Tăcerea dinaintea groazei
Roțile mașinii frânară brusc în fața porții mari, larg deschise. Farurile luminau în unghiuri strâmbe aleea pustie, iar liniștea nopții fusese brusc înlocuită de o tăcere apăsătoare, care țipa periculos.
Ronan ieși primul, lăsând portiera să se închidă singură în urma lui, și porni în fugă spre curte. Dar se opri brusc, pietrificându-se.
– Nu…
Matteo coborî din mașină și urmă privirea lui Ronan. În fața lor, mașina lui, aceea pe care o îngrijea cu drag era distrusă. Geamurile erau spulberate, caroseria zgâriată și îndoită. Alături, alte două mașini din garaj care aveau aceeași soartă. Porțile garajului erau ridicate complet, ca și cum cineva le-ar fi smuls în grabă.
–Ce naiba… s-a întâmplat aici? rosti Matteo, cu voce joasă, dar încărcată de șoc.
Apoi își lăsă întrebarea în aer și începu să alerge spre casă.
Ronan îl urmă rapid. Pavajul era plin de cioburi. Geamul mare de la hol era spart. Terasa era devastată, scaune răsturnate, jardiniere trântite, pernele sfâșiate.
–Jose?! JOSE! striga Ronan cu disperare, vocea lui frângând liniștea în bucăți.
Matteo împinse ușa larg, o bufnitură surdă făcând-o să izbească peretele. Păși cu inima gâtuită de groază și ochii căutând cu frenezie.
– Jose! Unde ești?!
Când ajunse în bucătărie, îl văzu.
Trântit pe podeaua de marmură, Jose zăcea nemișcat, cu capul într-o baltă de sânge. Mâna lui tremura ușor, iar fața îi era tumefiată. Respira greu, cu efort.
– JOSE! urlă Matteo și se prăbuși în genunchi lângă el, apucându-l cu grijă de umeri.
–Ronan, sună la poliție! ACUM! strigă, cu o panică pură în glas.
Ronan scoase telefonul tremurând și formă rapid. Nu mai era timp de întrebări. Nici de răspunsuri.
Casa care până ieri le fusese refugiu… acum devenise un câmp de război.
Ronan încheie apelul cu poliția, inima bubuind în piept ca o tobă spartă.
– Vin imediat… sunt pe drum… au spus că trimit și ambulanța… spuse el gâfâind, apropiindu-se de Matteo, care ținea capul lui Jose sprijinit de genunchii lui.
– Jose… hei… Jose, deschide ochii, te rog! murmură Matteo, cu mâinile murdare de sângele cald care se prelingea în liniște.
Pleoapele lui Jose tremurară ușor. Se deschiseră pe jumătate. Ochii lui erau încețoșați, pierduți într-o durere mută, dar când îl zări pe Matteo, un colț al buzelor i se ridică slab într-un zâmbet.
– Mati… băiete… ce bine că ești aici…
–Sunt aici, sunt cu tine, Jose. Te țin… totul va fi bine, vine ambulanța, ok? Doar… nu adormi.
Ronan îngenunchease alături, iar palmele lui se încleștară peste cele ale lui Matteo, în timp ce îl priveau cu sufletul sfâșiat pe bărbatul care le fusese ca un protector tăcut.
–Au intrat… erau trei… șopti Jose, abia audibil.
–Nu i-am văzut la timp… mi-au dat în cap… căutau ceva…
– Cine? Cine au fost?! întrebă Ronan, cu glasul ridicat, dar și tremurat.
– …Unul… avea mască… altul… părul lung… râdea…
Jose tuși brusc, sânge roșu închis colorându-i buzele. Matteo îl strânse mai tare în brațe, cu disperare.
– Nu mai vorbi, te rog… nu mai vorbi… o să ajungă salvarea.
Jose însă își ridică cu efort o mână și i-o puse pe obrazul lui Matteo. Gestul era aproape tandru, aproape patern.
– Ai grijă de el, spuse privind spre Ronan.
– E… încăpățânat… dar te iubește.
Ronan simți cum pieptul i se strânge și privirea i se încețoșează. Nu voia să audă asta. Nu așa, nu acum.
– Te vom scoate din asta, Jose. Îți promit, zise Ronan, strângându-i încheietura cu o forță blândă.
Dar ochii lui Jose începeau să se închidă.
– Au luat… ceva din biroul tău… o cutie… cu…
Și atunci căzu într-o stare de inconștiență, capul căzând într-o parte, greoi, iar respirația abia se mai simțea.
– JOSE! strigă Matteo din nou, cu vocea spartă.
–Stai cu mine! TE ROG!
Sirenele se auziră în depărtare, tăind noaptea. Ronan se ridică brusc și alergă spre poartă să ghideze echipajele. Matteo nu se mișcă. Îi ținea capul lui Jose cu palmele tremurânde, ca și cum dacă s-ar desprinde de el, totul s-ar sfârși.
