Fratele vitreg- Capitolul 20

Ieșirea din restaurant se făcu în liniște. Aerul nopții era ușor cald, cu miros de tei târziu și asfalt încins. Pașii lor răsunau sec pe trotuar, iar Matteo își băga mâinile în buzunarul hainei, privind înainte, spre parcarea luminată slab.

– Surprinzător… dar a fost o cină plăcută cu tine, spuse Matteo brusc, întrerupând tăcerea.

–Mă așteptam să sară cineva de sub masă cu o pancartă pe care scrie „surpriză!”.

Zâmbetul ironic i se așeză pe buze.

Ronan îl privi cu o urmă de amuzament în ochi.

– Oare chiar a fost așa de neobișnuit?

– Da, răspunse Matteo imediat.

– Cred că… te preferam mai mult rece și tăcut. Varianta asta… caldă, zâmbitoare… mă sperie mai tare, rosti sincer, fără să-și filtreze cuvintele.

Privirea lui Ronan deveni intensă. Nu clipea. Ochii lui negri ardeau tăcuți.

– Încerc, Matteo… spuse într-un final, aproape șoptind.

– Ce anume, Ronan? întrebă, încruntându-se.

–Încerc să creez… orice legătură mi se permite cu tine. Orice formă de relație. Asta încerc.

Matteo rămase o clipă tăcut. Apoi ridică dintr-o sprânceană.

– Aha…

Tonul lui îl înfierbântă pe Ronan.

– La naiba, Mati! strigă brusc, oprindu-se și întorcându-se spre mașină.

– Încerc! Încerc să construiesc măcar acea conexiune de frați vitregi… la naiba, cu asta!

Tonul lui explodase pe aleea tăcută.

Matteo, luat prin surprindere, alergă după el. Îl apucă de braț și îl întoarse spre el.

– De frați vitregi? Tu glumești? Ronan, din prima zi te-ai purtat groaznic cu mine, cu mama, mi-ai jignit prietenul, ai intervenit între mine și Diego și  la dracu! … m-ai sărutat! Nu o dată. De două ori. Și te-ai comportat de parcă…

– M-am comportat cum, Matteo?! izbucni Ronan.

-Ca și cum n-ar fi însemnat nimic! Apoi ai dispărut cu săptămânile și ai revenit cu masca asta falsă. Și-acum vrei… încredere? Pff. Tu ești un egoist, Ronan. Și un laș!

– Eu?! Eu sunt laș?! răbufni Ronan.

–Tu ai fugit de mine de fiecare dată!

Matteo îl privi uluit.

– Am fugit?

– Da! Te-ai ascuns după Diego și pasiunea ta trecătoare pentru el! Ai fugit în brațele altcuiva pentru că n-ai avut curajul să spui ce simțim noi doi!

– N-ai niciun drept să vorbești așa despre Diego! urlă Matteo înapoi.

–N-ai niciun drept să scornești despre sentimentele mele!

– Te rog… tu crezi că e iubire? Tu n-ai ști iubirea nici dacă te-ar lovi peste față!

-Tu vorbești?! Ronan expertul în iubire? Te rog… tu ești cel care fuge de fiecare dată când începe să simtă ceva real! Tu nu știi ce e iubirea, Ronan. Tu știi doar cum să o distrugi!

Ronan închise ochii. Respira greu. Simțea cum totul în el se sparge.

– E timpul să mergem acasă, spuse cu voce joasă, răgușită.

– Normal, pufni Matteo.

– Lasă-mă să trec.

Îl ocoli și se îndepărtă fără să mai întoarcă privirea.

Ronan rămase acolo, nemișcat, în mijlocul aleii. Doar respirația i se auzea sacadată. Simți cum lacrimile i se rostogolesc pe obraji și nu le mai opri.

Fugise..fiecare celulă din el știa asta. Fugise pentru că nu voia să rănească. Fugise pentru că dorința lui pentru Matteo era atât de profundă încât îl înfricoșa.

