Fratele vitreg- Capitolul 29

Suflet pârjolit

Camera era scufundată într-un întuneric dens, spart doar de licăririle roșiatice ale unor lumini filtrate prin draperii grele. Pânze fine, aruncate la întâmplare peste patul masiv din colțul stâng, păreau martorii unei rătăciri vechi, ca și cum timpul însuși se oprise aici.

Ronan stătea în mijlocul acelei tăceri, prăbușit într-un fotoliu cu o sticlă în mână, iar degetele lui tremurânde, frământau o țigară ce ardea încet, cu jarul palpitând ca o rană.

Fumul îi înconjura chipul, dându-i o aură halucinantă. Era pierdut, cu mintea scufundată în acea imagine care nu îi mai dădea pace: verdele crud al ochilor lui Matteo, strălucind acum dintr-o altă amintire, rece, departe de el.

Ușa camerei se deschise lent. În prag, o femeie brunetă, îmbrăcată sumar, păși cu ezitare. Nu părea străină de acel loc, dar privirea absentă a lui Ronan o făcu să se oprească. Nu știa dacă fusese chemată… sau doar se iluziona că poate alina ceva ce nu înțelegea.

Se apropie, lent, cu pași moi pe covorul gros, și-i atinse ușor umărul. A fost suficient.

Ronan ridică brusc privirea. O privire tulbure, furioasă, cuprinsă de umbre și foc.

– AFARĂ…. AFARĂ!!!! urlă din toți plămânii, iar ecoul cuvintelor lui sparse tăcerea ca un geam spart.

Fata tresări violent, speriată, și păși înapoi, aproape împiedicându-se de covor în timp ce își ducea mâna la gură.

– N-nu voiam decât… șopti ea, dar nu mai apucă să termine.

–Nu te  vreau aici. Nu vreau pe nimeni. Nu mai vreau nimic.

Glasul lui Ronan se frângea la final, dar furia nu dispăruse. Era o furie care ascundea golul din el, rana deschisă, abandonul acela nevindecat.

Nu mai suporta atingeri străine. Nu mai voia priviri care nu erau ale lui. Ale lui Matteo. Tot ce-i bântuia mintea erau acei ochi verzi, iar acum, în amintirea lui, deveniseră reci, furioși și pierduți.

Se lăsă pe spate în fotoliu, în timp ce ușa se închise ușor în urma femeii.  Rămase din nou singur.

Singur cu gândul că poate îl pierduse pentru totdeauna.

***

Camera spitalului era inundată de o lumină blândă, filtrată prin perdelele fine, iar în colț, pe o măsuță, trona un bol aburind cu supă. Diego stătea sprijinit de perne, cu capul bandajat și o privire ușor exasperată, în timp ce Matteo insista, cu zâmbetul acela cald, să-i ducă lingura la gură.

– Ah, carajo, Mati!

Am două mâini funcționale… mă pot hrăni singur! bombăni Diego, încruntându-se teatral, dar fără pic de răutate.

Matteo nu-i răspunse. Ridică din nou lingura, o învârti ușor prin supă, apoi o apropie cu blândețe de buzele lui.

–Trebuie să mănânci, să te întremezi. Altfel n-ai scăpare de mine, șopti jucăuș, dar cu o urmă de îngrijorare sinceră în voce.

Diego îl fixă, apoi oftă și luă lingura cu un gest mic de capitulare.

– Ai vorbit cu el? întrebă după o pauză, privind în gol, iar mâna lui Matteo ezită.

Lingura rămase suspendată, apoi fu lăsată înapoi în bol. Cu mișcări lente, Matteo puse bolul pe măsuța de lângă pat și își trecu mâna prin păr, încercând să își controleze respirația.

– Daniel a spus că astăzi îți vor da drumul. Dar momentan, fără expunere la soare… cred că mi-a dat și o rețetă. O să caut să-ți iau tratamentul…

Evitarea era evidentă. Diego îl opri, apucându-l ferm de încheietură.

– Matteo….

