Respirația dintre noi
Aburul cald al dușului se risipise în camera luminată slab, iar Matteo ieși dintre aburii rămași cu un prosop aruncat neglijent pe umeri și altul prin pe șolduri. Picăturile de apă încă îi desenau ușor pielea, iar părul ud îi cădea peste frunte. Se opri în pragul ușii, zâmbind involuntar la imaginea care i se desfășura în față.
Ronan stătea întins pe patul lui, cu brațele sub cap și un aer nepăsător, dar în ochii lui ardea acea sclipire pe care doar Matteo o putea înțelege.
– Ce? Nu pot dormi cu iubitul meu? întrebă Ronan, mimând nevinovăția, dar colțurile buzelor i se arcuiră într-un surâs șiret.
Matteo pufni ironic și se încruntă jucăuș.
–Îți faci de cap în lipsa părinților, Ronan?
Nu așteptă răspuns. Într-o mișcare rapidă, aproape felină, se aruncă peste el, iar salteaua tresări sub greutatea lui. Ronan râse cu poftă, sincer, iar sunetul acelui râs părea că înmoaie pereții, timpul și gândurile grele.
Matteo îl privi fix, cu un zâmbet ușor care i se stingea pe buze.
– Ador când ești așa… când te aud râzând, când dispare din tine acel Ronan serios și rece. Ador latura ta caldă… și ochii tăi întunecați care strălucesc când mă privești.
Ronan tăcu. Glasul lui Matteo îl dezarma de fiecare dată.
Își ridică ușor palma și o așeză cu tandrețe pe obrazul lui, mângâindu-l ca și cum ar fi vrut să-i imprime atingerea în piele, să nu o uite niciodată.
– Este greu fără tine în viața mea, iubitule… rosti cu o sinceritate sfâșietoare.
–Orice clipă în care nu sunt lângă tine pare mai grea de respirat. Nu știu când am devenit atât de dependent de tine, dar… nu îmi văd viața fără tine.
–Nici eu… șopti.
Se aplecă și-l sărută ușor, nu cu pasiune, ci cu recunoștința aceea tăcută care se naște între doi oameni care au trecut prin foc ca să ajungă aici.
Un sărut de acasă.
Se așezase mai bine lângă el, iar brațele lui Ronan îl încolăciră imediat, ca o promisiune mută că nu avea să-i mai dea drumul niciodată.
Între ei nu mai existau distanțe. Doar piele care căuta piele, suflet care se topea în alt suflet. Își furau săruturi ca niște adolescenți, dar se atingeau ca doi oameni care au știut întotdeauna că sunt meniți să se regăsească.
Fiecare gest devenea mai adânc, mai flămând, mai aprins. Păreau că ard din interior spre exterior. Căldura dintre ei nu era doar a trupurilor, ci a unei iubiri care nu-și cerea permisiunea să existe.
– Matteo… vreau să te am așa toată viața... șopti Ronan cu fruntea lipită de a lui, în timp ce îl privea cu acea privire rară, aceea a unui bărbat care a înțeles ce înseamnă să găsești acasă în altcineva.
– Fiecare clipă fără tine nu are sens…
Matteo își arcuise ușor trupul, lăsându-se complet, abandonându-se lui. Trupurile li se legară lent, într-o mișcare plină de dor, și din pieptul lui Matteo ieșiră acele sunete subtile, gemete abia rostite, în care se topea orice cuvânt.
Pentru Ronan, acel sunet era muzică. Era refrenul pe care ar fi vrut să-l poarte cu el toată viața. Melodia unei iubiri reale. Melodia lui Matteo.
Adora aroma pielii lui, felul în care tremura sub palmele lui, abandonul sincer și tandru cu care Matteo i se dăruia doar lui.
Îl devora.
Îl iubea.
Era cel mai prețios lucru pe care îl avea pe pământ și în tăcerea aceea sfântă dintre două bătăi de inimă, Ronan și-a jurat din nou că va face orice să-l protejeze…cu viața…cu tot ce avea.
