Momentul adevărului
Motorul mașinii vibra ușor sub palma lui Matteo, dar inima îi bătea mult mai tare decât orice turație. Gândurile îi fugeau în toate direcțiile, fiecare imagine cu Ronan, fiecare ezitare, fiecare gest sau cuvânt nespus revenea ca un ecou sfâșietor. Știa unde trebuia să ajungă. Avea nevoie de adevăruri, oricât de dureroase ar fi fost.
Opri mașina brusc în fața recepției clubului. Privirea i se fixă asupra motocicletei parcate, motorul Kirei. Simbolul libertății, al pericolului, dar și al impulsivității. Închise ochii pentru o secundă, inspiră adânc și porni hotărât spre intrare.
Pașii îi răsunau pe gresia rece în timp ce urca spre biroul Kirei. Nu mai era loc de ezitare. Avea să afle totul. Deschise ușa fără să bată, iar înăuntru o găsi pe Kira, alături de Vipe. Amândoi se opriră din ce făceau, surprinși de apariția lui.
– Băiatul care a făcut cursa ilegală e Ronan? întrebă Matteo direct, vocea lui clară, fără urmă de ocol.
Kira înlemni. Vipe îl privi câteva secunde, cu o grimasă pe chip.
–Mati… începu Kira, dar Matteo ridică o sprânceană, așteptând confirmarea.
–Nu, atât vreau să știu. Cel care aproape te-a făcut să pierzi clubul e Ronan?
O tăcere apăsătoare se așternu pentru câteva clipe, apoi Vipe încuviință din cap.
– Da. Era suspendat pentru o perioadă și în comisia de disciplină… Tot pentru o cursă ilegală. În tot acest timp trebuia să stea cuminte, dar… se pare că veninul lui Koll l-a ajuns din urmă din nou.
Matteo își mușcă buza, simțind cum stomacul i se strânge. Deja știa răspunsul, dar auzindu-l rostit îi adâncea furia și dezamăgirea.
–Când a avut loc cursa? întrebă, fără să-și ridice privirea.
– Acum câteva săptămâni, răspunse Kira, cu un ton blând.
Ochii lui Matteo se închiseră. Știa exact ce săptămână fusese. Exact perioada în care Ronan dispăruse, în care nu vorbeau, în care totul fusese confuz. Și, în mod absurd, simțea că era și vina lui. Că certurile lor temporare declanșase din nou acel impuls autodistructiv în Ronan. Același obicei toxic: să fugă, să sfideze, să se afunde și mai mult când lucrurile nu mergeau cum voia.
– Ok, spuse într-un final, scurt,sec.
Nu mai avea nevoie de nimic.
Se întoarse fără alte cuvinte, lăsându-i pe cei doi tăcuți în urmă. Ușa se închise în urma lui cu un mic pocnet, dar bubuia în mintea lui ca o explozie.
În mașină, își strânse volanul între palme. Simțea tensiunea pulsând în tâmple. Știa că acel episod al lui Ronan fusese o formă de protest. Dar ura acel mod de a reacționa. Ura faptul că Ronan acționa fără să gândească, că încă lăsa impulsurile să-i controleze viața.
Încercă să-și regăsească calmul. Știa că în fața lui Diego și a lui Ronan, în seara aceea, trebuia să fie… liniștit. Nu era momentul să distrugă ultima seară a lui Diego. Nu avea dreptul. Așa că inspiră adânc, închise ochii câteva clipe și porni spre restaurant.
Restaurantul mexican era plin de lumini calde și arome ce îmbrăcau fiecare colț cu promisiunea unei seri pline. Farfuriile colorate treceau pe sub ochii lor, iar muzica se auzea în surdină ritmuri vesele, condimentate, asemenea preparatelor.
Diego stătea la mijloc, între Matteo și Ronan, și gesticula cu mâinile în timp ce povestea ceva aprins, iar Matteo râdea cu poftă. Ronan, cu un zâmbet ușor în colțul gurii, își învârtea tacâmul între degete, savurând momentul de liniște și apropiere.
– Nu-mi spune că tu însuți, că nu te cred! râse Matteo.