Și doar atât, numele lui spus simplu, apăsat. Privirea lui era limpede, dar dureroasă.

– Și-așa îmi este greu. Al naibii de greu să accept asta. Dar am făcut-o. Pentru că te iubesc. Și pentru că fericirea ta… e mai importantă decât mine.

-Diego…

-Nu, Mati. Ascultă-mă. Ce-a făcut Ronan e grav. Dar… e gelos..și sincer? Dacă aș fi fost în locul lui, poate făceam la fel. Nu cred că a vrut să ajungă aici. L-am observat mult timp. E impulsiv, da, dar… sincer? Cred că e vina mea.

Matteo se înecă cu propria salivă, tresărind.

– Nu. Nu mai spune asta niciodată! Niciodată, Diego.

Se lăsă pe scaunul de lângă patul lui Diego, cu ochii umezi și tremur în glas.

-Diego, acum cinci ani m-am îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu… pentru lumina din el, pentru zâmbetul lui, pentru sufletul ăla curat și nebun…. în tine… în tine am găsit liniștea. Înțelegerea. Bunătatea pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni. Nu mi-am dorit, nici măcar o clipă, să te fac să suferi…

Cuvintele se frângeau în lacrimi nespuse. Vinovăția îl ardea.

Diego îl privea în tăcere. Știa…. Matteo îl iubea. Dar… ce simțea pentru Ronan era mai mult. Mult mai mult.

– Te aprinde. Te face să strălucești, Matteo. Niciodată nu te-am văzut mai viu decât atunci când ești cu el. Și oricât de tare m-ar durea, aș fi egoist să te opresc să simți viața asta…

Se opri, mușcându-și buza. Privi spre ușă, apoi din nou în ochii verzi ai băiatului.

– Dar părinții voștri…

Matteo încremeni. Lăsă privirea în jos.

-Știu… șopti.

Un oftat profund ieși din pieptul lui, în timp ce își strângea pumnii.

-L-am rănit, Diego. I-am spus că tot ce atinge, distruge. Eram furios… speriat… Nu mai știam ce spun.

– Mati…

– Știu că am greșit. Știu! Dar… uită-te în jur. Nu e aici. Pentru că e un laș. Nu e în stare să vină să își ceară iertare. Fuge. Fuge de tot ce simte. De mine!

– Bună ziua! se auzi o voce din spatele lui, clară, gravă.

Matteo îngheță. Întreg trupul i se încordă. Întoarse încet capul.

În pragul ușii, cu ochii înroșiți și umerii încordați, stătea Ronan.

–Nu știam ce îți place… așa că am luat mai multe, spuse Ronan cu o voce joasă, ușor răgușită, privind în jos.

Diego înclină capul, nedumerit. În spatele lui Ronan, ușa salonului se deschise larg, iar trei bărbați în uniforme elegante intrară, fiecare încărcat cu coșuri uriașe de flori, baloane colorate cu mesaje în spaniolă și cutii decorative.

– Madre de Dios!… șopti Diego, cu gura căscată, urmărindu-i cum transformă salonul într-un mic carnaval al scuzelor.

Pe fundal, asistentele își stăpâneau cu greu râsul, iar Matteo… rămase stană de piatră. Ochii lui nu priveau nici flori, nici baloane. Priveau doar înspre Ronan.

Iar Ronan… nu îndrăznea să-i susțină privirea. Se uita doar la Diego, cu o hotărâre ciudată în ochi, de parcă avea ceva ce trebuia spus acum. Sau niciodată….

Se apropie de patul lui Diego și, odată ajuns în fața lui, se opri. Respira greu. Își drese vocea, apoi spuse clar, răspicat, fără patetism:

-Îmi cer iertare.

Tăcere.

– Iubitul tău are dreptate. Sunt egoist. Și laș. Și ce-am făcut… ce-am făcut e de neiertat. Dar asta nu mă scutește de a spune că îmi pare rău. Îmi pare rău pentru tot. Nu cer iertarea ta pentru că o merit… o cer pentru că trebuie s-o aud, măcar o dată.

