Fragilă e liniștea dintre noi
Lumina felinarelor din curtea casei tremura ușor în bătaia vântului cald de seară. Era o liniște ciudată, apăsătoare, ca și cum noaptea însăși își ținea respirația.
Matteo coborî din mașină cu pași lenți, obosit după o zi în care totul părea să se destrame cu fiecare oră care trecea.
Ușa garajului era întredeschisă. Iar acolo, în umbra lăsată de pereții reci de ciment, Ronan stătea jos, pe bordura din fața garajului, cu coatele sprijinite pe genunchi și privirea pierdută într-un punct pe care numai el îl vedea.
Ținea o țigară stinsă între degete, dar nu părea să aibă de gând să o aprindă. Ochii lui, de obicei vii, erau goi, plini de o melancolie tăcută.
Matteo se opri, apoi păși încet spre el. Nu voia să-l sperie. Nu voia să strice liniștea aceea sfâșiată.
–Am crezut că în seara asta terminăm cu Koll… Ce s-a întâmplat? întrebă cu un glas blând, sincer.
Ronan ridică privirea. Zâmbi. Un zâmbet straniu, frânt, ca o fotografie ruptă în două. Acel zâmbet care părea că spune „totul e bine”, dar plângea în tăcere în colțul gurii.
–Te iubesc atât de mult, că dacă mi-ai cere să mor acum, în această secundă, aș muri fără regrete, șopti Ronan, iar cuvintele lui se spulberară în aerul cald.
Apoi, o lacrimă și încă una. Nu se ascunse. Nu le șterse. Le lăsă să-i curgă pe obraz, să-i ardă pielea, să-l dezbrace de orice zid.
Matteo încremeni simțind cum inima i se strânse.
– Iubitule… ce e? Ce se întâmplă? întrebă, iar glasul lui tremura, ca un copil care se teme să audă răspunsul.
Ronan clătină ușor din cap, cu privirea în pământ. Inspiră adânc, de parcă fiecare cuvânt urma să-l coste o bucățică din suflet.
– Mati… dacă… dacă vreodată Hellen va afla despre noi doi și… nu va fi de acord…
Se opri…își mușcă buza. Apoi își ridică ochii, iar privirea lui părea că arde.
– Te rog… să o respecți. Și… să o iubești pe ea mai mult decât pe mine.
Aerul se fractură între ei. Matteo făcu un pas apoi încă unul. Și când ajunse în fața lui, îngenunche lângă Ronan. Îi cuprinse mâinile între ale lui, cu blândețe. Îi simți tremurul. Durerea. Frica.
– Nu. N-ai dreptul să-mi ceri asta, îi spuse cu un fior în glas. Pentru că iubirea ta e acasă. Dar eu… eu sunt viața ta. Și tu ești a mea.
Ronan își lăsă fruntea pe umărul lui Matteo. Lacrimile se înăbușiră în gulerul cămășii. Nu mai avea putere să fie puternic. Nu în fața lui.
– Mi-e teamă… atât de teamă că o voi pierde și pe ea. Dar și pe tine. Și… nu știu cum să procedez fără să o rănim pe ea….
Matteo îi mângâie spatele încet.
– Nu trebuie să alegem. Trebuie doar… să fim sinceri. Să iubim curat și să luptăm…pentru toți…pentru noi….pentru ea.
În jurul lor, lumea era tăcută. Numai greierii îndrăzneau să cânte. Iar undeva, în sufletele lor, durerea începea să coboare în genunchi. Pentru prima dată, nu mai era vorba despre dragoste interzisă, ci despre dragoste care cerea curaj.
Ronan își lăsă spatele pe peretele rece al garajului, de parcă doar zidul acela mai avea puterea să-l țină în picioare. Ochii lui, obosiți de lupte și confesiuni, se închiseră pentru o clipă, iar între gene, o altă lacrimă căzu, fără efort, fără dramă, doar… durere pură.
–Cu el… cu acel nemernic.
