Fratele vitreg- Capitolul 25

Sub caroserie și adevăruri ascunse

Lumina rece din hală se reflecta pe caroseria lucioasă a bolidului negru cu inserții verzi, aflat în centrul atenției. Motoare, cabluri, truse de scule, miros de benzină și transpirație  totul pulsa în jurul mașinii, ca într-o inimă mecanică gata să ia foc. Muncitori în salopete, cu fețele brăzdate de efort și concentrare, se perindau printre bănci de lucru și echipamente, asemenea unor furnici bine coordonate. Fiecare gest era o repetiție pentru ziua asta  mare.

Matteo se afla în mijlocul acțiunii, îmbrăcat pe jumătate în combinezonul său personalizat, discutând ferm cu Vipe și unul dintre sponsorii principali. Fața lui era serioasă, atentă, dar ochii îi scăpau uneori spre volanul mașinii  un gest reflex, de dragoste și control.

– Sistemul de frânare e refăcut complet, i-am schimbat etrierele, iar GPS-ul de bord e nou.

Vipe rosti scurt, tehnic, făcând cu capul către unul dintre mecanici.

– Vreau o ultimă simulare înainte să plecăm. Nu intru pe pistă cu o mașină pe care n-am simțit-o complet, replică Matteo, profesionist, dar calm.

În acel timp, la etaj, într-un birou suspendat din sticlă care oferea o vedere panoramică asupra întregului hangar și a pistei, Ronan stătea aplecat pe marginea mesei. Umerii lui erau încordați, de parcă ar fi dus greutatea unei decizii care încă nu fusese rostită. Prin peretele de sticlă, îl urmărea pe Matteo cum discuta, cum gesticula, cum zâmbea în colțul gurii. Și ceva în pieptul lui Ronan vibra.

Kira își ridică privirea din dosarul pe care îl răsfoia și lăsă câteva secunde să-l privească pe Ronan. Chipul ei era serios, vocea blândă dar tăioasă.

– Îți este frate vitreg… spuse încet, ca o constatare care nu mai putea fi evitată.

Ronan nu schiță niciun gest. Doar capul i se întoarse încet spre ea, ochii lui aruncând o privire dureroasă, de parcă realitatea aceea nu-i mai dădea pace.

-Știu… răspunse scurt.

Dar în vocea lui se simțea un amestec ciudat de vină și hotărâre.

-Ron, o să apară bârfe, priviri, întrebări. Va trebui să fiți atenți. Tu știi asta mai bine decât oricine, continuă Kira, ridicându-se din fotoliu și apropiindu-se de el.

Ronan lăsă privirea să-i cadă din nou spre pista de jos. Matteo era ajutat acum de un mecanic să își închidă complet combinezonul. Verdele aprins de pe umeri îi contura perfect linia spatelui, iar părul rebel, puțin transpirat, îi cădea pe frunte. Era o imagine care-i înfipsese cuiul dorinței direct în inimă.

-Nu știam că participă la raliuri… De fapt, nici nu știu cât l-am cunoscut cu adevărat. L-am respins fără drept de apel. Dar acum… vreau să aflu. Totul,  rosti Ronan cu o sinceritate care o făcu pe Kira să tacă preț de o clipă.

Ea oftă și înclină ușor capul spre geamul larg, lăsând privirea să-i alunece și ei spre Matteo.

– I-am verificat cifrele…e bun, Ron. Foarte bun…un nume cunoscut în Mexic, printre echipele profesioniste. De acolo și porecla  Storm…rapid, inteligent… și, cum spun fetele, „fură inimi”, completă ea cu un zâmbet ironic.

Ronan se întoarse complet spre ea, fruntea încruntată.

– I-ai spus de mine?

Kira îl privi cu seriozitate. Apoi clătină ușor din cap.

– Nu e rolul meu și nici momentul. Dar trebuie să o faci tu. Vipe te iubește ca un frate, dar știi bine că nu e de acord cu ce s-a întâmplat între tine și Koll.

La auzul acelui nume, maxilarul lui Ronan se încordă.