– Păi… nu! O babă cu un baston! A urlat la mine „oprește nebunule!”, și-am crezut că m-a blestemat. M-am oprit de frică!
Matteo izbucni în râs, iar Ronan îl bătu ușor pe umăr:
– Dacă te-a speriat o bătrânică, cred că o să o punem paznic la club. Să urle la toți.
Diego își duse mâna la piept, teatral:
– Ofensat! Profund ofensat! Uite cum îmi plec eu din țară și voi mă luați peste picior… Amintirea mea va fi: „Diego, băiatul speriat de bunicuțe!”
–Greșit, amigo! Șapte. Iar acum urmează opt, spuse Diego ridicând farfuria, spre amuzamentul chelneriței care îl privea deja cu admirație.
Ronan râdea cu voce joasă, dar chipul lui era liniștit pentru prima oară după zile întregi. Îi privea pe amândoi cum glumesc, cum râd, și în el se încolăcea acel sentiment de recunoștință: pentru momentul ăsta, pentru prietenia ciudată care se formase între ei, pentru că Diego acceptase cumva ceea ce părea imposibil la început.
– Vă zic ceva, spuse Diego privind serios.
Cei doi îl priveau acum atenți.
– Oricât de ciudat pare, mă bucur să vă văd așa. Nu e ușor, dar… să știți că vă stă bine împreună. Chiar dacă Ronan e cam bătut în cap uneori.
– Rănit în orgoliu. Diego, ai plecat prea devreme. Încă n-am avut timp să te educ.
Matteo zâmbi și își lăsă capul pe spătarul scaunului, privind cerul întunecat prin geamul larg.
– Nu cred că mai e nimic de educat la el. E… Diego. Unul dintr-un milion.
–Unicat, spuse Diego și ciocni paharul de margarita cu cei doi, într-o tăcere scurtă dar intensă, care avea gust de despărțire dulce-amară.
Râseră din nou. O seară ca un pansament peste tot ce fusese tensionat. Un final de capitol care nu cerea explicații, doar prezență.
Vântul de pe pista aeroportului flutura tricoul subțire al lui Diego, în timp ce-și trăgea rucsacul pe umăr. Ronan și Matteo stăteau câțiva pași în spatele lui, privind către terminalul unde se făcea îmbarcarea. Ecranul mare anunța deja zborul spre Madrid, dar niciunul nu părea grăbit.
– Aș putea să spun că o să-mi fie dor, începu Diego, întorcându-se spre ei cu o privire jucăușă.
–Dar ar fi prea siropos. Așa că… să spunem că n-o să uit cât de rău gătiți.
– Hey! Am gătit de două ori, protestă Ronan.
–Exact, și amândouă au fost aproape letale, replică Diego.
Matteo râse scurt, apoi se apropie și îl cuprinse într-o îmbrățișare lungă.
– Ai grijă de tine, Diego. Și… mulțumesc pentru tot. Pentru că ai înțeles.
–Și pentru că n-am făcut scandal, zise Diego chicotind și îi strânse spatele.
–Ai grijă de nebunul tău, că-i fragil sub tot stratul ăla de mușchi și aroganță.
–Să nu te bucuri prea tare.
–Să ne vizitezi. Curând. Sau poate… niciodată, șopti ironic.
Diego rânji.
–Mă mai gândesc. Poate vă fac o surpriză. Poate mă însor și nu vă mai răspund niciodată.
–Cine te ia pe tine de bărbat, îl tachină Ronan, iar Matteo izbucni în râs.
– Cineva cu simțul umorului. Adio, băieți. Și… serios acum, să fiți bine.
Se îndepărtă cu pași ușori, ridicând o mână în aer fără să se uite înapoi.
Matteo rămase privind după el, în timp ce Ronan, cu brațele încrucișate, ofta adânc.
– A plecat, spuse Ronan.
–Mda, murmura Matteo.
–Și, ciudat… parcă deja mi-e dor de el.
–Eh, asta până închizi ușa la baie și-ți amintești că nu mai trebuie să ridici colacul după el.
Matteo râse. Apoi, tăcu. Un soi de liniște dulce și stranie se așeză între ei.
– Hai acasă, spuse Ronan.
