Ușa rămăsese întredeschisă în urma cuvintelor lui Daniel. Camera lui Matteo, luminată doar de veioza de pe noptieră, părea brusc mai mică, mai strâmtă. Ronan și Matteo se priveau, fiecare așteptând ca celălalt să rupă tăcerea.
Daniel păși încet, trântind ușa în spatele lui. Brațele îi rămăseseră încrucișate, dar privirea îi era fixă, grea, de om obișnuit să obțină răspunsuri.
– Vreau tot adevărul. Acum. Fără ocolișuri.
Ronan își trecu o mână prin păr, încercând să-și ascundă nervozitatea. Matteo îl privi o clipă, apoi își ridică bărbia spre tatăl său vitreg.
– Bine… o să afli tot.
Se așeză pe marginea patului, iar Ronan veni lângă el, ca un gest reflex de protecție.
– Căsătoria cu Rachel… nu e ceea ce crezi, spuse Matteo, cu o voce calmă, dar cu privirea pătrunzătoare.
Sprâncenele lui Daniel se încruntară.
– Continuă…
Ronan oftă și încuviință din cap.
–Da… voi merge mai departe cu nunta. Dar la altar… lucrurile vor fi altfel.
– Cum altfel?
Matteo își lipi spatele de perete, ca și cum cuvintele pe care le urma îi cereau un sprijin fizic.
– Nunta… va fi între mine și Ronan. Oficial, în acte, între Rachel și el. Dar pentru noi doi… va fi reală.
Daniel rămase nemișcat, doar privirea i se mișca lent între chipurile lor.
– Voi doi…?
– Da, tată, spuse Ronan.
– Noi doi.
Își duse mâna peste a lui Matteo, strângând-o în văzul lui Daniel.
– Rachel știe și e de acord. Va trăi cu noi… toți trei.
Daniel își lăsă mâinile jos, ca și cum greutatea lor brusc crescută i-ar fi îngreunat respirația.
– Toată viața… așa?
– Toată viața, confirmă Matteo.
– E singura cale prin care mama să fie liniștită… să creadă că nu există nimic între noi. Să-și păstreze sănătatea mintală și puterea să lupte. Ea nu ar suporta altfel.
– Și tu crezi că poți trăi așa? întrebă Daniel, mai mult un murmur decât o întrebare.
Ronan îi răspunse înainte ca Matteo să apuce:
–Nu e despre ce putem suporta. E despre ce trebuie să facem. Koll trebuie eliminat din viețile noastre. Rachel trebuie protejată. Iar Hellen… trebuie să fie fericită, nu frântă de adevăruri pe care nu le poate duce.
În cameră se așternu o liniște apăsătoare, spartă doar de respirațiile lor. Daniel îi privi îndelung, ca și cum încerca să citească între rânduri, să vadă dacă nu cumva era o glumă amară. Dar privirile lor nu tremurau, nu fugeau.
Se apropie încet, cu pași grei, și puse o mână pe umărul lui Matteo.
– Atunci… va trebui să jucați rolul ăsta perfect. Nimeni… și repet, nimeni nu trebuie să bănuiască adevărul.
Matteo zâmbi ușor, dar în ochi i se citea recunoștința amară.
– Nu o va face nimeni. Și dacă trebuie… o să mint toată viața.
Daniel îi privi pe amândoi încă o clipă, apoi întoarse spatele spre ușă.
– Să nu vă prind că o faceți degeaba.
Ieși, iar în urma lui camera rămase din nou în semiîntuneric. Ronan și Matteo rămăseseră nemișcați, mâinile încă unite, ca și cum jurământul lor deja începuse.
–Deci? glasul lui Matteo era scăzut, dar ferm, ochii fixați pe ai lui Ronan, ca și cum ar fi vrut să-i smulgă răspunsul din privire.
– Mergem pe planul meu?
Ronan clipea des, încă prins între realitatea momentului și ecoul conversației cu Daniel.
– Chestia cu tata… chiar s-a întâmplat?
Matteo își lăsă capul ușor pe spate, un zâmbet obosit dar sincer strecurându-i-se pe buze.
– Da… și nu e ca și cum ne-am ascunde prea bine. Acum că a spus-o și el… trebuie să ne mișcăm mai bine.
Își înclină ușor trupul spre Ronan, sprijinindu-se cu un cot pe pat.
– Acum spune-mi… mergem? întrebă din nou, cu răbdarea întinsă la limită.
Ronan îl privea încă buimac, parcă încercând să proceseze tot ce se întâmplase într-o singură zi.