-Koll a distrus multe. Iar eu… am lăsat orgoliul să-mi conducă deciziile. Încă regret ce s-a întâmplat. Regret acea zi. Dar n-o pot lua înapoi, Kira.

Femeia îi puse o mână blândă pe braț.

– Ești schimbat, Ron. Iar schimbarea vine de la el. Matteo te transformă. Într-un fel pe care n-am crezut că-l voi mai vedea la tine. Dar… dacă vrei să rămână, dacă vrei să construiți ceva… trebuie să-i spui adevărul. Tot.

Motoarele bâzâiau jos pe pistă ca niște insecte metalice cu temperament, în timp ce mulțimea din tribune, deși încă parțial așezată, vibra deja de anticipație. Soarele ardea în halo-uri peste acoperișul halei, unde dincolo de geamurile fumurii se zărea silueta lui Ronan, sprijinit de perete, cu mâinile încrucișate și o expresie tensionată în privire.

Pe pistă, mecanicii trăgeau cu energie cabluri, făceau ultimele ajustări și dădeau jos capacele de protecție de pe mașina lui Matteo. Aceasta, un bolid negru cu accente verzui metalizat, reflecta lumina ca o lamă gata să taie asfaltul.

Matteo pășea lent, cu o cască în mână, urmărind cu ochi îngustați mișcările celor doi adversari: Jean-Pierre, campionul elegant al Franței, cu ochelari de soare și zâmbet superior, și Luigi Mancini, italianul  în roșu din cap până-n picioare, cu o aroganță care țipa a răzbunări neterminate.

– Storm, nu te agita prea mult…  se auzi vocea lui Vipe, venind din spatele lui.

Tonul lui era protector, mai mult frățesc decât competitiv. Îi puse o mână grea pe umăr, ca o ancoră caldă.

– E doar o zi. Te vei bucura de o mașină bună. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic. Te distrezi, simți adrenalina, și-atât. OK?

Matteo întoarse capul spre el și zâmbi ușor, bătându-l ușor pe umăr înapoi.

-Toate cursele sunt distracție, Vipe.

Zâmbetul i se curba într-o ironie calmă.

-Dar eu am venit să câștig. Și… Luigi îmi este dator.

Privirea i se ascuți în direcția italianului, care discuta cu sponsorii săi, gesticulând larg.

– Dator? întrebă Vipe uimit.

– Acum doi ani… a umblat la mașina unui prieten, înainte de competiție. Nu a recunoscut niciodată, dar eu știu…și așa a câștigat. Azi… îmi iau revanșa.

Privirea lui Matteo devenise dură,  ca de gheață verde. O intensitate tăcută îl învăluia complet, ca o fiară în așteptare.

– Matteo… doar distracție, da?  oftă Vipe, uitându-se în ochii lui ca și cum i-ar fi vorbit fratelui său mai mic.

-Ești protejatul meu. Fratele meu. Nu vreau să pățești nimic…

Vipe făcu un pas mai aproape, aproape șoptind:

– Ultima parte din traseu e grea… acele curbe… au fost accidente urâte. Luigi a câștigat aici acum patru ani, el știe locul pe de rost. Tu ești nou.

Pentru o clipă, Matteo se înmuie, cuprins de loialitatea clară a lui Vipe. Îi înțelese grija, îi înțelese și frica.

-Am urmărit traseul două zile la rând… cu Ron.

Zâmbi…

-Cred că mă voi descurca. Promit că nu voi forța nimic. Vreau doar să-i demonstrez că nu poate trișa mereu și să scape…

Vipe îl privi lung, tăcut, oftă și-i strânse ușor umărul, ca o binecuvântare nerostită.

În depărtare, steagul alb de la linia de start flutura deja în bătaia vântului, iar în boxe, un cronometru începea să ticăie…

Motoarele țipau.

Pista vibra.

Trei bolizi, ca niște animale mitologice din metal și foc, se aliniau perfect pe linia de start.

O clipă de tăcere.

Apoi… startul.

Explozia sunetului a rupt aerul în două.

Mașina lui Matteo  neagră, cu accente de verde electric  țâșni ca un glonț pe prima linie. În spatele lui, francezul Jean-Pierre și italianul Luigi se strângeau flămânzi de victorie, aproape lipiți de bara din spate.

