Fratele vitreg- Capitolul 31

Sub valuri și stele

Farurile mașinii desenau umbre pe nisipul ud, iar particulele fine străluceau ca niște diamante topite sub lumina lor difuză. Marea respira lent în fața lor, cu valuri moi ce se rostogoleau pe țărm ca o inimă care nu știa să se oprească. Aerul sărat, noaptea caldă, și liniștea, o liniște ciudat de apăsătoare umpleau spațiul din jurul lor.

Ronan stătea pe scaunul șoferului, dar mâinile nu mai atingeau volanul. Privea înainte, spre întinderea neagră a mării, iar maxilarul încleștat îi trăda neliniștea. Umerii îi erau încordați, de parcă purta în spate toată greutatea ultimelor zile.

Matteo stătea lângă el, cu privirea înfiptă în palmele lui unite, sprijinite în poala lui. Le strângea fără să-și dea seama, căutând acolo un răspuns, o alinare, o certitudine. Între ei nu se spunea nimic, dar tăcerea era atât de vie, încât părea că însuși oceanul tăcea din respect pentru ceea ce urma să se rostească.

– Aici am venit de fiecare dată când simțeam că nu mai pot, spuse Ronan încet, fără să se întoarcă spre el.

-Aici… am plâns prima dată. Am țipat. Am băut. Am iubit. Și tot aici… m-am pierdut de mine.

Matteo întoarse ușor capul spre el, surprins de sinceritatea neașteptată din glasul acela care până atunci fusese doar armură.

– Și acum? Acum de ce ne-ai adus aici?

Ronan își întoarse capul, iar privirea lui întâlni pentru prima oară în acea seară ochii lui Matteo. Erau umezi și adânci, iar în ei se zbăteau stele și spaime, dorințe și furii.

– Pentru că… te iubesc. Și nu știu cum să fiu om fără tine.

O rafală de vânt se abătu prin geamurile lăsate și le încreți părul. Marea părea că se oprește o secundă, ca să asculte. Matteo lăsă ușor capul pe spate, închise ochii și inspiră adânc.

–M-ai rănit, Ronan.

– Știu, spuse acesta.

-Cu fiecare pas pe care îl fac înspre tine, știu că ți-am tăiat aripile. Dar dacă ai ști cât de tare m-am urât pe mine când te-am văzut ținându-l în brațe… A fost ca și cum lumea s-a spart în bucăți și nu mai știam cum să respir fără tine.

Matteo își întoarse fața spre geam, iar apoi, brusc, deschise portiera și coborî. Ronan ezită o clipă, apoi îl urmă. Îl găsi cu picioarele goale în nisip, privind spre valuri. Silueta lui se profila slab sub lumina lunii, iar când Ronan se apropie, acesta nu se întoarse.

-Spune-mi, Ronan… Dacă eu aș fi fost cel care l-ar fi lovit pe Diego… Tu m-ai fi iertat?

– Nu știu… șopti Ronan, iar vocea lui era doar un fir între frânturi de gânduri.

– Nu știu cum aș fi reacționat… și știu că am greșit, că am greșit rău. Nu-mi pot lua fapta înapoi. Și nu… n-am nicio scuză.

Matteo îl privea în tăcere. Nu mai era furia aceea din primele ore, dar nici liniștea unei iertări. O parte din el îl iertase deja, partea care încă îl iubea nebunește, parte care tresărea doar la vocea lui. Dar cealaltă… partea lucidă, rănită, încă se temea. De Ronan, de instabilitatea lui, de faptul că acel foc care îl făcea pasional putea oricând să devină flacără care arde totul în jur.

Fără să spună nimic, Matteo mai făcu câțiva pași departe de el….avea nevoie de aer, de spațiu, de ceva care să îl țină pe pământ, pentru că tot ce trăise în ultimele zile era un vârtej.

