Fratele vitreg- Capitolul 30

Suflete pereche

– Pot vorbi cu tine? întrebă Ronan, privind direct în ochii lui Diego. Glasul lui era scăzut, dar clar.

O chemare.

O provocare.

Un început.

Diego nu răspunse imediat. Își aruncă o privire scurtă spre Matteo, apoi oftă adânc și se întoarse spre Ronan cu o expresie calmă, dar rece.

– Da… Poți.

Apoi, fără să clipească:

– Matteo, fi drăguț și mergi să-mi iei medicamentele și documentele de ieșire din spital. Te rog.

Vocea lui era politicoasă, dar distantă. Fără urmă de căldură.

Matteo îngheță o secundă. Ochii i se zbătură între cei doi, o strângere de inimă îl prinse pe nepregătite. Dar, fără să comenteze, doar dădu din cap și ieși tăcut din salon, lăsând în urmă un aer greu de tăiat cu cuțitul.

Ronan nu apucă să scoată un cuvânt.

Diego își îndreptă spatele, își încrucișă brațele și începu primul:

– Înainte să spui orice ai vrea, află un lucru: Nu mă poți cumpăra cu flori și baloane.

…deși, recunosc, tortillasele alea au fost next level.

Îi zâmbi ușor, amar. Dar tonul rămase serios.

–Îți amintești pumnul meu? întrebă Diego, brusc.

Ronan clipi, surprins, ușor încruntat, încercând să citească subtextul.

– Ascultă-mă cu atenție.Nu-l răni. Te rog, Ronan, nu-l mai răni. Pentru că a fost rănit de prea multe ori, de viață, de părinți, de tăceri …și da… și de mine. Cinci ani… a așteptat un semn, o secundă de curaj. Dar am fost un laș…a trebuit să apari tu ca să înțeleg… că-l iubesc.

Diego se opri  pentru o clipă. Înghiți în sec, ochii i se umeziseră, dar nu clipi. Nu-și permitea.

– Doar că… era prea târziu. Când am realizat, el era deja… al tău.

Între ei se lăsă o liniște grea. Ronan își mușcă buza, dar nu spuse nimic. Nu încă.

– Și da, la piscină…m-ai luat prin surprindere. Dar dacă… dacă îl mai rănești din nou, Ronan …te omor.

Spusese calm, fără amenințare în glas. Doar adevăr, un adevăr rostit cu o seriozitate dezarmantă.

– Știu că-l iubești. Te-am văzut cum te uiți la el… Dar mai știu și că ești capabil să-l distrugi. Nu pentru că vrei. Ci pentru că porți o rană pe care încă n-ai închis-o.

Așa că, dacă-l iubești cu adevărat… luptă pentru el. Fii pentru el ceea ce niciunul din noi n-a știut să fie: siguranță.

Diego păși înapoi spre patul său, dar nu se așeză.

– Acum ieși, Ronan. Știu că trebuie să vorbești cu el. Și eu trebuie să-l las să-și urmeze inima.

Matteo stătea nemișcat în fața unui tonomat de cafea. Privirea îi era pierdută în vitraliul de sticlă, unde cafelele colorate rotative păreau doar niște iluzii mecanice. Nici nu clipea.

Ronan îl văzu.

Îl văzu și inima i se strânse în piept.

Se apropie încet, cu pași tăcuți, ca și cum s-ar teme că orice sunet i-ar putea rupe echilibrul.

Se opri la un pas distanță…doar unul.

– Mati…

O șoaptă…un oftat…o chemare dintr-o inimă frântă.

Matteo tresări. Numele acela, rostit așa, îi sfâșie liniștea. Se întoarse ușor, dar privirea îi era tăioasă, glacială.

-Nu acum, Ronan…

Vocea lui era rece, controlată.

– Nu… nu pot.

Ronan își lăsă privirea în jos, ca un copil prins cu inima în palme.

– Te rog, Mati…

Modul în care o rostise… atât de slab, atât de gol… făcu ca Matteo să ridice privirea spre el. Și atunci, în acea clipă, totul se prăbuși.