Mult mai târziu în noapte, după ce pasiunea se consumase în valuri de șoapte și suspine, cei doi adormiră îmbrățișați. Trupuri lipite, inimi sincronizate. În lumea lor, unde timpul se oprea și iubirea era tot ce conta.
O lume doar a lor.
***
– Și… când ai avionul? întrebă Matteo în timp ce își ridica rucsacul pe umăr, privindu-l peste umăr pe Diego.
–Diseară. Dar mă gândeam, după ce termini cursul ăla plictisitor, să mergem să mâncăm în oraș. La restaurantul mexican, știi tu care… Ce zici? zâmbi Diego larg, făcând un mic semn complice cu sprânceana.
În acel moment, pașii lui Ronan se auziră pe treptele scării, lenți, târând o urmă de somn după ei. Apăru în hol, cu tricoul ușor șifonat, părul dezordonat și ochii încă aburiți de vise neterminate.
Îi zări pe cei doi și se încruntă ușor.
– Hei… de ce nu m-ai trezit? întrebă direct, apropiindu-se de Matteo și sărutându-l scurt pe obraz, ignorând total prezența lui Diego.
– Neața, Diego… murmură apoi, cu glas adormit.
–Buenos días, amigo… Ești somnambul sau doar te joci de-a zombie sexy? glumi Diego, trăgându-și jacheta pe umeri.
Matteo își încheie rapid geaca, apoi, cu o voce clară, îi spuse:
– Eu am curs acum dimineață, Ronan. Te rog să ai grijă de Diego azi. E ultima lui zi aici…
Ronan clipi scurt și îl apucă de braț înainte să iasă.
– Hei, hei… Cum adică să am grijă de Diego? Ce vrei să-i fac? întrebă, vizibil încurcat, aproape panicat.
–Să-i dai lăptic și să-i schimbi pampersul… Cum adică „ce să-i faci”? replică Matteo ironic, cu un zâmbet malițios.
– Să te comporți frumos cu el. E ultima lui zi… și dacă îl rănești cu vreo remarcă din ale tale, te mănânc de viu, clar? rosti Matteo pe un ton calm, dar cu acea notă tăioasă, amenințătoare, pe care Ronan o cunoștea bine.
Ronan ridică ambele mâini, defensiv, de parcă s-ar fi predat. Apoi își întoarse privirea spre Diego, care deja zâmbea ca și cum n-ar fi așteptat altceva decât o zi plină de provocări.
– Minunat… murmură Ronan, oftând teatral.
–Mă simt de parcă am primit în grijă un cactus vorbitor.
Diego chicoti.
– Eh, un cactus sexy, te rog.
La câteva minute bune după ce Matteo plecase spre facultate,Ronan își sorbea în liniște cafeaua încercând să găsească în ea puterea unei treziri forțate sau chiar puterea de a supraviețui câteva ore bune in compania lui Diego.
– Ronan, mă duci până în oraș? Vreau să-i cumpăr ceva lui Matteo… o surpriză, știi tu, pentru că nu o să fiu aici de ziua lui, rosti Diego în timp ce își aranja geaca și ieșea deja pe ușă.
Ronan se opri brusc cu cana de cafea în aer, ca lovit de un fulger. Îl privi lung, cu ochii larg deschiși.
– Ziua lui?! Când e ziua lui?! întrebă, vizibil panicat.
Diego se întoarse cu o sprânceană ridicată și un zâmbet malițios pe chip:
– Ay, ay, ay, hombre… Nu știi când e ziua iubitului tău? Ai intrat în zona periculoasă…
– Diego! îl mustră Ronan, roșind vizibil.
– Săptămâna viitoare, pe 11…. ziua lui, clar? zise Diego râzând, dar apoi, văzând expresia tulburată a lui Ronan, tonul i se domoli.
– Nu te panica. Nu e genul care să aștepte cadouri grandioase.
– Dar… vreau să fie ceva special, șopti Ronan, cu o sinceritate care făcu și zâmbetul lui Diego să se înmoaie.