– Ronan… vocea lui Matteo se îmblânzi, dar privirea îi rămase pătrunzătoare.
– Dă din cap dacă nu poți vorbi, pentru că vreau unda verde… și apoi… vreau să te iubesc toată noaptea.
Tonul îi deveni jucăuș, iar colțul gurii i se arcuise într-un zâmbet ștrengăresc.
Acele cuvinte păreau să-i șteargă lui Ronan toată ceața din minte. Un foc scurt îi aprinse ochii.
– Da… unda verde la plan, baby rosti apăsat.
Și, fără să mai adauge altceva, se aruncă peste Matteo, împingându-l pe spate pe saltea. Râsul lui Matteo umplu camera, cald și molipsitor, topindu-se într-un amestec de promisiuni nerostite și dorință pură.
Aburul dens se prelingea pe pereții reci ai cabinei de duș, iar sunetul apei se amesteca cu respirațiile lor rapide. Matteo intrase primul, cu un zâmbet provocator aruncat peste umăr, chemându-l fără cuvinte. Ronan nu ezită.
Apa fierbinte le muia pielea, desenând contururile corpurilor în lumina difuză. Ronan îl prinse de ceafă, trăgându-l spre el, iar buzele li se întâlniră într-un sărut adânc, aproape disperat. Matteo răspunse cu aceeași ardoare, încleștându-și degetele pe spatele lui, coborându-le încet, ca o recunoaștere a fiecărei linii, fiecărei vibrații.
Picăturile alunecau printre ei ca o mătase lichidă, iar trupurile li se lipeau perfect, ca două piese de puzzle care nu-și găsiseră până atunci locul. Ronan îi prinse încheieturile și le ridică deasupra capului, lipindu-l de peretele cald al cabinei. Privirea lor se întâlni și, pentru o clipă, tot zgomotul lumii păru să dispară.
– Nu știi… cât te vreau… șopti Ronan, iar vocea îi era un amestec de promisiune și avertisment.
Matteo își mușcă buza, provocator, și își arcuise ușor spatele sub presiunea brațelor lui.
–Atunci… arată-mi… răspunse, iar cuvintele se pierdură între buzele lor, înecate în alt sărut.
Mâinile lui Ronan coborâră încet, explorând, revendicând, memorând fiecare detaliu, în timp ce apa le curgea pe umeri, peste gât, printre piepturile lipite. Mirosul de piele umedă și aburul îi învăluiau într-o bulă intimă, unde doar ei doi existau.
Respirațiile li se amestecau, atingerile deveneau tot mai sigure, mai încărcate de dorință. Ronan îl ridică ușor, lăsându-l pe Matteo să-și înfășoare picioarele în jurul lui, sprijinindu-l ferm de perete. Își rosteau numele aproape în șoaptă, ca o rugăciune, între gesturi ce treceau din tandrețe în pasiune pură.
Era mai mult decât dorință era legătura aceea nespusă, acea nevoie de a se simți întregi unul prin celălalt, chiar și atunci când pielea le ardea sub jetul de apă care curgea peste ei ca o ploaie grea de vară, lipindu-le pielea și făcându-le respirațiile tot mai adânci.
Ronan îl ținea strâns, aproape dureros, ca și cum ar fi vrut să se asigure că Matteo nu va pleca niciodată din brațele lui.
Privirea lui era fixată pe chipul celui pe care îl iubea, iar în ochii verzi ardea ceva mai puternic decât dorința o nevoie absolută, o dependență pe care nu încerca să o ascundă.
– Nu înțelegi… îi șopti, cu voce răgușită
–Tu ești tot ce am… tot ce vreau… tot ce voi vrea vreodată.
Matteo îl privi cu acea liniște a sufletului care știe că a găsit acasă. Îi atinse obrazul ud, lăsând degetele să-i alunece până pe buze.
– Te înțeleg mai bine decât crezi… pentru că și eu sunt la fel, Ron. Fără tine… nu sunt nimic.
Ronan își lipi fruntea de a lui, inspirându-l adânc, ca și cum ar fi vrut să-l absoarbă în el. Mâinile lor se căutau, se încleștau, iar trupurile li se mișcau în același ritm, hipnotic, fără grabă, dar cu o intensitate ce creștea cu fiecare secundă.
Matteo își arcuia spatele, simțind cum tot aerul din plămâni i se transformă în flăcări atunci când buzele lui Ronan îi coborau pe gât, pe umeri, revendicându-l bucățică cu bucățică. Fiecare sărut era o promisiune nerostită, fiecare atingere un jurământ că nu se vor lăsa niciodată.
