Fratele vitreg-Capitolul 3

Apusul se revărsa peste orizont ca o explozie de foc topit, pictând cerul în nuanțe aprinse de portocaliu și auriu. Razele lui mângâiau delicat chipul ei, iar lumina caldă dansa în părul creț care părea că are propria voință, legănându-se ușor în bătaia vântului. Silueta ei, învăluită într-un cearșaf alb, părea desprinsă dintr-un tablou pe care nici măcar cel mai iscusit pictor nu l-ar fi putut reda pe deplin.

Daniel o privea din tocul ușilor, nemișcat. Respirația i se oprise pentru o clipă. Femeia aceea, pe care o cunoscuse cu doar trei zile în urmă, părea acum însăși întruchiparea divinității. În inima lui, ceva se frânse și se reconstrui în același timp o emoție nouă, necontrolată, dar puternică, care creștea cu fiecare clipă petrecută în prezența ei.

– Este magnific…rosti Hellen cu voce joasă, copleșită de frumusețea apusului.

El își întoarse privirea spre ea, dar nu mai vedea cerul. Pentru el, magnifica era ea.

În acel moment, și-ar fi dorit să oprească timpul. Să imortalizeze pentru totdeauna acea imagine: felul în care lumina apusului îi încadra trupul, strălucirea din ochii ei verzi, surâsul abia schițat și seninătatea care o înconjura ca o aură.

Daniel știa…în adâncul sufletului, știa. Se îndrăgostise iremediabil.

Fără să ezite, cu o emoție care îi răzbătea glasul și îi tremura în fiecare fibră, rosti:

– Căsătorește-te cu mine…

Cuvintele lui, răgușite și sincere, pluteau în aer, încărcate de dorință, teamă și speranță. El nu mai respira. Aștepta…verdictul vieții lui depindea de răspunsul ei. O voia, nu pentru o noapte, nu pentru o săptămână ci pentru o viață întreagă.

Hellen îl privi șocată. Ochii i se măriră, iar inima îi bătea atât de tare, încât o simțea în tâmple. Lacrimile îi umplură privirea și îi scăldară irisul într-o lumină ireală.

Daniel făcu câțiva pași mici spre ea, oprindu-se la o respirație distanță. Mâinile lui voiau să o atingă, dar așteptau permisiunea sufletului ei.

– Căsătorește-te cu mine, Hellen, pentru că m-am îndrăgostit iremediabil de tot ce ești tu… și nu vreau să mai trăiesc nicio zi fără tine.

O bisericuță albă, modestă, dar desprinsă parcă dintr-un basm, strălucea în lumina caldă a după-amiezii. Fațada era împodobită cu flori viu colorate hortensii, trandafiri și crini așezate cu grijă pe arcade și de-a lungul aleii centrale. Un covor roșu traversa mijlocul ei, separând rândurile de scaune pe care se aflau câțiva martori aleși ai acestui moment nebun și minunat.

La capătul aleii, în dreptul altarului, îi aștepta un preot îmbrăcat în vestminte de catifea și paiete, o reinterpretare jucăușă a legendarului Elvis Presley. Zâmbea cald, cu o mână sprijinită de cartea sa și cealaltă ridicată ușor, pregătit să unească două suflete care se grăbiseră să se iubească fără frică.

Prietenele Helenei, Jona și Kate, stăteau una lângă cealaltă, emoționate, îmbrăcate în rochii vaporoase, ținând buchețele mici de lavandă și trandafiri albi. Ochii le străluceau, iar zâmbetele le erau sincere, pline de mirare și încântare.

Iar ei… pășeau, Daniel și Hellen. Mână în mână, privindu-se ca și cum lumea întreagă ar fi fost suspendată în afara timpului.

Ea purta o rochie albă, în stil roman, cu un umăr gol și o croială care îi învelea trupul cu o eleganță simplă și senzuală. Părul îi era lăsat liber pe spate, iar pașii ei aveau grația unei regine antice.

El purta o cămașă albă de in, descheiată la primii doi nasturi, și pantaloni lejeri din același material, ca și cum libertatea ar fi fost codul vestimentar al iubirii lor. Erau frumoși, divin de frumoși. De parcă ar fi fost smulși dintr-o carte cu povești nemuritoare.

Privirile li se căutau și se găseau mereu, pline de dragoste, emoție și acel „ceva” pe care nici timpul și nici rațiunea nu-l pot explica.

Făceau asta, se căsătoreau după doar cinci zile și totuși, părea că sufletele lor se cunoșteau din alte vieți. Poate din toate viețile trecute.

În fața altarului, cu mâinile strâns unite și inima bătând la unison, Daniel și Hellen își jurau iubire eternă. Poate că ceremonia era simplă, poate că preotul părea desprins dintr-un concert de epocă, dar ceea ce se întâmpla acolo era real. Profund…sacru.

Cuvintele lor răsunau în bisericuța aceea mică, dar jurământul nu era doar rostit în fața oamenilor.