-Mati… știu că am greșit. Știu, la naiba, că mă blestem singur pentru ce am făcut. Dar mintea mea… înțelegi?… mintea mea nu mai funcționa. Când am văzut că erați închiși în cameră… am crezut că voi doi…

Vocea lui Ronan se rupea între furie și o durere pe care nu mai reușea să o ascundă. Ușa mașinii rămăsese larg deschisă, iar el părea că tocmai fugise printr-un deșert, nu că ieșise doar câțiva pași afară. Respira greu. Ochii îi erau încețoșați.

–Puteai să ai răbdare… rosti Matteo încet, aproape șoptit.

– Puteai să aștepți să discutăm. Să vorbim ca doi oameni maturi…

Ronan făcu un pas înspre el.

-Ai fost cu mine… și în același timp… cu el...  spuse cu un glas stins, răgușit de emoții.

– Nu mai gândeam clar în noaptea aia. Creierul meu… era o cușcă.

Cuvintele acelea  „în același timp cu el” îl loviră pe Matteo ca un pumn în stomac. Rămase nemișcat, cu privirea pierdută în nisip, iar apoi lăsă capul în jos. Rușinat. Dezgustat de ce auzise, dar și de faptul că neîncrederea aceea încă exista între ei.

– Ai dreptate… rosti într-un final, cu o voce aproape imperceptibilă.

Ronan păși încă o dată mai aproape. Părea că se frânge în fiecare secundă.

– Iartă-mă…  murmură el.

– Sunt gelos, sunt posesiv. Sunt un idiot, știu. Sunt gelos până în măduva oaselor, Matteo. Tu nu înțelegi… iubirea asta a mea… poate nici eu nu o înțeleg. Pentru că n-am mai iubit așa. Niciodată…. pe nimeni.

Rostea cuvintele rapid, de parcă, dacă nu le-ar fi spus atunci, s-ar fi destrămat din nou.

– Dar pe tine… te iubesc cu tot ce am în mine. Cu tot ce e bun… și cu tot ce e rău. Asta sunt, Matteo. Un băiat cu probleme, care a crescut pe muchia dintre furie și supraviețuire. Care are ieșiri. Care greșește. Dar care, la naiba, te iubește de-i explodează pieptul dacă te vede rănit… Și da… sunt atât de gelos, încât dacă respiră cineva în direcția ta, mi se încleștează maxilarul.

Matteo clipea rar, iar lacrimile i se adunau în colțul ochilor. Încă nu știa ce să facă cu acest Ronan, sincer până la piele, imperfect, dar arzând de iubire.

– Ce vrei de la mine, Ronan?  întrebă el cu un glas liniștit, dar adânc, răscolit.

-Vreau să-mi aparții cum și eu îți aparțin…  șopti Ronan, iar vocea lui se agăța de aerul dintre ei.

-Vreau să fii sincer cu mine, să vorbești cu mine, să-mi explici… pentru că idiotul din mine nu înțelege lucruri… Matteo… iubitul meu…

Făcu un pas mai aproape, iar ochii lui căzură spre nisipul ud, acolo unde valurile lăsau urme ca niște tăceri.

-Eu n-am avut nicio relație înainte de tine… înțelegi asta?  glasul i se stinse ca o lumânare la final de rugă.

 -Acest idiot din fața ta… eu… n-am știut niciodată cum e să iubești. Au fost doar aventuri. Fără nume, fără sens, fără inimă și niciodată n-a contat…

Vocea i se frânse, și rușinea îi pictă privirea.

Tăcerea dintre ei se lăți ca o pătură groasă de noapte. Până când Matteo inspiră adânc și ridică ușor capul.

–Nici eu nu am avut relații serioase… mărturisi el, cu sinceritatea unui băiat care n-a mai putut fugi de ce simte.

-Acum cinci ani m-am îndrăgostit de cel mai bun prieten al meu. Diego părea… perfect. Îl iubeam…îl iubesc, într-un fel. Dar nu mai sunt îndrăgostit de el. Și cred că încetasem să mai fiu… cu mult înainte să ajung aici.

Îl privi drept în ochi pe Ronan.

