Fratele vitreg- Capitolul 32

Ulei, glume și Kira

În garajul clubului, printre scule împrăștiate, cutii de viteză demontate și motoare dezbrăcate de capace, Matteo și Diego erau deja murdari din cap până-n picioare. Purtau tricouri simple și pantaloni de lucru pătați de ulei, iar mâinile le erau negre de murdărie.

Sub o mașină sport veche, Matteo mormăia ceva despre un filtru care nu se mai potrivea cu nimic, în timp ce Diego stătea în picioare, ținând o lanternă cu o mână și o cheie cu cealaltă. Pe podea, o pată mare de ulei se întindea perfid spre marginea garajului, ignorată de amândoi.

– Mă jur, dacă mai scap o piuliță pe țeava de evacuare, jur că renunț și mă apuc de cofetărie… bombănea Diego printre dinți, frustrat.

– Ți-ar sta bine cu șorț roz și frișcă pe nas…  rosti Matteo, fără să clipească, în timp ce strângea cu forță o piuliță blocată.

O pereche de tocuri elegante se opriră lângă poarta deschisă a garajului, iar o voce cunoscută se auzi clar, cu ironie dulce:

– Voi faceți reparații sau o artă abstractă cu ulei de motor? Ce e pata aia? Vreo nouă metodă de tuning vizual?  întrebă Kira, cu o sprânceană ridicată și o mână în șold, analizând scena ca un inspector de poliție.

Matteo zâmbi ușor de sub mașină, dar nu spuse nimic. Era prea concentrat.

Diego însă tresări ușor și aproape scăpă lanterna.

– Dumnezeule, Kira! M-ai speriat… spuse el, ducându-și o mână murdară la piept, de parcă ar fi suferit un infarct minor.

– Aia?  arătă vag spre pata de ulei de pe jos și se scărpină după ceafă.

– Cred că… eu am făcut-o…

Kira îl măsură din cap până-n picioare, apoi întrebă sec:

– Ai scurgeri?

Diego rămase cu gura căscată, incapabil să formuleze vreun răspuns coerent. Ochii i se măriră și se întoarse rapid spre Matteo pentru sprijin.

Dar Matteo deja ieșise de sub mașină, râzând în hohote, cu fața și maieul pline de praf și ulei.

– Dumnezeule… te-a bătut , Diego!  spuse, sprijinindu-se de o roată ca să nu cadă de râs.

– Rar te-am văzut așa de încurcat!

Diego ridică mâinile, defensiv:

– Nu e vina mea că are gura mai tăioasă decât cheia franceză!…

Kira zâmbi satisfăcută, se apropie de ei și le aruncă o cutie de șervețele industriale.

– Curățați-vă și veniți sus. Am de vorbit cu voi… și e important.

Matteo și Diego se priviră scurt, apoi către mașină, și iar unul spre altul.

– Lasă motorul…mormăi Matteo.

– E clar că femeile ne conduc și în garaj, nu doar în viață…

– Amen, frate…oftă Diego.

Și ieșiră amândoi din garaj râzând, încă murdari, dar cu sufletul mai ușor.

– Vipe va ține în seara asta o ședință de urgență la club,  anunță Kira, în timp ce răsfoia rapid câteva dosare pe birou.

Tonul ei era tăios, fără înflorituri.

– Unul dintre băieți a acceptat mită și a participat, acum două săptămâni, la o cursă ilegală. Cineva l-a filmat. Filmarea s-a făcut virală și… unul dintre sponsorii noștri aproape că a renunțat la club din cauza asta.

Se opri un moment, bombănind ceva în șoaptă și închise cu nerv un dosar.

– Vipe e un car de nervi. Ședința e în seara asta, iar băiatul respectiv o să dea socoteală…

– Cine a fost?  întrebă Diego, cu sprâncenele încruntate.

– Tipul ăla blond și înalt, nu? Nu mi-a plăcut de el din prima zi. Prea curățel, prea arogant…

– Nu s-a confirmat oficial , răspunse Kira scurt, dar nu mai adăugă nimic.

Matteo însă nu spunea nimic. Privea în podea, dar mintea lui era departe. Mult prea departe.

– Kira... îi șopti numele abia auzit.

Fata își întoarse privirea spre el, atentă.

– Ronan cu Koll… rosti Matteo și vocea i se stinse acolo.

Nu continuă. Privirea Kirei se întunecă o secundă, dar nu spuse nimic. Înțelesese perfect aluzia.

Apoi, ca o chemare tăcută, ușa biroului se deschise și, în prag, apăru chiar Ronan.

– Bună seara.