Sufletele lor își promiteau veșnicia.
În fața lui Dumnezeu.

….

Ronan stătea nemișcat în mijlocul camerei, apa picura din el dar el avea privirea încleștată pe ecranul telefonului. Citea același mesaj din nou și din nou, ca și cum era într-o buclă închisă și acele cuvinte ar fi putut, cu timpul, să-și piardă sensul. Sau poate să și-l schimbe.

„Ron… M-am căsătorit… știu, sună nebunește, am vrut să-ți spun la telefon, dar nu răspunzi niciodată. Mă întorc însurat cu cea mai extraordinară femeie din lume… și vei avea un frate, așa cum ți-ai dorit mereu.”

Ochii lui Ronan, ușor înroșiți de oboseală și băutură, deveniseră acum sticloși, reci, fixați în golul luminat al ecranului. Cuvintele păreau să-l sfideze, să râdă de el.

Tatăl lui se căsătorise.

Cu o femeie pe care nici măcar nu o cunoscuse. După doar câteva zile. Asta i se părea ridicol, jignitor, inacceptabil.

Maxilarul i se încordă brusc, iar mușchii obrajilor i se mișcau ritmic, ca și cum i-ar fi strigat furia prin fiecare fibră. Își lăsă telefonul să-i alunece în palmă și apoi îl strânse cu atâta forță, încât pentru o clipă păru că-l va zdrobi.

– O profitoare, rosti printre dinți, glasul îi era adânc și vibrând de dispreț.

Aruncă telefonul pe pat cu un gest dur, aproape teatral, apoi se întoarse spre baie. Pășea apăsat, fiecare pas răsunând în liniștea grea din vilă.

Deschise robinetul dușului și lăsă apa să curgă rece, fără milă. Avea nevoie să-și tempereze focul care-i ardea în piept, să spele furia și trădarea care i se lipiseră de piele.

Intră sub jetul rece, cu respirația sacadată și privirea pierdută.
Tatăl lui… îndrăgostit? Căsătorit? Un frate?

Nu…nu era pregătit să accepte asta.
Și nici nu era sigur că vreodată va fi.

În vila scăldată de lumina caldă a dimineții, liniștea era aproape sacră. Matteo stătea în bucătăria aerisită, mișcându-se în tihnă printre ustensile și arome. Prăjitorul de pâine trosnea discret, iar mirosul cafelei proaspete se răspândea lent, îmbrăcând încăperea într-o senzație de confort.

Arunca din când în când câte o privire spre canapeaua din living, unde Diego dormea încă, întins cu brațele peste cap, cu părul ciufulit și respirația adâncă. Zâmbea involuntar privind spre el, îl vedea cum se foia ușor în somn, visând poate la vreo blondă de aseară.

Brusc, liniștea fu spulberată de vibrațiile telefonului de pe blat. Matteo tresări ușor și se repezi să răspundă, luându-l în grabă, cu grijă să nu-l trezească pe Diego.

– Mi vida, se auzi o voce caldă, plină de viață, iar Matteo zâmbi larg, recunoscând-o din prima clipă.

– Mi mujer, glumi el, așezându-se pe colțul blatului cu telefonul la ureche.

Râsul Helenei se auzi curat și senin, luminându-i fața la gândul că mama lui era fericită, poate pentru prima dată după multă vreme.

– Cum îți este vacanța, mama? întrebă el cu un ton plin de căldură, în timp ce învârtea absent în cana de cafea.

– Scumpule… nu știu cum să-ți spun asta. Va suna ca o nebunie, dar… sunt atât de fericită, că-mi explodează toracele!…

Matteo se opri din mișcare. Ridică sprâncenele, surprins de intensitatea emoției din glasul ei.

– Ce este, mama? întrebă el, o urmă de curiozitate întrepătrunsă cu îngrijorare strecurându-i-se în voce.

– Am cunoscut cel mai minunat bărbat din univers… și, Mati, te rog să fii de acord cu asta. Știu că e din scurt… dar azi… ne-am căsătorit.

Lumea lui Matteo se opri. Rămase complet inert, cu telefonul la ureche, dar cu mintea parcă alunecată dincolo de realitate. Simțea cum pereții se rotesc în jurul lui, cum podeaua parcă se retrage de sub picioare. Respira greu.

– Mati? se auzi glasul Helenei, brusc îngrijorat.

– Te-ai… căsătorit, mama? șopti el, de parcă încerca să verifice că auzise bine.

– Da, Mati. Știu, sună nebunește, dar când îl vei cunoaște… o să înțelegi. M-am îndrăgostit, îl iubesc. Daniel este un bărbat minunat.

– Daniel?…

– Da. Mâine ajungem acasă, iubirea mea. Abia aștept să vi-l prezint.

Telefonul îi tremura în mână. Ochii îi erau pierduți. Diego se mișcă ușor în somn, dar Matteo nu-l mai vedea. Nu mai auzea nimic. Singurul lucru care-i pulsa în minte era acel cuvânt:

Căsătorită.