Dar poate… era deja prea târziu.
Sunetele pașilor grăbiți, ale aparatelor medicale și ale zecilor de întrebări rosteau în jurul lui Matteo ca printr-un strat gros de apă. Totul era difuz, de parcă lumea se scufundase într-un bazin adânc, iar oxigenul devenise greu de găsit. Vedea cum paramedicii îl urcă pe Jose pe targă, îl stabilizează și se pierd în noapte cu luminile albastre stroboscopice înghițite de liniștea groazei.
Polițiștii îi puneau întrebări, blitzurile camerelor de documentare fulgerau în jur, dar Matteo nu le auzea…..
Avea mâinile murdare de sângele cald al omului care le fusese ca un membru al familiei. Mâinile lui încă țineau conturul capului lui Jose, inima lui încă îi simțea respirația tremurată.
Un sunet familiar se strecură printre celelalte. Un ton de apel. Vibrant. Insistent. Dincolo de tot ce se întâmpla, îl făcu să tresară și să-și întoarcă privirea.
Telefonul lui, pe masa din bucătărie.
Ecranul vibra slab, cu un nume care-i răscoli imediat toate rănile adânci.
„Mama”
Se repezi spre el, aproape împiedicându-se, și-l ridică cu degetele tremurânde. Răspunse fără ezitare.
– Mama… rosti cu glas moale, spart de șoc și groază.
–Mama…
– Mi vida?! se auzi vocea ei, tremurând, sfâșiată de neliniște.
– Ce se întâmplă? Poliția l-a sunat pe Daniel! Sunteți bine? Te rog să-mi spui că sunteți bine!
Glasul lui Hellen era slab , tremurat, ea plângea deja. Se simțea neputința în fiecare silabă, durerea în fiecare respirație.
– Noi suntem bine… mama… rosti Matteo, dar vocea i se frânse imediat.
–Jose… Jose a fost atacat… era plin de sânge… mama… l-au luat cu salvarea…
În telefon se auzi un plâns mut. Hellen nu mai spunea nimic, doar suspina înăbușit, iar asta îl zdrobi și mai tare pe Matteo.
– Mama… continuă el, sprijinindu-se de marginea mesei, încercând să nu cadă sub greutatea propriei dureri.
–Îmi e dor de tine… îmi e dor de tine groaznic… nu mai pot, mama…
Lacrimile i se revărsau fără oprire, și pentru prima oară, în toată acea noapte de coșmar, Matteo nu mai voia să fie puternic.
Pe celălalt capăt, vocea Hellen redeveni clară, fermă, dar totuși frântă.
– Venim acasă, mi vida… șopti ea printre lacrimi.
– Venim acasă, iubitul meu… o să fim toți împreună, promitem…
Telefonul rămase lipit de obrazul lui Matteo. Ochii i se închiseră, și lacrimile se scurgeau liniștit în tăcere. Pentru prima oară, în mijlocul haosului, o lumină de speranță îi cuprinse sufletul.
Matteo își ridică încet privirea din telefon, de parcă o greutate imensă i-ar fi apăsat ceafa. Ochii lui tulburi de lacrimi îl căutau pe Ronan prin haosul din jur și îl zări la doar câțiva pași, cu spatele încordat, gesticulând nervos spre unul dintre ofițerii de poliție.
–V-am spus! Sunt sigur că e mâna lui Koll! vocea lui Ronan era aspră, dureroasă, clocotind de furie.
–Știu cum acționează! A mai făcut-o și în trecut! N-aveți nicio idee cine e omul ăsta, ce poate face!
– Domnule, vă rog să vă calmați…, interveni ofițerul, dar Ronan își trecu mâna prin păr, vizibil la capătul puterilor.
Matteo se apropie încet. Vru să spună ceva, dar un alt glas, încărcat de emoție, îl opri.
–Mati! Mati!
Se întoarse brusc. Kira alerga spre el cu părul în vânt și lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji. Îl cuprinse cu ambele brațe într-o îmbrățișare strânsă, disperată, cu tremurul ei lipindu-se de tremurul lui. Matteo își închise ochii și o strânse și el la piept, fără un cuvânt.
– Dumnezeule… șopti ea, cu obrazul lipit de gâtul lui.
–M-am speriat groaznic… am crezut că… că vi s-a întâmplat ceva…
În urma ei, Vipe se opri în pragul ușii de la terasă, privind în jur cu o expresie de groază sinceră. Ochii i se plimbau de la geamurile sparte, la obiectele răsturnate, la urmele de sânge uscat de pe podea.
– Ce naiba s-a întâmplat aici…? rosti el în șoaptă, ca și cum nu voia să creadă ce vede.
Kira își ridică ochii spre Matteo, cu genele ude și voce tremurată:
– Jose e bine? L-au dus la spital? L-au… salvat?
