Fratele vitreg- Capitolul 4

Camioneta albă staționa în fața unei vile impunătoare, scăldată în lumina blândă a dimineții. Zidurile erau albe, cu ferestre largi și linii moderne, iar gardul din fier forjat separa proprietatea de restul cartierului luxos, amplasat la marginea Columbiei, într-un loc unde soarele părea că nu apune niciodată.

Câțiva muncitori descărcau grăbiți cutii și bagaje, în timp ce Daniel, Hellen și Matteo stăteau în fața porții, privind spre noua lor casă. Vântul adia ușor, răvășindu-i părul creț al Helenei, în timp ce Matteo ținea o cutie în brațe, pe care scria cu marker negru: „Lucruri personale Matteo”.

– Cum ți se pare, Matteo? întrebă Daniel, privindu-l cu o blândețe sinceră.

Băiatul își ridică privirea spre el. Nu zâmbea, dar nici nu părea ostil. Doar… confuz.

– Totul e ciudat, Daniel și rapid… spuse simplu, fără ocolișuri.

Nu-l ura pe bărbatul din fața lui. Îl plăcea, într-un fel. Îi plăcea mai ales felul în care o făcea pe mama lui să râdă, să pară din nou vie, după atâția ani în care părea că doar supraviețuiește. Petrecuseră două săptămâni în casa lor veche, încercând să se cunoască. Dar vestea mutării… vestea că aveau să înceapă o viață nouă, în celălalt colț al lumii, fusese prea bruscă.

Vila din fața lui nu-l impresiona. Era prea mare, prea perfectă, prea rece. Și cel mai apăsător dintre toate era gândul că în ea locuia deja cineva  acel „frate” despre care tot auzise. Ronan. Cel care, după toate zvonurile, era exact genul de băiat pe care Matteo nu și-l dorea prin preajmă.

– Hai să mergem, mi vida, îi șopti Hellen, atingându-i ușor brațul.

Matteo apucă cutia și păși după ei în interiorul vilei. Totul părea desprins dintr-o revistă. Podele de marmură, tablouri moderne, oglinzi mari, miros de lemn proaspăt și portocale. O casă perfectă. Dar nu a lui. Încă.

– Am discutat cu mama ta și voiam să-ți cer și ție părerea, Matteo, spuse Daniel când intrară în camera care urma să-i aparțină.

Era uriașă. Avea pereți în culori calde, un birou de lemn masiv, un pat king-size și un balcon deschis spre o priveliște care-ți tăia răsuflarea.

Matteo se apropie încet, iar când privirea i se opri pe întinderea albastră, tresări ușor.

– Suntem aproape de mare? întrebă.

– La zece minute, răspunse Daniel zâmbind.

–Uite, am două opțiuni de facultăți aici, ambele pe profilul tău. Tu doar îmi spui unde vrei să mergi și restul îl rezolvăm. Ai tot sprijinul meu.

Matteo nu răspunse imediat. Se uita în zare, cu marea în față și viața în spate, și pentru o clipă nu știa dacă simte teamă sau eliberare.

Ora 21 trecuse demult când ușa principală a vilei se trânti violent de perete. În cadrul ei apăru Ronan  sprijinit într-o parte, cu un trabuc aprins între degete și o sticlă scumpă de șampanie în cealaltă mână. Picioarele i se împleticeau ușor, dar zâmbetul lui sfida orice urmă de rușine. În spatele lui, două blonde râdeau zgomotos, cocoțate pe tocuri înalte, cu rochii mult prea scurte și parfum dulce ce părea să îmbrace toată intrarea.

În livingul scăldat într-o lumină caldă, Daniel, Hellen și Matteo se aflau așezați în jurul mesei mari din lemn masiv. Cina era aproape încheiată. Trei farfurii, vin alb în pahare și o conversație încărcată de politeți. Era prima lor seară oficială împreună  în acea casă, în acel nou început care părea prea fragil ca să reziste.