Și Rachel? Rachel era doar o umbrelă de fum, o perdea sub care își ascundea zbuciumul. Un tampon care să-i ofere iluzia normalității.

Dar nu putea, nu reușea. Nu-l putea privi pe Matteo fără să simtă că îi lipsește o bucată din suflet.

– Ronan?! auzi vocea lui în depărtare.

Se întoarse ușor. Matteo stătea la capătul trotuarului, privind înapoi spre el.

Privirea lor se întâlni iar.

Și în acea secundă, sub luminile calde ale orașului, cu sufletele făcute bucăți, știură amândoi că acea „relație de frați vitregi” era o minciună prea mică pentru ceea ce trăiau.

Pașii lui Ronan erau grei. Trupul tremura, dar nu de frig, ci de acel foc vechi care nu-i mai dădea pace de luni întregi.

Se opri în mijlocul drumului, în noaptea tăcută, cu ochii în lacrimi. Și când Matteo se întoarse spre el, o întrebare rămăsese în aer.

Ronan ridică privirea și glasul îi fu spart, tremurat, frânt.

-Ce vrei să auzi, Matteo?

Matteo înțepeni. Nicio replică nu-i mai ieși. Îl privea, doar îl privea… cu o tăcere care urla.

– Vrei să auzi cum m-am îndrăgostit de tine? De tine… cel care ar fi trebuit să-mi fie doar frate vitreg?…

Lacrimile lui Ronan cădeau grele, neiertătoare, iar vocea i se crăpa sub propria-i vină.

– Vrei să știi cum m-am pierdut încercând să neg tot ce simt? Cum am încercat să fug, să șterg totul, să mă conving că nu e real?…

Făcu un pas înainte, apoi se opri, strângându-și pumnii în piept.

– Nu pot, Matteo. Nu pot! urlă brusc.

-Nu pot să-ți fac asta! Nu pot să-i fac asta tatălui meu, mamei tale… Nu pot trăi cu păcatul de a simți asta pentru tine!

Glasul îi deveni disperat, umplut de foc și de lacrimi:

– Și totuși… te iubesc. Te iubesc într-un mod care mă arde dinăuntru, care mă distruge. Aici, Matteo! strigă, lovindu-și cu pumnul pieptul

– Aici doare al dracului de tare să te văd și să știu că nu pot să te ating…

Tremura.

– Mă doare să-ți văd zâmbetul și să știu că nu e pentru mine. Mă doare să știu că el, Diego, te-a ținut în brațe când eu… muream puțin câte puțin. Te iubeam în tăcere, în întuneric. Și fiecare noapte fără tine era o agonie.

Urletul de durere îi frânse vocea.

– Dacă aleg să fiu așa, rupt, rece, fals… atunci te rog… acceptă-mă așa. Pentru că eu nu mai știu cum se trăiește normal. Nu știu cum să fiu” fratele tău” …nu știu cum să nu te iubesc…

Ronan își închise ochii, își trecu mâinile peste față, încercând să-și șteargă lacrimile, dar nu reușea decât să-și șterpelească sufletul.

Scoase cheile din buzunar. Se apropie încet de Matteo, cu mâna tremurândă și i le întinse.

– Ia cheile, Mati… și du-te acasă…

– Unde pleci? întrebă Matteo, brusc panicat.

Dar ochii lui Ronan îl priveau goi, sfâșiați, ca și cum doar un fir de carne îl mai ținea în viață.

– Am nevoie să fiu singur, spuse încet.

Se întoarse cu spatele și plecă. Lăsă în urmă asfaltul umed, lacrimile și dragostea aceea interzisă, tăiată în carne vie.

Matteo rămase acolo, în întunericul crud, cu inima făcută țăndări și respirația prinsă între două lumi, una în care îl ura, și una în care îl iubea mai mult d