Fratele vitreg- Capitolul 24

După foc…..

Trupurile lor goale se odihneau tăcute peste așternuturile răvășite, iar respirațiile sacadate începeau, încet, să se liniștească. Fiecare inspirație părea o încercare de a recâștiga controlul asupra propriului corp. Însă nimic nu mai era la fel. Nici pielea, nici bătăile inimii, nici aerul dintre ei.

Ronan stătea cu ochii deschiși, privind tavanul luminat vag de reflexele lunii. Pieptul i se ridica lent, iar o senzație stranie de eliberare îi străbătu pieptul. Pentru o clipă părea că plutește deasupra întregii lumi, iar apoi… zâmbi. Zâmbetul se transformă într-un chicot slab, apoi într-un râs domol, tremurat, aproape copilăresc.

Matteo se întoarse spre el, cu brațul sprijinit pe pernă, și îl privi, nedumerit, dar curios.

– Ce e așa amuzant? șopti el, cu glasul încă încărcat de dorință și oboseală.

Își lăsă ușor mâna pe obrazul lui Ronan, iar degetele îi alunecară cu naturalețe spre bărbie, forțându-l cu blândețe să-și întoarcă privirea spre el.

Ochii li se întâlniră.

Verde tulbure, agitat, versus maro adânc, topit de blândețe și mirare.

În acea tăcere densă, amândoi știau că ce s-a întâmplat între ei nu fusese doar un moment de trup  ci o transgresare. O trecere în altă lume, într-o iubire care nu mai putea fi negată.

–Hai, spune, rosti Matteo, cu un zâmbet abia schițat în colțul buzelor, încă roșii de la săruturi.

Ronan clătină ușor din cap, râsul reducându-se la o tăcere caldă.

–E…nebunesc, murmură el în cele din urmă, privind în ochii lui Matteo

–Am așteptat atât… să simt asta… m-ai făcut să uit unde sunt..cine sunt.

– Ai vrut să uiți? întrebă Matteo, cu un glas atât de delicat încât părea că întreba dacă mai respiră.

–Nu… am vrut să fiu. Doar să fiu, rosti Ronan, și își lăsă fruntea să atingă a lui Matteo.

–Doar aici. Cu tine.

O mână se înfășură în părul celuilalt, o respirație se pierdu în gâtul cald. Nu mai era nevoie de altceva.

Ronan își lăsă degetele să alunece ușor pe pieptul cald al lui Matteo, conturându-i pielea cu o lentoare aproape reverențioasă. Îl privea cu ochii aprinși, mistuiți de tot ce trăiseră, de tot ce încă pulsa între ei  și rosti cu glas răgușit, aproape tremurat:

– Modul în care m-ai posedat… cum nu a făcut-o nimeni niciodată… Tot ce mi-ai oferit să trăiesc, Matteo… a fost ca o explozie de viață în mine.

Privirea lui se fixă în acel verde incandescent din ochii lui Matteo  și acolo, în mijlocul culorii, parcă vedea sensul propriei existențe.

Matteo nu spuse nimic. Doar îl privea, cu o emoție densă care i se zbătea în piept și i se aduna în gene. Tăcerea lui era un răspuns mult mai intim decât orice cuvânt.

– Mi-am dorit să fii al meu din prima clipă, spuse Matteo  vocea i se făcu mai joasă.

–Să te posed… să te fac al meu… să mă simți așa cum vreau eu să fiu posedat de tine…

Cuvintele îi tremurau între buze, iar fiorii care îi străbăteau pielea îl făceau să pară prins într-un vis fierbinte. Înghiți în sec și își lipi fruntea de a lui Matteo.

– Dumnezeule, Mati… Mă faci să mă excit doar când mă privești. O singură privire de la tine… un zâmbet… un cuvânt… și sunt gata să cedez. Până la obsesie…până la nebunie…

Matteo inspiră adânc. Se mișcă ușor, lăsându-și mâna pe ceafa lui Ronan, și îl privi serios, dar cu acea lumină jucăușă care îl făcea inconfundabil.

– Ronan… tot ce se întâmplă între noi… nu e o posedare cu umilință. E pasiune, e dorință, e  înflăcărata nebunie a două suflete care nu se pot ignora.

Ronan îl asculta cu ochii larg deschiși, absorbind fiecare silabă.