– Poate ar trebui să-l suni din nou pe Ron, viața mea… rosti Hellen cu glas moale, încercând să mascheze ușor neliniștea din priviri.

Daniel îi zâmbi și întinse mâna spre telefonul lăsat pe bufet, dar sunetul violent al ușii îl făcu să se oprească. Și atunci îl văzu.

Ronan intră în cameră și se opri în mijlocul livingului. Privirea i se fixă pe cei trei din fața lui  trei străini, trei intruși în ceea ce, în mintea lui, era încă casa lui. Ridică ușor o sprânceană, apoi trase o gură din trabuc, fără să scoată un cuvânt.

– Ron? întrebă Daniel, ridicându-se în picioare.

Uimit. Tulburat.

– De ce ai venit atât de târziu? Te-am așteptat la cină… Ești beat?

Ronan râse scurt, aproape teatral. Lăsă sticla de șampanie să atârne lejer pe lângă corp, iar fumul trabucului dansă leneș în jurul feței sale.

– În seara asta am luat cina cu realitatea, tată… și da, are gust mai bun decât toate minciunile servite aici, spuse cu o ironie tăioasă, rotindu-și privirea spre femeia din capul mesei.

Ochii lui verzi, umeziți de alcool și furie, se fixară pe Hellen,  dar nu rosti nimic. O măsură din cap până-n picioare. Apoi se opri asupra lui Matteo.

Pentru o clipă, tăcerea deveni sufocantă.

Două lumi erau pe cale să se ciocnească… și niciunul dintre cei implicați nu era pregătit pentru ce urma.

Matteo se ridică încet de la masă, fără grabă, dar cu acea privire limpede care tăia mai rău decât orice replică. Își fixă ochii verzi asupra celui care, în mod absurd, ar fi trebuit să-i fie frate vitreg. O privire rece, calculată, încărcată de tot disprețul pe care-l simțea în acel moment.

Era exact așa cum se așteptase.

Arogant…încărcat de sine…beat…și cu acea atitudine de băiat de bani gata care credea că lumea i se cuvine.

Dar ce-l irita cel mai tare era felul în care Ronan o privise pe mama lui. Cu superioritate. Cu judecată.

Matteo își strânse pumnii pe lângă corp și, deși vocea îi era calmă, fiecare cuvânt lovea ca o lamă ascuțită:

– Înainte de toate… probabil că ar trebui să-ți ceri iertare. Pentru că ai întârziat. Pentru că ai venit băut și cu… acele domnișoare după tine. Și, mai ales, pentru că ai fost așteptat la o masă de familie iar tu ai tratat-o ca pe o glumă.

Ronan își ridică sprânceana cu o expresie amuzată, iar colțul gurii i se arcuise într-un rânjet ironic. Trase adânc din trabuc și lăsă fumul să iasă lent, ca o provocare.

– Cine dracu’ te crezi tu, să-mi spui mie cum să gestionez porcăria asta făcută de tatăl meu?

Vocea lui era joasă, răgușită de alcool, dar clară. Tăioasă.

Matteo nu se clinti. Îl fixa în continuare, calm, rece, nemișcat.

Daniel făcu un pas spre Ronan, dar nu apucă să intervină. Tensiunea dintre cei doi băieți era o forță în sine. Ca un fir de dinamită aprins de ambele capete.

– Eu sunt fiul femeii pe care tatăl tău a ales-o. Ceea ce te face… fratele meu vitreg. Nu e vina mea că nu-ți place adevărul, dar ești aici, în casa noastră. Așa că, dacă nu poți avea decența de a respecta asta, ușa e chiar acolo, îi replică Matteo calm, dar ferm, indicând cu bărbia spre intrare.

Ronan păru să ezite o clipă. Furia i se vedea în maxilarul încleștat, în ochii întunecați care ardeau sub sprâncenele dese.