Matteo îngheță. Se ridică brusc, iar mișcarea lui răsună sec în liniștea curții. Privirea i se întunecă, iar fruntea i se încreți adânc.
– Rachel?… Rachel și Koll? rosti numele cu greutate, ca și cum cuvintele nu-i veneau să iasă din gură.
Ronan ridică privirea spre el. Ochii lui erau umezi, iar obrajii brăzdați de lacrimi amare. Nu avea chef să fie puternic acum. Nu putea.
– Da… A abuzat-o, spuse printre dinți.
–Ea zice că a băut… dar știu cum e Rachel la băutură. Nu ar fi făcut asta de bunăvoie… și îl știu pe Koll, îl știu, Mati. Îl știu!!
Vocea i se frânse. Ronan lovi cu pumnul asfaltul, un sunet sec, brutal. Încă o rană nevăzută.
– El… el a pus ceva în băutura ei. Așa face mereu. A făcut-o și cu altele. Doar că Rachel… Rachel n-a știut cu cine are de-a face.
Matteo nu mai putea respira. Simțea cum aerul îi fuge din piept. Îl privea pe Ronan cu o durere adâncă, dar și cu o tăcere plină de întrebări. Un val de furie se ridica în el, dar era o furie tăcută, concentrată, cuprinsă de neputința de a face ceva imediat.
– Nu a făcut plângere? întreabă în cele din urmă, pe un ton mai blând.
– Nu încă… răspunse Ronan, uitându-se în gol.
–E speriată. Confuză. Și… îl are deja pe el în coșmaruri, în sânge, în trup…
Liniștea dintre ei deveni grea. Matteo se apropie și, fără să spună nimic, se așeză lângă el, pe bordură. Îi trecu mâna după umeri, ca un sprijin, dar și ca o promisiune.
– Vom face ceva, Ron. Trebuie să plătească. Pentru Rachel. Pentru Jose. Pentru tot ce-a distrus. Nu mai e vorba doar despre noi acum. Este despre toți cei pe care i-a atins cu murdăria lui.
Ronan nu spuse nimic, dar în ochii lui apăru pentru o clipă o licărire de speranță.
– Mă ai pe mine, adăugă Matteo, lăsându-și fruntea să se sprijine de a lui Ronan.
–Și pe mama și pe Daniel. Pe toți cei care încă mai cred în dreptate. În tine.
Ronan oftă greu. Se sprijini în brațele lui Matteo și lăsă capul să-i cadă pe umăr, ca un copil care în sfârșit își găsise locul unde putea plânge.
Apoi Matteo părea să aibe o relevație și își întoarse privirea.
–Tu și Rachel sunteți iubiți… rosti Matteo, vocea lui tremurând ușor, dar privirea era fixată direct pe Ronan.
Ronan încremeni. Se întoarse brusc spre el, cu sprâncenele încruntate și ochii mari, de parcă tocmai ar fi auzit cea mai absurdă acuzație din lume.
– Ce tot spui?! izbucni, ridicându-se brusc în picioare.
–Matteo, de unde ai scos…
–Stai puțin, îl întrerupse Matteo, ridicând palma într-un gest de calm.
–Ascultă-mă până la capăt.
Ronan își mușcă buza de jos și oftă, iritat și confuz, dar tăcu.
– Mama și Daniel știu că tu și Rachel ați fost iubiți. Și probabil se gândesc că încă puteți fi… o familie. Că voi doi ați putea… forma ceva normal. Asumat. Legal. Acceptabil.
Zâmbetul lui Matteo era amar, dar ochii lui ardeau de o claritate ciudată.
– Matteo… începu Ronan pe un ton de avertisment.
– Nu, nu…stai. Ascultă. repetă Matteo, apropiindu-se de el, cu pași fermi, apoi îl luă brusc în brațe.
Îl strânse cu toată puterea, lipindu-și fruntea de pieptul lui Ronan.
Glasul lui era cald, dar grăbit, plin de o energie intensă, aproape hipnotică.