–Și exact asta trebuie să fie. În lumea lui Matteo, special înseamnă din suflet. Ceva simplu, dar cu semnificație.
Ronan alergă imediat pe scări strigând în urma lui un ” așteaptă vin imediat” și coborâ 10 minute mai târziu pregătit pentru o rundă de shopping alături de Diego.
Parcă mașina și amândoi ieșiră pregătiți să caute ceva special, Ronan gândind din perspectiva unui iubit atent și Diego din perspectiva celui mai bun amic.
În acel moment, Diego se opri brusc în fața unei vitrine cu obiecte vintage. Privirea i se lumină, iar în secunda următoare intrase deja în magazin. Ronan îl urmă, puțin confuz.
Diego se opri în fața unei machete de mașină veche, o piesă rară, lucrată impecabil. O ținea în mână ca pe o comoară.
– Asta o să o adore. E fix genul lui. O mică mașină veche, plină de povești, spuse Diego și se îndreptă spre tejghea să o plătească.
Ronan rămase o clipă în urmă, iar privirea i se opri pe un breloc din piele în formă de volan, inscripționat cu o frază mică: Drive with love.
Îl luă fără să stea pe gânduri, îl plăti în tăcere și ieși afară alături de Diego.
– Vrei să mâncăm ceva? întrebă Ronan, mai mult din obișnuință.
– Nu, nu… Matteo mai are o oră de curs. Ne vedem direct cu toții la restaurantul mexican diseară.
– Te descurci câteva minute singur? întrebă Ronan, privindu-l cu o expresie neutră.
Diego încuviință scurt din cap.
– Da, stai liniștit. Am câteva vitrine de admirat.
Ronan zâmbi abia perceptibil, apoi o luă în altă direcție, cu pași grăbiți gândindu-se deja la cum să facă din ziua lui Matteo ceva de neuitat.
***
Holul facultății fremăta de voci și pași grăbiți, dar în mintea lui Matteo era liniște. Tocmai ieșise din curs și gândurile îi zburau spre restaurantul mexican și spre cei doi care spera că încă sunt în viață împreună.
Se grăbi spre ieșire, dar se izbi brusc de cineva.
– Scuze… rosti automat, ridicând privirea.
Dar se opri imediat când privirea îi întâlni ochii reci, jucăuși, dar perfizi ai lui Koll.
– Uite cine a apărut. Micul Matteo… sau mai bine zis, micul orb al iubirii, glumi Koll, privind superior.
– Dă-te la o parte, nu am chef de prostiile tale.
–Nu mă interesează nimic din ce vine de la tine și nu mă interesează nici aluziile tale Koll. Îl cunosc pe Ronan mai bine ca tine…
–Tu chiar crezi că Ronan e băiatul ăla salvat de iubire? Cel care gătește, iubește sincer și îți spune noapte bună?
– Matteo, Ronan e dator mie. Și nu doar cu bani, ci cu libertatea lui. Cu reputația lui. Știi de ce? Pentru că dacă nu eram eu, acum ar fi fost exmatriculat din club și interzis pe viață de la curse.
– Despre ce vorbești?
Koll își apropie chipul, șoptind:
– Ronan. Eu am mușamalizat totul. Așa că, atunci când îl privești ca pe un erou cu suflet rănit… amintește-ți că și eroii au păcate.
–Nu… nu te cred.
–Întreabă-l, zise Koll cu un zâmbet perfid.
–Dacă are curaj să-ți spună. Dacă nu cumva te ține în bula lui dulce până când explodează totul. Eu i-am spus că o să vină ziua când o să plătească. Și ziua aia e aproape.
–Dacă vrei să-l distrugi, fă-o prin mine. Pentru că nu o să-l las singur să ducă totul.
Nemernicul de Koll! Mereu la pândă, sa distrugă tot ce nu e sub controlul lui.
Ce m-a distrat fraza cu lăpticul și schimbatul pampersului. :)))))
Mulțumesc ❤️❤️❤️