Glasul lui era calm, dar în ochi i se citea o tensiune reținută. Privirea îi fugi direct spre Matteo, murdar de ulei, în maieu strâmt și pantaloni agățați de la muncă și ceva în privirea lui Ronan se aprinse.

– Oh, Majestatea Sa,  zise Kira ironic, ridicând o sprânceană.

– Subalternă,  întoarse Ronan replica, sec, fără să-și ia ochii de pe Matteo si pentru o clipă, părea că restul camerei dispăruse.

Doar el și Matteo.

Cu pieptul acoperit de stropi de ulei și o privire ce-l făcea pe Ronan să uite de toate greșelile din trecut.

– Să vă lăsăm singuri?  întrebă Diego, aruncând o privire amuzată spre Matteo, apoi spre Ronan, care abia atunci părea să realizeze că se uitase prea intens.

Mult prea intens.

– Bună…șopti Matteo, ridicându-se încet de pe scaun.

– Bună, Diego,  răspunse Ronan, apoi își coborî vocea, privindu-l din nou pe băiatul lui cu ochii de  un verde adânc.

– Am venit să vă iau acasă. Hellen și tata… vor să vorbească cu noi. Urgent.

Camera rămase într-o tăcere ciudată, de parcă aerul se subțiase.

Matteo făcu un pas spre el. Nu spuse nimic. Dar se vedea în privirea lui că ceva s-a schimbat.

– Ok, mergem să ne schimbăm și venim imediat,  spuse Matteo pe un ton grăbit, dar cu un zâmbet în colțul buzelor.

– Ne aștepți la mașină?

Ronan încuviință din cap, simplu, fără să rostească vreun cuvânt, apoi ieși din birou cu pași fermi, dar ușor apăsați. Diego și Matteo o salutară pe Kira și coborâră în zona vestiarelor.

Un miros de ulei ars, apă caldă și abur vechi umplea aerul. Podeaua era rece sub tălpile desculțe, iar ecoul pașilor răsuna vag între pereții de faianță. Diego intră în prima cabină, chicotind ceva despre cât de murdar era pe mâini. Matteo, obosit și încă în gânduri, deschise ușa celei de-a treia cabine.

Fix când voia să închidă ușa, o mână fermă i-o smulse din palmă, iar o alta i se lipi de gură, tragându-l înăuntru. Se întoarse, gata să lovească  dar se opri.

Ochii….

Erau ochii lui, licărul acela familiar, adânc și arzător, îl trăgea deja în abis. Înainte să poată spune ceva, buzele lui Ronan se lipiră de ale lui cu disperare. Un sărut flămând, fără avertisment. Unul care vorbea în locul a sute de cuvinte nespuse. Unul care cerea iertare, iubire și o șansă  într-o singură atingere.

Apoi, Ronan se desprinse, gâfâind ușor.

Își scoase sacoul și cămașa și pantaloni dintr-o mișcare rapidă și le aruncă peste ușa cabinei, ca și cum ar fi vrut să arunce, odată cu ele, și toată greutatea ultimelor zile.

Îl întoarse pe Matteo cu blândețe, lipindu-l cu spatele de pieptul său gol și îi șopti, cu voce joasă, lângă ureche:

– Dă-mi voie să te spăl, iubitule.

Matteo închise ochii. Era tot ce voise să audă. Toată furia, toată dezamăgirea, toată teama că nu vor mai fi la fel… dispărea, topită sub aburii calzi ai dușului care porni șuierând.

Apa curgea, picurând pe pielea lor. Palmele lui Ronan alunecau ușor pe umerii lui, cu săpun, cu apă, dar mai ales cu tandrețe. Îi săruta fiecare vertebră, fiecare colț de gât, cu o delicatețe care contrasta cu impulsivitatea lui obișnuită.

– Mi-ai lipsit, șopti Ronan.

–Nu doar pielea ta… Tot tu. Vocea ta. Râsul tău tâmpit. Privirea aia care mă rupe în două… Mi-ai lipsit până la os.

Matteo își sprijini capul pe umărul lui Ronan. Era gol, vulnerabil, dar în brațele lui Ronan era și acasă.

–Și ce faci în această privință?  întreabă în șoaptă.

Ronan își lipi trupul mai mult de spatele lui Matteo, iar respirația lui caldă îi mângâia ceafa.

– Vrei să-ți arăt ce pot face cu tine, iubitule?  murmură ironic, cu o joacă întunecată în glas.

Degetele lui coborâră lent, tremurător, pe abdomenul lui Matteo, ca o promisiune. Atingerea devenea tot mai intensă, alunecând cu siguranță până ce trupul lui Matteo se arcuise, încordat de anticipare și dor. Îl cuprinse ferm, iar mișcarea începu un dans al dorinței crude, în care pielea fremăta și aerul devenea tot mai greu.

