Fratele vitreg- Capitolul 37

Ape tulburi

Soarele de după-amiază strălucea cu putere, proiectând umbre jucăușe pe luciul albastru al apei. Stăteau toți patru întinși pe șezlonguri lângă piscină — Ronan, Matteo, Kira și Vipe — cu câte un pahar rece în mână și priviri ce trădau mai multă concentrare decât relaxare.

Ronan își trecu mâna udă prin păr, scuturând câțiva stropi pe brațul lui Matteo, care reacționă cu o grimasă amuzată.

— Deci… asta a fost tot? S-a rezumat la niște replici și un atac de nervi în fața campusului? întrebă Vipe, sprijinindu-se pe coate, cu ochelarii de soare ridicați ușor.

— A fost mai mult decât un atac de nervi, Vipe. Koll știe să apese exact pe butoanele potrivite, rosti Ronan, privind în gol, de parcă retrăia confruntarea.

— Și se pare că are o agendă mai mare decât credeam… adăugă Matteo, înghițind în sec, vocea lui căpătând o gravitate aparte.

Kira se ridică ușor în șezlong, picioarele ei fine atinse de lumina aurie a soarelui. Scoase telefonul din prosop și butonă rapid până găsi ce căuta.

— De fapt… de asta voiam să vorbesc cu voi. Nu se oprește doar la replici răutăcioase în campus, îi anunță, arătând ecranul.

— Ce e? întrebă Vipe, aplecându-se spre ea.

— Omul meu mi-a confirmat azi dimineață: mai sunt două curse ilegale programate. Una chiar weekendul viitor, cealaltă încă în negociere. Și Koll e implicat în ambele. Numai că… inspiră adânc și lăsă o pauză calculată.

— Numai că? presă Ronan, deja încordat.

— Koll nu e singurul cap al rețelei. Al doilea e cineva din umbră. Cineva cu bani, relații și, cel mai probabil, protecție înaltă.

— Cine e organizatorul? întrebă Vipe, sec.

— Nu știu. Dar… ridică telefonul, arătând o fotografie făcută de la distanță, într-o cafenea din centru. Omul meu a surprins asta acum două zile. Koll cu un tip necunoscut. Nu l-am mai văzut niciodată. Nici eu, nici băieții din club. Pare străin.

Toți se aplecară instinctiv spre telefon. Bărbatul purta ochelari și o șapcă gri închis. Chipul era parțial umbrit, dar suficient cât să le sădească neliniște.

— Ceva nu e în regulă… murmură Matteo.
— Nu l-am mai văzut niciodată, dar am un sentiment ciudat. Poate ar trebui să întreb pe cineva din rețeaua piloților mai vechi…

— Nu. Nu ne grăbim, interveni Kira, calmă, dar fermă.
— Tipul ăsta nu apare din senin. Îl scoatem la suprafață. Dar cu cap. Îl legăm de toate mizeriile.

Ronan se întinse din nou pe spate, privirea fixată pe cerul senin. În mintea lui, însă, nori grei se adunau deja.

Se ridică încet de lângă piscină, cu o scuză mormăită.

— Mă duc să dau un telefon. Revin imediat…

Pașii lui răsunară pe dalele ude, apoi dispărură în interiorul casei. În bucătărie, lumina filtrată prin storuri desenă dungi palide pe gresia rece. Își scoase telefonul, ezită o clipă, apoi formă numărul. O dată. Apoi încă o dată.

Daniel răspunse la al doilea apel.

— Ronan?

Vocea tatălui său era caldă, dar obosită. Un zid pe care nu-l putea urca.

— Tata… rosti încet.
— Cum sunteți? Cum e acolo? Care e situația în New Jersey?

O pauză grea.

— Fiule… suntem bine. Doar că va trebui să mai rămânem puțin. Câteva zile în plus. Nimic grav.

— Tata… vocea lui Ronan se frânse.
— Te rog… spune-mi ce se întâmplă.

La celălalt capăt al firului, tăcerea se lăsă apăsătoare. Apoi Daniel schimbă subiectul.

— Mati ce face? Cum sunteți voi? Sper că nu v-ați certat…

Ronan închise ochii. Evitarea îi confirmă bănuielile.

— Tata… promite-mi că sunteți bine…

— Suntem bine, fiule. Vorbim când ne întoarcem. Te rog… nu-l îngrijora pe Mati.

Apelul se încheie. Ronan rămase nemișcat.

Știa.

Știa de când ei plecaseră. De spitalul oncologic din New Jersey. De amețelile lui Hellen. De dimineața aceea, de privirea ei palidă.

Se sprijini de blatul rece, fruntea în palmă.

Adevărul era deja acolo.

— Hei… ești ok?

Vocea blândă îl smulse din gânduri. Ridică privirea și o întâlni pe cea verde a lui Matteo. Își forță un zâmbet.

Simțea cum totul se rupe.

— Sunt bine, iubitule… probabil mâncarea nu mi-a priit, minți Ronan.

Matteo nu păru convins. Îi întinse un pahar cu apă.

— Ți-am spus că e iute. Bea puțin.

Îl mângâie ușor pe obraz. Ronan închise ochii.

— Te iubesc, Mati…

— Și eu te iubesc, Ron…

Se îmbrățișară, iar pentru o clipă, lumea tăcu.

……….

Mai târziu, stăteau cu toții la masă. Jose aducea farfuriile, aburul se ridica liniștitor.

— Mulțumim, Jose, spuse Matteo zâmbind.

— Am impresia că Jose te iubește mai mult decât pe mine, comentă Ronan.

— Asta pentru că eu mă port mai frumos cu el decât tine, replică Matteo sec.

— Auch…

— E ritualul nostru, completă Ronan solemn.

Râsete.

— M-am gândit la un plan… spuse Vipe.

— Normal, zâmbi Kira.
— Ce ai în minte?

— Află când e următoarea cursă a lui Koll.

— Ce vrei să faci? întrebă Matteo.

— Să-i stric jocul.

Kira închise telefonul.

— În trei zile.

Ronan ridică privirea spre Matteo.

— În trei zile e ziua iubitului meu. Avem acoperirea perfectă.

— Hei, nu vreau petrecere!

— Ba da. Doar clubul. Și poliția.

Tăcere.

Apoi Kira izbucni în râs.

— Ăsta da cadou de ziua ta, Mat! spuse ea printre hohote