–Ne-a rămas o vilă întreagă doar pentru noi.
Matteo încuviință din cap și se îndreptară amândoi spre parcare, în aerul deja încărcat cu miros de kerosen și plecări.
Ajunși acasă, cei doi se trântiră în canapeaua din living. Tăcerea îi cuprinse imediat, ca o pătură grea și groasă care le apăsa pieptul. Lipsa lui Diego se simțea ciudat, liniștea din casă părea mai densă decât oricând.
Ronan închise ochii și-și lăsă capul pe spate, inspirând profund. În sfârșit, puțină liniște.
Matteo însă rămase cu privirea în tavan, cu maxilarul încleștat, gândurile rotindu-i-se haotic în minte. Tăcerea îl înăbușea.
–La ce te gândești? întrebă Ronan, fără să deschidă ochii.
– La faptul că nu ești sincer cu mine, răspunse Matteo sec, iar Ronan tresări. Îi aruncă o privire tăioasă, dar nu spuse nimic.
Matteo îl privi atunci direct, și în acea privire Ronan citi totul. Știa. Știa totul.
Ronan oftă adânc și se aplecă în față, sprijinindu-și coatele pe genunchi. Privi în podea ca și cum acolo ar fi găsit un răspuns.
–Koll? întrebă, deși știa deja răspunsul.
– Da, spuse Matteo, simplu, rece.
Ronan își plimbă mâna prin păr și oftă din nou.
–Nu am scuze… Am vrut să demisionez din club, să nu îi afectez și pe ceilalți, dar Kira și Vipe nu mi-au permis. Au spus că dacă fac asta, fac mai mult rău decât bine.
–Atunci, în trecut… era vorba de ilegalitățile pe care le descoperisem la Koll. Murdărie, bani negri, curse aranjate. Într-o seară, eram cu băieții, băusem… și… consumasem și alte lucruri. Nu-mi amintesc exact cum a pornit totul, dar m-am trezit într-o cursă cu el.
– Clubul are reguli stricte, Matteo. Droguri, curse ilegale… sunt interzise complet. Mi-am asumat vina pentru cursă. Dar nu am recunoscut că aveam droguri în sânge. Mi-a fost rușine. De tata. Dacă știa… dacă ieșea știrea… l-ar fi distrus. Nu am vrut să-l văd așa.
Matteo înlemni.
– Și acum?
– Acum… mă șantajează cu tine, rosti Ronan cu o voce aproape stinsă.
–Are o poză cu noi doi. De la petrecerea Kirei. Când ne sărutam.
– Îmi vine să-i sparg moaca aia, rosti printre dinți.
– Cine dracu’ se crede să intre așa în viața noastră?! să ne folosească sentimentele?
– Este îndrăgostit de tine, îl întrerupse Matteo, oprindu-se și privindu-l direct.
– Mda. Mi-am dat seama că e ceva acolo încă din seara petrecerii. Când l-am găsit în garaj. Se uita la tine… altfel.
Ronan oftă.
–A fost obsedat. Dar nu am știut că va merge atât de departe…
– Ba ai știut. Ai simțit. Doar că ai ales să taci, spuse Matteo cu amărăciune în glas, reluându-și pașii nervoși prin cameră.
În living plutea o tăcere densă, apăsătoare, de parcă fiecare cuvânt nespus cântărea o tonă.
– Nu-l las să ne distrugă, spuse Matteo într-un final, oprindu-se.
–Dar să nu-mi mai ascunzi nimic, Ronan. Jur. Sau data viitoare nu te mai găsești cu mine în aceeași cameră.
– Îți jur. Jur că nu mai ascund nimic. Niciodată.
Se priveau tăcuți, într-un echilibru fragil între furie și iubire.
Bine se spune ca minciuna are picioare scurte iar adevarul iese la iveala Noroc ca Mateo il iubeste suficient pe Ronan sa inteleaga de ce a gresit si nu a spus Multumesc
Diego a fost mereu “sufletul petrecerii”. Înțelegător și haios, profund bun, este un prieten de exceptie.
Dacă Matti nu l-ar iubi pe Ronan, poate ca nu l-ar intelege și ierta. ❤️❤️❤️