– Iubitule… vreau o viață întreagă cu tine. Vreau să te țin așa până îmbătrânim. Vreau s-o văd pe mama sănătoasă. Vreau ca Daniel să fie fericit, lucid, un sprijin pentru mama mea. Vreau ca noi să nu mai ascundem nimic. Vreau o lume în care tu ești soțul meu, nu un păcat de care ne ascundem.
Ronan îl privea acum fără să clipească, cu respirația tăiată, prins între uimire și dorința de a-l opri, dar prea fascinat de forța cu care Matteo vorbea.
– Și vreau ca Rachel să fie bine, Ron. Să aibă un tată pentru copil. Un viitor. Nu unul întunecat cu un monstru care o amenință din umbră. Koll trebuie să plătească. Și știu exact cum.
Matteo ridică privirea spre el, iar zâmbetul acela ușor nebunesc, plin de o siguranță pe care nu o mai văzuse la el, îl făcu pe Ronan să simtă un fior pe șira spinării.
– Tu o să joci jocul, iubirea mea. Și eu o să-l termin. Avem o piesă importantă pe tablă: Rachel. Și o să facem totul legal. Impecabil. Să nu mai rămână nici urmă din ceea ce a fost între voi. Nici o îndoială. Nici o scăpare pentru el.
Ronan rămase mut. Îi cuprinse fața cu palmele tremurânde, încercând să citească în ochii lui dacă tot ce a auzit era real.
– Tu ești… nebun… șopti, zâmbind în cele din urmă.
–Dar ești nebunul meu.
– Și iubitul tău, până la ultima suflare, răspunse Matteo și îl sărută scurt, apăsat, fără ezitare.
În spatele lor, noaptea era rece și liniștită. Dar între ei, tocmai se aprinsese un nou foc, nu de teamă, ci de strategie, iubire și luptă pentru dreptate.
–Am un plan, iubitule… rosti Matteo, cu un zâmbet enigmatic în colțul gurii.
–Un plan în trei…
Ronan îl privi curios, aproape fascinat.
– Trei…Ronan privi fascinat spre acea privire strălucitoare
– Unul care se închide,unul al ei, și unul secret. Dar pentru asta… trebuie să vorbim cu Rachel.
Tonul lui deveni brusc serios, dar nu-și pierdu calmul. Părea că în mintea lui deja totul era pus în ordine, ca într-un joc de șah pe care îl câștigase deja în tăcere.
Ronan rămase pe loc, privind în acei ochi verzi în care se aprindea o lumină nouă. Una pe care n-o mai văzuse niciodată. Hotărâtă. Strălucitoare. Plină de încredere.
Și, pentru prima dată în viața lui, Ronan simți în pieptul său acel adevăr pur, rotund și imposibil de negat: fericirea despre care auzise, visase, râvnit în tăcere… era acolo. Exact acolo, în privirea lui Matteo.
–Dumnezeule… cât te pot iubi, șopti el, cu glasul spart de emoție, privind în ochii lui ca și cum și-ar fi privit sufletul oglindit.
Matteo zâmbi larg, luminând întreaga noapte.
– Atât de mult… pe cât te iubesc eu.
O clipă rămase tăcerea aceea dulce, caldă, care doar între doi oameni care se iubesc cu adevărat poate exista.
Apoi, Matteo își dădu capul ușor pe spate și oftă scurt:
– Dar acum hai… mergem la spital. Trebuie să vorbim cu Rachel.
Ronan încuviință din cap, dar înainte să se îndrepte spre mașină, își înfășură brațele în jurul lui Matteo, strângându-l cu putere la pieptul lui. Avea nevoie de acel moment. Un singur moment înainte ca planul să înceapă. Un singur moment de iubire pură înainte de furtună.
– Mergem. Orice ar fi, mergem împreună.
Și porni alături de el. Cu inima plină și cu un viitor greu, dar clar, desenat în ochii bărbatului pe care îl iubea.
Matti ești demn de admirat! Când Ronan era mai trist, ai venit cu un plan de fațadă care sa-i ajute pe toți.
❤️❤️❤️