– Nu vreau… să existe o lume în care tu nu ești al meu… murmura Ronan printre săruturi, iar vocea îi tremura de emoție pură.
Matteo își înfășură brațele în jurul gâtului lui, lipindu-se complet de el, ca și cum ar fi vrut să se piardă cu totul în acel bărbat. Îi șopti aproape fără suflare:
– Atunci ține-mă… și nu-mi da drumul niciodată…
Ronan îl ridică din nou, sprijinindu-l cu fermitate de peretele cald al cabinei, iar mișcările lor deveneau un dans instinctiv, plin de dorință și devotament. Respirațiile li se înnodau, bătăile inimilor lor băteau același ritm nebunesc, iar aburul din jur părea că îi ascunde de restul lumii.
Când atingerea lor ajunse la apogeu, nu era doar pasiunea care îi consuma, ci certitudinea că tot ceea ce trăiau acolo, sub jetul de apă, era adevărul absolut al vieților lor, iubirea aceea rară, obsesivă, de care nu se vor mai putea desprinde niciodată.
Au rămas lipiți, cu frunțile împreunate, în timp ce apa continua să curgă peste ei, amestecându-se cu respirațiile grele și cu liniștea aceea profundă care vine doar după ce îți dai totul, fără rezerve.
Camera era cufundată într-o lumină caldă, filtrată prin perdelele subțiri. Aburul de după duș încă plutea ușor în aer, iar cearșaful alb le era înfășurat în jurul corpurilor ca un cocon. Ronan stătea sprijinit pe un cot, privind chipul lui Matteo cu o atenție care nu lăsa loc niciunui alt gând.
Matteo, cu părul încă umed lipit de tâmple, îl privea la rândul său, trasându-i cu degetele linii invizibile pe piept.
– Dacă ceva merge prost? întrebă el, aproape șoptit, nu din teamă, ci dintr-o nevoie de a calcula fiecare pas.
Ronan îi prinse mâna și o duse la buzele lui, sărutând-o lung.
– Atunci vom improviza. Întotdeauna am făcut-o. Nu te voi lăsa singur nici măcar o secundă.
Matteo îl privi cu un zâmbet scurt, unul dintre acelea care ascund mii de gânduri.
– Știi că dacă planul ăsta pică, totul iese la iveală. Și nu doar pentru noi doi… mama, Rachel… toată lumea.
– Știu, răspunse Ronan, cu o liniște ciudată.
–Dar la fel de bine știu că poate ieși perfect. Tu, eu, Rachel, mama ta liniștită, Koll dispărut din peisaj… și nimeni nu bănuiește nimic.
Se lăsă o tăcere lungă, în care singurul sunet era ritmul constant al respirațiilor lor. Matteo se mută mai aproape, lipindu-și fruntea de a lui Ronan.
– Îți dai seama că suntem un caz rar? zise el, cu un amestec de ironie și dragoste.
–Doi oameni care își fac un plan de viață între jurăminte reale și căsătorii fictive.
Ronan zâmbi.
– Nu e fictivă pentru mine. Niciodată n-a fost. Dacă ar depinde de mine, mâine am semna actele pe bune și aș striga lumii întregi că ești soțul meu.
Matteo simți un nod în gât, dar îl acoperi cu un sărut scurt.
– Și eu, Ron… dar știm amândoi că pentru acum, jocul ăsta e singura cale.
Își întrepătrunseră degetele, ca un pact nerostit. În patul acela, înveliți în cearșaful alb, timpul părea suspendat. Își împărtășeau idei, strategii, glume mărunte și temeri adânci. Se completau în gânduri, terminau frazele celuilalt, râdeau la aceleași imagini și se încruntau la aceleași riscuri.
Până și tăcerile dintre ei aveau sens.
Ronan îl trase ușor pe Matteo spre pieptul lui, închizând ochii.
– Orice ar fi, Mati… dacă se rupe totul, dacă totul arde, eu rămân. Lângă tine.
Matteo închise și el ochii, lăsându-se în brațele lui.
– Și eu, Ron… pentru totdeauna.
În liniștea aceea, planurile și iubirea lor se amestecau, formând un singur adevăr: indiferent de ce va aduce ziua următoare, în acel moment erau perfecți, complet întregi, unul în celălalt.
Iubirea lor este tot ce poate fi mai frumos! ❤️❤️❤️
Cat de mare este iubirea lor ca sa ia asa o hotarare!