Două lacrimi căzură pe obrajii lui Matteo, tăcute, dar arzătoare.

Ochii verzi, acei ochi care păreau să țină în ei toate constelațiile din lume, erau acum plini de apă și lumină.

Ronan simți cum ceva în el cedează. Se rupe. Se dezintegrează.

Îl luă în brațe.

Fără să ceară permisiune. Fără reținere.

Îl strânse atât de tare, cu atâta disperare, încât trupul lui Ronan începu să tremure. Acolo, în holul spitalului, lângă un tonomat uitat de lume, Ronan își căuta iertarea în pieptul lui Matteo.

– Ronan? Matteo?

Glasul lui Daniel se auzi din spate, plin de alertă.

Amândoi tresăriră. Ronan se desprinse imediat, iar Matteo își șterse cu mâneca lacrimile, forțând un zâmbet.

– S-a întâmplat ceva cu Diego? întrebă Daniel, apropiindu-se.

Privirea lui alunecă imediat între cei doi, analizându-le fețele.

-Nu, nu… Diego e bine. Vrea doar să meargă acasă, răspunse Ronan rapid, încercând să-și recapete calmul.

– Doar că Matteo era…

Încercă să continue, dar Matteo interveni repede:

– Emoționat. De faptul că Diego e bine.

Glasul lui era domol, dar clar. Își ținea fruntea sus, deși înăuntru era tot furtună.

Daniel îi privi lung, cu acea expresie serioasă și protectoare de tată.

– Băieți… Diego a fost bine din prima clipă. Dar vă rog să fiți atenți când vă jucați la piscină. Accidentele de genul ăsta sunt mai periculoase decât par.

Ronan ridică o sprânceană, cu o urmă de zâmbet ironic pe buze.

– Avem de gând să ne jucăm în alt mod în piscină, tată.

Matteo se întoarse brusc spre el, cu o privire de gheață.

Dacă ar fi fost singuri, probabil l-ar fi lovit cu pumnul. Dar se abținu.

Daniel ridică o sprânceană, amuzat.

– Mda. Nici nu vreau să știu.

Ușa salonului se deschise larg.

Ronan, Matteo și Daniel pășiră înăuntru, unul după altul, iar Diego îi întâmpină cu un zâmbet larg și o expresie teatrală de eliberare.

– Gracias a Dios! oftă el dramatic.

– Pot să plec, da?

Își întoarse privirea către Daniel, de parcă doar el ar fi avut cheia libertății.

Daniel își încrucișă brațele, prefăcându-se serios, apoi zâmbi larg.

– Da. Chiar vă rog… să părăsiți spitalul meu, înainte să deveniți pacienți permanenți.

Tonul glumeț îl făcu pe Diego să râdă ușurat, în timp ce Matteo îl ajută instinctiv să se ridice, sprijinindu-l ușor de cot.

-Sper că ți-au plăcut florile, cadourile, baloanele, tortillia, spectacolul, drama…murmură Ronan în spatele lor, în timp ce îi urmărea cum se mișcă spre ieșire.

Diego se întoarse brusc și ridică o sprânceană.

–Ai uitat “căzătura în piscină și capul spart”. Detaliu important.

Ronan dădu din cap.

– Mda… experiență completă. Cine mai e ca tine, hombre?

Daniel oftă teatral și ridică mâinile.

– Băieți, vă anunț oficial că acest salon nu mai este disponibil pentru telenovele. Hai, afară cu voi.

Toți râseră….

Atmosfera se luminase pentru prima dată în multe zile.

Casa era scăldată într-o lumină caldă.

Pe masa din living, Hellen așezase tacâmurile cu grijă, farfuriile mari din porțelan lucind în reflexul lămpii suspendate.

În mijloc trona o cină festivă  fripturi aburinde, garnituri colorate, sucuri proaspete, deserturi aranjate estetic în boluri de sticlă. Era evident, o cină de bun-venit, un gest pentru Diego.