Matteo își lăsă capul pe umărul lui Ronan, cu respirația tăiată și pleoapele închise.

– Să nu faci gălăgie, iubire… îi șopti Ronan la ureche, mușcându-l ușor de lobul acesteia.

În momentul în care simți că trupul lui Matteo era pe marginea prăpastiei, Ronan îl întoarse brusc și îl împinse în perete. Îi prinse șoldurile și, cu o mișcare profundă, îl făcu să geamă, prins între durere, plăcere și abandon total.

– Arhh… iubire… murmură Ronan cu voce stinsă…

-…. e perfect să fiu în tine…

Îl trăgea mai aproape, mai adânc, ca și cum ar fi vrut să se contopească cu fiecare fibră din el. Mișcările deveneau tot mai repezi, mai flămânde, dar între ele se simțea acel ritm jucăuș, specific lor, ca o joacă în care inima bătea în același timp cu trupul.

La un moment dat, Matteo se desprinse brusc și se întoarse cu fața spre el. Îl privi cu ochii lucind a provocare și dorință, apoi se lăsă ușor în genunchi, mângâindu-l ușor. Îl atinse cu o delicatețe concentrată, lăsându-l pe Ronan fără aer, fără sprijin, doar cu acea privire pierdută între lumină și abandon.

Gura lui Matteo îi aduse o plăcere care îl făcu pe Ronan să-și piardă controlul. Respirația îi era sfâșiată, gândurile dispăruseră, și tot ce mai simțea era că trupul i se topea în fiecare atingere. Îl simțea adânc, cald, complet  până la capăt.

Un tremur violent îl cuprinse și își mușcă buza de jos ca să nu-i strige numele.

Matteo rămase acolo, cu o mână pe coapsa lui, privindu-l cu un zâmbet blând și obraznic totodată, în timp ce Ronan se lăsa sprijinit de perete, sfârșit, cu sufletul și trupul abandonate în mâinile băiatului care devenise totul.

Mașina înainta ușor pe drumul iluminat de felinare rare, iar în interior domnea o liniște aproape incomodă. Ronan conducea cu o mână pe volan, cealaltă sprijinită pe coapsa lui Matteo, în timp ce în spate, Diego îi observa pe amândoi cu o expresie impasibilă.

– Știți… nu sunt prost, da?  izbucni el dintr-o dată, iar vocea lui răsună în tăcerea dintre ei.

–Am acceptat relația voastră. În primul rând pentru că Matteo mi-e ca o familie. Dar, sincer, faptul că voi doi sunteți atât de tensionați… mă irită teribil.

Tonul era mustrător, dar sinceritatea din el îl făcu pe Matteo să zâmbească larg.

– Diego, încă nu știu cum să fiu cu Ronan în fața ta. Nu am uitat... ce a fost între noi doi,  mărturisi el încet, privindu-l în oglinda retrovizoare.

Un mârâit jos, profund, venit de pe locul șoferului, îi trădă reacția lui Ronan. Privirea lui se înnegri brusc.

-Serios? replică imediat, cu un sarcasm tăios, ridicând o sprânceană spre Matteo, care îl ignoră intenționat.

– Ehh, lasă-l. Presimt că așa o să fie cu toți cei care au fost înaintea lui,  glumi Diego, privind pe fereastră cu un zâmbet șmecher pe buze.

Mașina se opri brusc, frânele scârțâind ușor pe asfaltul ud. Tăcere. Diego se uită în față, iar Matteo își încrucișă brațele, reținându-și un râs.

– Diego… rosti Ronan cu un ton controlat, dar ferm.

– Ești cel mai bun prieten al iubitului meu. Apreciez asta. Chiar vreau să rămână așa… și încerc cu tot dinadinsul să uit ce a fost între voi. Deși, da, știu că eu am greșit intervenind în… ce aveți voi. Dar vă rog…

Privirea lui era sinceră, caldă, surprinzător de umană.

Diego și Matteo se priveau deja, iar secunda aceea de liniște se frânse brusc în râsul amândurora. Matteo râdea în palmă, Diego scutura capul amuzat.

-Ai fost atât de serios că pentru o secundă am crezut că o să ne ții o predică despre loialitate și monogamie…. spuse Diego, râzând în hohote.

– Uite cum e: dacă mă ții la distanță, Ronan, și nu mă mai iei prin surprindere lângă piscine, cred că avem o șansă să nu ne omorâm… adăugă Diego, făcându-i semn cu degetul.