Apoi râse, scurt…sec.

– Ați făcut o greșeală venind aici, șopti, apoi se întoarse cu spatele și se îndreptă către scări, lăsând în urmă un fum dens de trabuc și un aer imposibil de tăiat.

Hellen îl privi pe Matteo cu recunoștință și o ușoară durere în priviri. Într-o singură seară, băiatul ei crescuse.

Daniel, în schimb, rămase tăcut…între fiii lui cei doi străini care urmau să învețe să trăiască sub același acoperiș.

Daniel oftă adânc. Masa rămăsese tăcută după plecarea fiului său. Hellen privea în gol, cu degetele strângând încet o lingură neatinsă, iar Matteo nu-și putea ascunde frustrarea.

– Iertați-mă, amândoi, rosti Daniel cu voce joasă, privind spre ei.

Cuprinse cu privirea chipurile:  femeia pe care o iubea și fiul care nu era al său, dar pe care îl considera deja parte din familie.

– Trebuie să vorbesc cu el. Acum, adăugă și urcă scările cu pași apăsați, dar nu furioși  ci hotărâți.

Ajuns în fața camerei lui Ronan, deschise ușa fără să bată.

În interior, lumina difuză se strecura prin draperiile grele, iar fumul de trabuc se amesteca cu mirosul puternic de parfum scump și alcool. Cele două blonde râdeau, începuseră deja să se dezbrace, una își desfăcuse fermoarul rochiei, cealaltă își dădea jos topul minuscul.

– Afară! ordonă Daniel, vocea lui tunând în încăpere.

Fetele tresăriră, râsetele li se stinseră instantaneu. Ronan ridică ochii din telefonul pe care îl butona absent și își încrucișă brațele, fără să scoată un cuvânt.

– Acum! repetă Daniel, privind fix spre ele.

Fetele își adunară în grabă lucrurile și ieșiră încurcate, una dintre ele bombănind în șoaptă. Ușa se trânti ușor în urma lor, iar Daniel rămase singur cu fiul său.

Se făcu o liniște grea.

– Ronan… începu, cu glasul încărcat de dezamăgire. Nu te credeam atât de iresponsabil.

Ronan nu reacționă imediat. Doar privirea aceea tăioasă, mohorâtă, își găsi drumul spre tatăl său.

– Nu ai încercat măcar să vorbești cu Hellen. Sau cu Matteo. Nici măcar să-i cunoști. Ai venit acasă ca un adolescent răzvrătit și te porți ca și cum lumea ți-ar fi datoare.

Daniel făcu un pas spre el, vocea lui deveni mai caldă, dar rămase fermă:

– Te rog, fiule… revino-ți. Pentru că, indiferent de mofturile tale, Hellen este aici să rămână. Pe viață.

Ronan își strânse maxilarul. În privirea lui se citea lupta interioară, refuzul de a accepta ceva ce nu controla.

– Ai făcut alegerea ta, tată, rosti în cele din urmă, cu o voce joasă, dar plină de reproș.

–Dar nu mă poți forța să o aprob.

Daniel îl privi tăcut. Apoi se întoarse spre ușă.

– Nu-ți cer să o aprobi, Ron. Îți cer doar să încerci să nu distrugi tot ce clădim. Mai ales pentru ceva ce nici nu ai înțeles pe deplin, spuse și ieși fără să mai aștepte răspunsul.

Ușa se închise în urma lui, iar Ronan rămase singur, în camera devenită brusc prea mare și prea tăcută.

Dimineața se strecura liniștită în bucătăria open-space a vilei, acolo unde aroma de cafea proaspătă se amesteca cu sunetul vesel al veselei și clinchetul ușor al râsetelor.