– Bun venit acasă, dragule, spuse ea cald, îmbrățișându-l pe băiat cu afecțiune sinceră.

Diego zâmbi larg, sincer emoționat.

– Gracias, Señora Hellen. E mai mult decât mă așteptam.

Daniel, în spatele lor, lăsă geaca pe spătarul scaunului și își pocni degetele, relaxându-se.

– Bun. Să mâncăm cât e cald, că în spital nu e nimic comestibil.

Toți râseră…toți, mai puțin Ronan.

El stătea în picioare, aproape de ușă, cu palmele strânse, de parcă ar fi trebuit să-și ceară iertare chiar și pentru aerul pe care îl respira.

Matteo îl ignora complet.

Îl ocolea cu privirea, cu gesturile, cu fiecare zâmbet oferit altcuiva.

Era acolo, prezent fizic, dar inima lui închisă în spatele unei uși pe care Ronan nu mai găsea cheia.

Încercă, totuși.

– Pot să… ajut cu ceva?, întrebă, cu glasul moale, privind spre Hellen.

– Poți, da, răspunse Hellen zâmbind, dar Matteo interveni imediat:

– Nu. Totul e gata. Haideți la masă.

Scurt…rece…ca un cuțit în stomac.

Ronan se așeză, dar simțea că nimeni nu-l voia cu adevărat acolo. Mai ales el….mai ales  Matteo.

Și totuși, îl privea pe furiș. Îi memorase până și poziția sprâncenelor când râdea cu Diego.

Iar când băiatul blond își puse mâna pe umărul lui Matteo, Ronan strânse furculița în palmă.

Dar nu mai avea voie să greșească. Nu mai avea voie să simtă ură.

Trebuia doar să aștepte.

Cu speranța că Matteo avea să se întoarcă, cândva, la el.

După cină, casa s-a împărțit în tăceri.

Hellen a stins lumina din bucătărie. Daniel a urcat primul, urmat de Diego, sprijinit ușor pe umărul lui Matteo.

Ronan a rămas jos. Singur, sprijinit de balustrada scării, urmărind cum trupul lui Matteo dispare încet pe trepte, fără măcar o privire în urmă.

Timpul se scurse,nu  mult. Dar suficient cât să simtă cum răbdarea lui se topește în golul din piept.

Ieși în garaj…mașina lui, un bolid negru mat, stătea acolo tăcut, ca un animal care așteaptă să fie trezit.

Se urcă pe locul șoferului, lăsă portiera deschisă și se prăbuși în scaun.

Nu porni motorul, doar stătea, în întunericul acela tăcut, cu ochii închiși, simțind cum aerul rece al încăperii îl trage tot mai adânc în singurătate.

– Răbdarea n-a fost niciodată punctul tău forte, se auzi o voce gravă, din umbră.

Tresări…își ridică brusc capul.

Jose stătea în fața mașinii, cu mâinile în buzunare, ca o umbră care a apărut de nicăieri.

– Dumnezeule, Jose! Zici că ești o fantomă. Niciodată nu faci zgomot.

– Poate sunt…. zâmbi  vag și se întoarse pe călcâie, dispărând în noapte prin ușa laterală a garajului.

Ronan oftă. Își trecu mâna peste față, încercând să-și alunge gândurile, apoi duse cheia spre contact… dar un clic de portieră îl făcu să încremenească.

Privirea i se întoarse brusc în dreapta.

Matteo intrase. Fața îi era în umbră, dar ochii străluceau în penumbra slabă a luminilor de veghe din garaj.

– Pornește.

Tonul era tăios, clar, fără echivoc.

Ronan rămase o secundă nemișcat, apoi clipi de parcă realitatea l-ar fi izbit.

– Bine.

Întoarse cheia în contact. Motorul pufni.

Roțile se mișcară încet peste dalele de piatră, ușa garajului se ridică automat în fața lor.

Noaptea îi înghiți.

Iar între ei, în acel spațiu îngust și plin de tăceri, era o furtună nespusă