.

 

– Îți plac locurile elegante? întrebă Ronan într-un final.

 

–Nu trebuie să fie elegant. Doar… sincer, spuse Matteo.

 

– Atunci e locul potrivit, zise Ronan zâmbind, dar nu adăugă mai mult.

 

După câteva minute, mașina opri în fața unui bistro cochet, ascuns printre clădiri vechi cu fațade de piatră. Luminile calde și muzica de jazz ce se auzea discret în surdină îl făcură pe Matteo să uite pentru o clipă cât de tensionat era.

 

Ronan coborî primul, apoi deschise portiera din partea lui Matteo.

– Știu că nu ești o prințesă, dar… îmi face plăcere, chicoti ușor.

 

Matteo zâmbi, în ciuda dorinței de a rămâne serios.

 

La masă, atmosfera era aproape ireală. Luminile discrete, sunetul paharelor ciocnite în fundal, mirosul de vin și scorțișoară. Ronan își desfăcu sacoul și rămase doar în cămașă, cu mânecile suflecate. Pe brațul stâng, Matteo zări brățara de piele pe care o avea în ziua sărutului lor și inima îi tresări.

 

– Ești tăcut, spuse Ronan.

 

–Încerc să înțeleg ce e toată povestea asta. Cine ești tu și ce vrei de fapt, răspunse Matteo privind direct în ochii lui.

 

Ronan inspiră adânc.

– Îți spun ce nu vreau. Nu vreau să mă urăști. Nu vreau să mă eviți….

“Și, mai ales, nu vreau să cred că… ceea ce a fost între noi atunci, n-a însemnat nimic.” adaugă ultima frază în gând

 

Matteo tăcu… își coborî privirea în paharul cu vin.

Nu putea vorbi..nu putea gândi.

 

– Ronan… zise într-un final.

 

– Dacă ai venit aici să mă faci să simt tot ce mă chinui să uit, ai reușit.

 

Și în acea clipă, ochii lor se întâlniră iar, și tot restaurantul se stinse în jurul lor  rămăseseră doar ei doi, două flăcări care nu puteau arde împreună, dar nici nu puteau stinge focul.

 

Dar Ronan nu spuse nimic, lăsă fraza lui Matteo suspendată în aer….

 

Chelnerul plecase discret, iar vinul curgea domol în pahare sub luminile calde ale bistroului. Muzica de fundal  un saxofon leneș  părea să acompanieze tăcerea dintre ei.

 

Ronan rupea cu degetele o bucată din pâinea caldă de pe masă și zâmbea vag, în timp ce Matteo se juca absent cu gura paharului.

 

– Așadar… clubul, zise Ronan într-un final.

 

–Vipe și Kira…

 

Matteo îl privi, atent la ton. Dar vocea lui Ronan era calmă. Poate prea calmă.

 

– Da. I-am cunoscut în prima mea zi de facultate. M-am ciocnit de Koll, și cumva… Kira a fost salvarea mea. Apoi am aflat că sunt frați. Și mai târziu… că sunt frații Viper, rosti cu un zâmbet ușor amuzat.

 

Ronan ridică o sprânceană, jucându-se cu piciorul paharului de vin.

– Vipe e cel care te-a băgat în club?

 

– Da. Mi-a zis că sunt talentat după ce am câștigat o cursă cu un tip  mai mare. A fost… interesant. De atunci, totul s-a schimbat.

 

–În bine? întrebă Ronan, dar privirea lui părea că sapă dincolo de răspuns.

 

Matteo ridică din umeri, mimând o relaxare pe care nu o simțea deloc.

 

– Într-un fel, da. În alt fel… viața devine mai complicată când începi să cunoști oameni care te inspiră. Și când îți dai seama că… unele întâlniri nu sunt deloc întâmplătoare.

 

Ronan rămase nemișcat, ținând paharul în dreptul buzelor, dar fără să bea.

 

–Te referi la Vipe?

 

Matteo îl fixă. Îi înțelese întrebarea adevărată.

Nu era despre Vipe.

Era despre ei.

Dar hotărî să joace același joc.

 

– Mă refer la tot ce a venit odată cu facultatea. Cu clubul. Cu faptul că… am început să văd lumea puțin altfel.

 

Ronan lăsă jos paharul.

 

–Mă bucur. Dacă asta te face fericit… e bine.

 

Matteo înclină capul.

– Chiar ești fericit pentru mine?

 

– Sincer? Da. Dar asta nu înseamnă că nu regret… unele lucruri.

 

Tăcerea căzu ca o perdea grea între ei. În jur, persoanele râdeau, cineva ciocnea pahare în fundal, dar la masa lor  doar tensiunea nerostită dintre două inimi care încă băteau una pentru cealaltă.

 

– Ronan…

 

– Nu trebuie să spui nimic, îl întrerupse blând.

 

-Promit că nu forțez nimic. E doar o cină. Doar doi… frați vitregi care încearcă să fie civilizați.

 

–Civilizați? repetă Matteo ironic.

 

–E o premieră pentru noi, nu? zâmbi Ronan.

 

Și amândoi râseră ușor. Dar râsul era acoperirea perfectă pentru tot ce nu puteau spune.