Hellen, îmbrăcată într-un halat satinat în nuanțe de fildeș, felia avocado în timp ce îl întreba pe Matteo ce ceai preferă. Daniel, deja îmbrăcat casual, cu mânecile suflecate, își turna cafea și fredona o melodie veche din anii ’90. Matteo, cu părul ciufulit, încă în tricoul cu care dormise, se străduia să pară natural în acest tablou de familie în care încă nu se simțea complet așezat.

Pe scări, Ronan coborî tăcut. Pașii lui se opriră chiar înainte de ultima treaptă.

Privirea lui rămase agățată de imaginea din bucătărie.

Un tablou de familie.

Una în care el nu avea loc.

Ochii lui întunecați îi urmăreau în tăcere: pe Hellen, care râdea cu naturalețe, pe tatăl său  cu acea sclipire rară în ochi, sclipire pe care Ronan n-o mai văzuse de ani. Îi provocă un nod în gât. În gând, involuntar, se întoarse în timp  la chipul mamei sale, la anii de tristețe din privirea lui Daniel, la doliul care părea că nu se va sfârși.

Și totuși… o parte din el, cât de mică, se bucura să-i vadă zâmbetul din nou.

Dar nu așa.

Nu atât de brusc.

Nu cu altcineva în locul ei.

Privirea lui se mută pe Matteo.

Fratele vitreg.

Băiatul cu ochi prea verzi și un zâmbet prea viu.

Un contrast supărător cu tot ce era el.

Un sunet vesel sfâșie tăcerea: telefonul lui Matteo.

– Diego, murmură acesta și zâmbi larg, răspunzând imediat apelului video.

– Hey, amigo!, răsună vocea veselă a lui Diego în toată bucătăria.

–Bună, Diego!  salută Hellen cu un zâmbet cald.

– Amor mío…! replică Diego cu teatralitate, făcând-o pe Hellen să râdă și pe Daniel să pufnească amuzat.

– Hey, hombre!  îl salută Diego și pe Daniel, care îi răspunse cu un gest scurt, binevoitor.

– Amigo, spune-mi cum e acolo? În două săptămâni vin în vizită. Așa că pregătește cele mai mișto locații și… femei! Femei, amigooo!  chicoti Diego, iar râsul lui era contagios.

Matteo râdea în hohote, cu fața senină. Dar, dintr-o dată, zâmbetul i se stinse.

Privirea îi fu atrasă de silueta tăcută de la scări.

Ronan.

Înghețat acolo, privind totul dintr-un colț întunecat.

– Hei, amigo, ce e?  se auzi vocea lui Diego. Matteo îndreptă camera telefonului spre scara unde Ronan stătea nemișcat.

– Diego, el este Ronan. Fiul lui Daniel.

O pauză.

– Damn, amigo… ești sexy rău!  izbucni Diego, zâmbind larg în ecran.

-Dar Mati al meu tot rămâne hombre sexy latino, adăugă cu râsul lui specific.

Matteo dădu ochii peste cap, stânjenit.

– Vorbim mai târziu, Diego.  glasul lui deveni serios.

– Te quiero, amigo! strigă Diego, dar apelul fu deja închis.

Tăcerea reveni pentru câteva secunde.

– Bună dimineața, spuse Matteo, privindu-l direct pe Ronan.

Ronan îl fixă pentru o clipă. Nu răspunse.

Trecuse pe lângă el fără să clipească și păși în bucătărie.

– Bună dimineața, Hellen, rosti cu o voce neașteptat de calmă.

– Îmi pare rău pentru comportamentul meu de aseară. Anunțul căsătoriei voastre m-a luat prin surprindere. M-am răzvrătit puțin…

Făcu o pauză, apoi zâmbi ușor, aproape teatral:

– Promit să fiu băiat bun. De azi înainte.

Toți îl priveau. Hellen clipi de câteva ori, surprinsă. Daniel își ținea cana suspendată în aer, iar Matteo își încleștase maxilarul.

Zâmbea, dar cineva ar trebui să verifice dacă acea promisiune nu era doar o nouă scenă… din teatrul numit Ronan.