– Vreau să te domin pentru că te doresc într-un fel care mă face să îmi pierd gândurile, logica, direcția… și în același timp… își mușcă ușor buza…

– Vreau să fiu posedat de tine. Pentru că masculinitatea ta nu doar că mă excită… mă arde, Ronan. Mă arde pe dinăuntru.

Vocea lui era fermă, dar scăldată într-o vulnerabilitate sinceră. Era un bărbat care își cunoștea dorințele și le rostea fără rușine. Un bărbat care iubea cu totul.

– Eu… am fost mereu cel care a condus. Cel care a dat ritmul. Dar cu tine… cu tine vreau altceva. Vreau să mă las, vreau să simt. Vreau să știu cum e să te pierzi în brațele cuiva și să vrei să nu te mai regăsești niciodată.

Ronan închise ochii o clipă. Inima i se strângea, dar nu de teamă  ci de recunoaștere. Pentru că în acel moment înțelese că ceea ce aveau era mai mult decât pasiune.

Era dragoste.

Pură, fără mască, fără frâne.

Rămase așa în acea liniște plăcută…aruncând priviri cu dragoste, mângâieri și respirați ușoare… eliberatoare….

–Crezi că e momentul să coborâm?… înainte să ne trezim cu Kira peste noi?  șopti Matteo, lăsându-și fruntea să atingă pieptul gol al lui Ronan, în timp ce un zâmbet leneș i se întinse pe buze.

Dar Ronan nu-i răspunse imediat. Îl privea fix, cu o intensitate care îl făcu pe Matteo să uite de tot și de toate. În ochii lui, dorința nu adormise. Dimpotrivă  părea că se trezise din nou, mai flămândă, mai vie, mai nerăbdătoare.

– Nu…rosti Ronan, cu glasul jos, aproape mârâit…

-…. încă nu sunt pregătit să părăsesc patul. Și în niciun caz… așa, goluț.

Rânjetul lui poznaș se lăți pe chip, iar Matteo îl întâmpină cu un zâmbet ușor și o privire topită de afecțiune. Dar acel zâmbet se evaporă brusc când Ronan se ridică lent, cu o mișcare care trăda o durere subtilă în șolduri. Se strâmbă ușor, însă în ochii lui ardea altceva… un foc tăcut, dar adânc.

Se poziționă peste Matteo, lăsându-și palmele să se sprijine deasupra lui, în dreptul tâmplelor, capturându-l într-un cerc invizibil de piele, suflare și dor.

– Ai spus că vrei posedare… șopti cu glasul scăzut, cuvintele alunecând pe pielea fierbinte a lui Matteo.

–Atunci… învață-mă să te iubesc. Pentru că încă îmi este foame.

Glasul lui era moale ca mătasea și fierbinte ca o torță. O dorință sinceră, nerușinată, rostită cu aceeași vulnerabilitate cu care cineva cere iertare sau mântuire.

Matteo înghiți în sec.

Pentru o clipă, tot ce era în jur dispăru: lumina filtrată de draperii, zgomotele de afară, chiar și gândul că, jos, viața își continua cursul.

În acel pat, în acel moment, era doar el și Ronan și bătăile inimii care o luaseră razna.

– Atunci… șopti el, cu vocea abia ținută sub control….

-… lasă-mă să îți arăt ce înseamnă să iubești fără rețineri. Fără teamă. Fără mască.

Fără să aștepte vreun semn, Ronan se lăsă din nou cu totul pradă dorinței care îi bubuia în vene. Se năpusti cu o foame nedefinită asupra pielii lui Matteo, sărutându-l, mușcându-l ușor, ca și cum voia să-i imprime amintirea atingerii lui pentru totdeauna în carne.

Matteo gemu adânc, într-un sunet care tremură aerul dintre ei.

Cu un gest sigur, Ronan îl întoarse cu fața spre pat, trupul său rămânând expus, vulnerabil și perfect între cearșafuri. Îi sărută spatele cu o delicatețe animalică, trasând cercuri cu limba pe pielea fierbinte.

– Este bine așa, domnule profesor?, șopti Ronan la urechea lui, cu o ironie senzuală care făcu aerul din cameră să tremure.

Matteo nu mai putea răspunde coerent. Un simplu mormăit de plăcere îi trădă abandonul total.