Matteo doar dădu din cap, strângând din maxilare. Nu putea vorbi. Avea impresia că, dacă mai scoate un singur cuvânt, o să se prăbușească.
Ronan se întoarse, în sfârșit, și îl văzu pe Matteo prins între brațele Kirei. Se apropie încet, cu pași grei, iar când privirile lor se întâlniră, toată furia din ochii lui Ronan se stinse într-o clipă. Rămase doar îngrijorarea.
– Mati… murmură el, întinzând o mână.
Matteo îl privi, apoi se desprinse ușor de Kira și înaintă spre el. Fără să spună nimic, își lipi fruntea de pieptul lui Ronan și lăsă tot ce simțea să se reverse în acea atingere.
Ronan îl înfășură cu brațele, îl strânse aproape și îi șopti, cu glas scăzut:
– Îți promit… pe tot ce am… că o să-l găsim. Și-o să plătească pentru ce-a făcut. Nu mai las pe nimeni să-ți atingă lumea, ai înțeles? Pe nimeni.
Matteo închise ochii. Nu mai avea forță să răspundă, dar strângerea brațelor lui era răspunsul.
Terasa era cufundată în liniște. Doar pașii ușori și obosiți ai celor patru tulburau tăcerea în timp ce încercau să strângă cioburile, vasele răsturnate și urmele unui dezastru care încă părea ireal. Aerul nopții aducea un strop de răcoare, dar nimeni nu părea să o simtă. Erau prea goi pe dinăuntru.
Kira, cu părul prins în grabă într-un coc dezordonat, apăsă grăbită câteva taste pe telefon, cu ochii fixați într-un punct nevăzut. Vocea ei, de obicei glumeață, era acum limpede și eficientă.
– Ajung în zece minute, cei de la curățenie . Chiar dacă e trecut de miezul nopții, i-am spus coordonatoarei cât de gravă e situația…Vine cu echipa completă.
Ridică privirea către băieți și-și trecu mâna pe după ceafă, obosită.
– Sunt cei cu care lucrăm la club… o să se miște repede, promit.
– Vreți un ceai? întrebă apoi, cu un ton cald, uitându-se spre Matteo.
Glasul ei avea acea melancolie blândă a unei surori care nu știe cum să aline.
Matteo ridică încet capul, cu ochii tulburi și degetele strângând marginea mesei. Tremura ușor, dar nu voia să recunoască. Zâmbi slab, străduindu-se să pară mai bine decât era.
–Nu… cred că merge ceva mai tare, șopti, cu o voce joasă, rugoasă, aproape stinsă.
Ronan nu a spus nimic. Se ridică fără ezitare și păși spre barul răvășit. Jumătate dintre rafturi erau încă în picioare. Își strecură mâna printr-un perete de pahare prăbușite și scoase o sticlă intactă de tărie, apucă și patru pahare, le așeză cu o precizie mecanică și turnă liniștit pentru fiecare, lichidul ambrat tremurând ușor în luminile difuze.
Nimeni nu spunea nimic…
Paharul tremura puțin în mâna lui Matteo când îl ridică. Kira oftă încet, iar Vipe, cu fața întunecată de gânduri, scruta golul din fața lor, în timp ce ținea paharul între palme, dar nu bea.
–Cine naiba a făcut asta? întrebă într-un final, cu voce joasă și amară.
Ronan ridică încet privirea. Ochii lui, de obicei plini de scântei jucăușe, erau acum negri și goi ca noaptea. Părea că gheața îi învelise sufletul.
– Koll… rosti, iar numele ieși ca un cuțit.
–Și ăsta e ultimul lucru pe care îl va mai apuca să-l facă.
Vocea îi era joasă, dar fiecare silabă vibra de o furie reținută. Chipul lui devenise dur, sculptat în piatră. Nu mai era Ronan cel care râdea la glumele lui Vipe sau cel care dansa lipit de Matteo. Era un om pe marginea prăpastiei, cu o hotărâre rece care te făcea să tremuri.
În fața lui, Matteo înghiți în sec. Îl simțise furios înainte, dar niciodată așa. Niciodată atât de tăcut și… întunecat.
Un fior îi urcă pe șira spinării. Ronan nu mai părea un băiat bogat crescut în vile ci un leu rănit care fusese împins prea departe.
Lângă ei, Vipe oftă și dădu peste cap băutura. Kira privi în gol, cu telefonul încă în mână.
Și-n acel moment, cu gunoaie la picioare, sânge uscat pe podea, pahare în mâini și furia plutind în aer, cei patru nu mai păreau patru tineri cu vieți obișnuite. Păreau o echipă unită de un singur lucru: dorința de a-l opri pe Koll. Cu orice preț.
Sper ca Jose sa-si revină, ar fi crunt sa pățească ceva! Îmi pare bine ca sunt cu adevărat o echipa, prieteni și la bine și la greu!
❤️❤️❤️❤️