– Iar aici… te-am cunoscut pe tine. Cu alura ta de băiat de bani gata, mereu enervant. Mă scoți din minți, Ronan. Cu gesturile tale. Cu glasul tău. Cu felul în care mă privești, ca și cum lumea întreagă ar fi doar eu…

Vocea i se frânse ușor.

-Ma scoți din minți pentru că nici eu nu pot fi întreg fără tine…și știu că lumea întreagă va fi împotriva noastră…și totuși….

– Și totuși?  întrebă Ronan, iar glasul îi tremura ca o frunză în vânt.

Matteo îl privi…o secundă…două…un veac.

– Aș trece prin foc pentru tine… Dar dacă mai dai un singur pumn în jurul meu, Ronan, mă jur… mă…

Dar nu apucă să termine.

Pentru că Ronan, cu o singură mișcare, îi cuprinse mijlocul și-l trase aproape. Trupurile li se atinse ca două continente pierdute care se regăsesc. Gura lui găsi gura lui Matteo, iar sărutul acela nu era doar un gest.

Era totul.

Era iertare, promisiune, eliberare și dorință.

Matteo închise ochii și simți cum lumea se topește în pieptul lui Ronan. Și pentru prima dată după multe zile de teamă, inima lui înflori din nou.

Vântul adia ușor printre ei, dar niciunul nu-l mai simțea. Nu mai exista nimic dincolo de îmbrățișarea lor. Sărutul se adâncea cu fiecare secundă, cu fiecare respirație, cu fiecare tresărire a piepturilor lipite.

Ronan își coborî palmele pe șira spinării lui Matteo, trăgându-l mai aproape, ca și cum ar fi vrut să-l lipească de el cu totul, să nu-l mai poată pierde niciodată. Buzele lor se căutau cu disperare, cu dor, cu teamă și cu iertare. Era tremur, erau promisiuni nerostite, erau clipe care voiau să rămână vii pentru totdeauna.

– Te iubesc… șopti Ronan printre săruturi, cu gura apăsată pe tâmpla lui Matteo.

-N-am știut niciodată cum e… dar cu tine e ca și cum inima mea în sfârșit are un loc unde să bată.

Matteo își îngropă chipul în gâtul lui, respirându-l, simțindu-l, lăsându-se purtat de căldura acelui corp care devenise al lui. Degetele lui se înfipseră în cămașa lui Ronan, trăgând-o ușor, tremurând.

– Nu-mi mai face să-mi fie frică, te rog…  rosti el, abia auzit.

– Nu vreau să mai fug. Dar am nevoie să știu că pot rămâne…

-Rămâi… spuse Ronan fără ezitare, ca o rugăciune.

–Rămâi și te țin, și nu-ți mai dau drumul nici dacă se sfărâmă cerul.

Sărutările coborâră pe gât, pe umeri, pe piele. Își lăsau urme ca niște semne sacre. Ronan îl înveli cu geaca lui, trăgându-l de mână spre portbagaj. Deschise ușa și trase de păturile pe care le aruncase cu săptămâni în urmă din grabă. Le întinse pe nisip, iar Matteo îl privi tăcut, fără să spună nimic.

Nu mai aveau nevoie de cuvinte.

Trupurile lor se apropiară din nou. De data aceasta mai blând, mai lent, ca o promisiune scrisă în carne. Ronan îl atinse ca pe ceva fragil, sacru. Îl mângâia cu teamă, cu iubire, cu vinovăție și dorință. Matteo îi cuprinse obrazul cu palma, iar ochii lor se căutară în tăcere. Sub stele, sub răsuflările încărcate, inimile băteau din nou în același ritm.

– Nu vreau nimic altceva decât să fii al meu, așa cum ești….rosti Ronan.

– Sunt. Deja sunt… răspunse Matteo, iar glasul lui era o confesiune.

Sub cerul înstelat, acoperiți doar de întuneric, cu valurile drept fundal și iubirea ca un foc mocnit între ei, își regăsiră liniștea. Nu mai era furie, nu mai era gelozie, doar doi băieți care se iubesc dincolo de răni.