Ronan coborî din nou, lent, sărutând fiecare centimetru din el cu o reverență aproape sacră. Apoi, cu o mișcare atent calculată, își adună saliva între buze și o lăsă să alunece pe pielea fină, între liniile perfecte ale feselor. Mâna lui o urmări, mângâind, explorând, stârnind tremurul acela irezistibil care transforma dorința în urgență.

Matteo se arcuia sub atingerile lui, cu o febră care-i ardea în sânge.

Ronan nu se grăbea..îl pregătea ca pe ceva prețios..îl adora cu fiecare deget, cu fiecare oftat, cu fiecare tresărire.

Și când în sfârșit îl simți pregătit, își găsi locul între coapsele lui Matteo și, cu un gest tandru dar hotărât, se contopi cu el.

Totul se opri…lumea, sunetul, timpul.

Ronan își lăsă fruntea pe spatele iubitului său și șopti printre suspine:

– Ești perfect… ești totul.

Mișcările lui erau adânci, lente, încărcate de foc. Era poezie și abandon…era muzica corpurilor care se recunoșteau fără vorbe.

Matteo își întoarse fața spre el, iar ochii li se întâlniră  iar în acea privire Ronan se pierdu din nou, știind că nu va mai fi vreodată același.

Se iubeau cu toată ființa lor. Până la ultima picătură de dor.

Până când plăcerea deveni prea mare, prea fierbinte, prea vie. Iar explozia care le zgudui trupurile nu era doar orgasm  era confirmarea unei iubiri care nu se mai putea nega.

***

Lumina palidă a dimineții se strecura cu sfială printre draperiile grele, dansând pe pielea celor două trupuri întinse peste așternuturile mototolite. Camera mirosea a piele caldă, a dorință stinsă și a promisiuni nerostite. În liniștea aceea de început de zi, timpul părea să respire odată cu ei.

Ronan stătea întins pe spate, cu un braț sub cap și ochii pierduți în tavanul pe care lumina dimineții desena forme neclare. Buzele încă îi erau ușor umflate, iar pieptul i se ridica într-un ritm calm, dar adânc, ca și cum ar fi încercat să-și țină înăuntru tot ceea ce simțise peste noapte.

Matteo, încă somnoros, se întoarse pe o parte, trăgând încet cearceaful peste șolduri. Își trecu degetele peste pieptul lui Ronan, atingându-l cu o blândețe care părea să-l trezească și să-l adoarmă în același timp. Îl privi. Chipul lui Ronan era mai tânăr în lumina blândă  fără armuri, fără replici ironice, fără baricade…doar el. Sincer. Vulnerabil. Frumos.

– Ești treaz? șopti Matteo.

Ronan zâmbi leneș, fără să întoarcă ochii.

– Nu știu… dacă visez, nu mă trezi.

Matteo chicoti ușor, iar râsul lui se izbi de pielea goală a dimineții ca o adiere de vară. Se lăsă ușor peste pieptul lui Ronan, ascultându-i inima. Îi plăcea sunetul ăla…era liniștitor. Uman…

– Noaptea trecută… a fost…

– …perfectă, completă și ireversibilă, completă Ronan, trăgându-l mai aproape.

– N-o pot numi altfel. Nici nu vreau.

Matteo ridică privirea, verdele din ochii lui era cald și clar.

– Crezi că ne va schimba?

Ronan îl privi serios. Își duse mâna ,pe ceafa lui Matteo, atingându-l cu o tandrețe sfâșietoare.

– Nu cred….dar nu-mi e frică. Pentru prima dată… chiar nu-mi e.

Rămăseră așa, tăcuți, piele pe piele, respirație în respirație. În jurul lor, dimineața învăluia camera ca o pătură moale, lăsându-i să fie doar doi oameni, doi bărbați care se iubeau dincolo de reguli, dincolo de ce e permis sau corect. Iubirea lor era ceea ce era… crudă, frumoasă, completă.

Matteo trase aer în piept, aplecându-se și sărutând clavicula lui Ronan. Apoi gura lui urcă încet spre maxilar, spre colțul gurii, unde lăsă un sărut leneș, adânc, aproape visător.

– Mi-e teamă doar că o să devin dependent de tine, murmură.

Ronan zâmbi.

–Prea târziu, Storm. Suntem deja amândoi pierduți.