În hala cu geamuri, deasupra pistei, Ronan privea fix ecranele de supraveghere, pupilele lui contractate, mâinile încleștate pe marginea mesei. Din când în când, își mușca buza inferioară, dar nu scotea niciun cuvânt. Doar respira greu, sacadat, de parcă fiecare curbă pe care o lua Matteo i se înfigea în stomac.

– Doamne, e bun… șopti aproape imperceptibil, urmărind cum Matteo lua un viraj imposibil cu o grație matematică.

-Mult prea bun… poate chiar mai bun decât am fost eu vreodată…

Jos, în tribună, mulțimea se ridica în picioare, exclamând la unison când Storm recupera câțiva metri într-o zonă în care ceilalți încetineau. Ritmul era amețitor.

Caroseria bolidului său părea că plutește, mai mult decât rulează. Frânele țipau, cauciucurile lăsau urme și fumul ridicat se topea în bătaia vântului.

În spatele monitoarelor, Kira se ridică în picioare, renunțând la orice urmă de control. Alături de ea, Vipe se repezi spre pista deschisă, dorind parcă să vadă cu proprii ochi ce făcea fratele lui mai mic ales cu sufletul acolo jos, printre flăcări, viteză și haos.

Matteo era în transă. Mâinile îi erau ferme pe volan având respirația, constantă. Gândurile, reduse la un singur lucru: să câștige.

Francezul Jean-Pierre îi tăia calea într-un viraj larg, forțându-l să frâneze. Matteo nu reacționă cu panică, ci cu precizie. Își coborî greutatea pe mâna stângă, trase de volan și reintră în linie. În spate, Luigi urca, milimetru cu milimetru.

Urlete…aplauze….veneau dinspre tribune…

Motoarele răgeau ca niște lei flămânzi. Dar nimic nu era comparabil cu ultima bucată de traseu acea porțiune diabolică, plină de serpentine și curburi înguste.

Acolo, în acea zonă de legendă, se jucau ultimele secunde. Toți știau că aici se decidea tot.

– Storm! Ai grijă! Acolo e porțiunea în care… se auzi vocea lui Vipe în cască, dar Matteo nu mai asculta.

Era deja acolo…în lumea lui.

Într-o tentativă agresivă de depășire, Jean-Pierre îi atinse roata din spate. Mașina lui Matteo se dezechilibră.

-Măi nu… Nu! NU!  răcni Kira în birou, făcând un pas spre geam.

– Mati…!  șopti Ronan, paralizat. Gâtul i se încordă…nu putea respira. Nu putea mișca.

Mașina se înclină periculos… derapă… roțile scrâșniră… dar în ultima clipă, Matteo redresă cu o mișcare fluidă și rapidă ca un dansator.

Jean-Pierre nu avu aceeași șansă. Mașina lui ricoșă, se răsturnă de două ori în iarbă și se opri. Pompierii de pe margine se activară imediat, alergând spre epava mașinii franceze.

Dar Matteo nu privi în urmă. Cursa continua între el și Luigi.

Ultimele curbe…fiecare secundă părea o eternitate. Ecranul se împărțea în două: mașina roșie italiană aproape atingea bara neagră a lui Storm. Respirația mulțimii se suspendase.

Apoi…

Linia de finish.

Un moment de liniște.

Nimeni nu era sigur cine a câștigat.

Un bâzâit de microfon. O voce în difuzoare.

– Câștigătorul… cu 0.37 secunde diferență…

-STORM!

Și atunci… lumea explodă.

Tribunele vibrau. Oamenii strigau, fluturau pancarte improvizate.

 -STORM! STORM! STORM!

Vipe, cu lacrimi în ochi, ridică mâinile în aer.

Kira râdea și striga ca un copil.

Ronan… Ronan închise ochii și lăsă capul pe spate, zâmbind.

Pentru prima dată… simțea mândrie, admirație și iubire  toate în același timp.

Pentru el…pentru Matteo….pentru persoana pe care o iubea din străfundul ființei sale…