Diego îl studia în tăcere. O parte din el voia să râdă. Alta voia să-l apuce de umeri și să-l scuture. Dar cea mai mare parte se uită în colțul camerei, unde Matteo părea viu pentru prima oară de când intrase Ronan. Lumina aceea în ochi… o cunoștea.

O văzuse înainte.

“Pe cine păcălești tu, Matteo?” gândi Diego, zâmbind ușor amar în sinea lui.

Apoi își întoarse capul către Ronan, ridică sprâncenele și zise pe un ton glumeț, dar cu miez:

– Da, te iert. Cu atâtea coșuri și dacă e și vreo porție de tortillas pe undeva prin ele… te iert sigur. Nu-i așa, mi vida? accentuă el ironic, privind spre Matteo.

Matteo clipi. Odată. De două ori.

– Ce? Cum?… Ce-ai spus?… se fâstâci el, întorcându-se spre Diego cu o expresie de copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

–Așa e, nu? spuse Diego, mușcându-și zâmbetul și ținându-și privirea spre Matteo.

-Mi vida. Așa îți zic doar eu, nu?

-D-da… așa e, zise Matteo, dar nu știa exact la ce se referise Diego.

De fapt… simțea că habar n-are cum să mai iasă din labirintul de emoții care-l copleșea.

Ronan privi totul în liniște. Ochii i se ridicară, pentru prima dată, direct spre Matteo. Iar în ei era tot ce nu știa cum să spună.

Rămăseseră așa.

Ronan îl privea pe Matteo.

Matteo pe Ronan.

Tăcerea dintre ei nu era grea  era devastatoare. Plină de gânduri nespuse, de cuvinte călcate în picioare, de dor.

Diego stătea între ei.

Un martor, un intermediar…un fost…un prezent și poate, nici el nu știa exact ce e în ecuația asta.

Privirea lui pendula între ei doi ca un metronom stricat.

Apoi, dintr-o dată, își dădu ochii peste cap, își scutură ușor picioarele de sub pătură și coborî din pat, fără ca măcar vreunul dintre cei doi îndrăgostiți paralizați să observe.

– Ia să vedem ce avem noi aici…rosti Diego cu un ton ironic, apropiindu-se de primul coș imens, decorat cu panglici aurii și trandafiri galbeni.

Desfăcu cu grijă celofanul, își strecură mâna printre cutii și trufandale și… îngheță. Ochii i se lățiră.

Ridică punga și se întoarse brusc către Matteo.

– Madre mía, Matteo! La naiba… ediție limitată de tortillas cu jalapeño caramelizat?! strigă Diego cu o combinație de indignare teatrală și uimire sinceră.

Bula dintre cei doi se sparse instant.

Matteo izbucni într-un râs nervos, acoperindu-și gura cu mâna, în timp ce Ronan dădu din cap și se lăsă ușor pe spate, ca și cum abia atunci își dăduse voie să respire. Apoi, fără să-și ia ochii de la Matteo, șopti aproape imperceptibil:

– Măcar am făcut o alegere bună…

– Doar una?! întrebă Diego, ridicând un plic lucios dintr-o altă cutie.

– Oh, por Dios… Caviar mexican de cactus! Ronan, dacă tot te-ai scăpat cu cadourile, data viitoare îți dau direct lista de Crăciun.

Matteo râdea deja în hohote. Încerca să se abțină, dar între expresia lui Diego și încordarea acumulată în ultimele zile, totul exploda acum în valuri de râs și ușurare.

– Gracias, hombre, adăugă Diego, uitându-se scurt la Ronan, de data asta cu un zâmbet care conținea puțin respect, puțin regret, dar mai ales  acceptare.

Tăcerea care se reinstală era una nouă. Nu apăsătoare ci matură.

Într-un colț de salon, florile își purtau parfumul. Pe masă, tortillas așteptau să fie devorate.

Și între trei inimi… ceva se reașeza.