Planul
După aproximativ doi ani
Pânza albă a perdelei flutura ușor în adierea dimineții, lăsând razele soarelui să picure peste patul neatins de liniște. Matteo își deschise ochii încet, cu un zâmbet leneș ce îi curba colțurile buzelor. Împinse cearșaful la o parte și păși spre baie, învăluit în lumina blândă.
După scurtul ritual de dimineață, trase pe el o pereche de pantaloni scurți și o cămașă pe care nu se deranjă să o închidă. Ieși din dormitor, iar pe măsură ce cobora scările, mirosul de cafea proaspătă îi invadă simțurile. Zâmbetul i se adânci.
În bucătărie, Ronan era aplecat peste blat, pregătind micul dejun. Mișcările lui erau ferme, dar relaxate. Matteo își sprijini umărul de tocul ușii și, cu voce jucăușă, rosti spre singura persoană care îi fura atenția
– Cine e iubitul meu voinic?
Ronan ridică privirea spre el și îi oferi un zâmbet larg. Dar clipa se stinse brusc când îl văzu pe Matteo ridicându-l în brațe pe Diego Junior și depunându-i un sărut cald pe tâmplă. Un chicotit înfundat îl făcu să-și întoarcă privirea spre Rachel și Diego senior, care râdeau complice.
Matteo se apropie de Ronan cu băiețelul în brațe, privindu-l cu un zâmbet ironic.
– Oh… unchiul Ronan e gelos?
Nu îi lăsă timp să răspundă, căci Ronan îl trase ușor de cămașă și îi fura un sărut rapid.
– Gata… mi-a trecut.
Și, întorcându-se spre micuț, îi atinse fruntea cu buzele.
– Și ție, micuțule, ți-e dor de mine, nu-i așa? spuse și întinse mâinile spre junior.
Rachel se apropie, cu ochii scânteietori.
– Azi vor veni Daniel și Hellen, așa că vreau sa terminam totul până la sosirea lor.
– Hai la mami, puiule… Diego Junior întinse brațele spre ea, iar Matteo i-l așeză cu grijă în brațe.
–Mati, mergem la cumpărături. Iubito, nu știu ce am făcut cu lista… exclamă Diego, scuturându-și mâinile, ca și cum pierduse ceva de neprețuit.
Matteo izbucni în râs.
–Mă mir că știi unde îți este capul…
– Ha-ha, foarte amuzant, Mati… replică Diego, în timp ce Rachel îi întinse lista, strecurându-i și un sărut pe buze.
– Te rog, iubitule, să nu uiți tortul pentru junior.
Diego se uită la băiețelul lor, iar în ochii lui se citi toată iubirea de tată. Momentul acela simplu, cald și plin de zâmbete, era genul de clipă pe care și Matteo, și Ronan ar fi vrut s-o protejeze de orice umbră.
**Flashback**
Ploaia nu mai era o simplă ploaie. Picăturile se izbeau de asfalt cu furia unei furtuni care nu ierta nimic, spălând străzile și lăsând totul într-un miros greu, metalic.
De pe balconul apartamentului, Matteo privea luminile albastre și roșii care se reflectau în bălțile din fața clubului lui Koll. O coardă tensionată părea să-i lege pieptul, fiecare bătaie a inimii sincronizându-se cu sirenele.
În față, două dube negre așteptau cu motoarele pornite. Polițiști în veste antiglonț se mișcau rapid, umbrele lor tăiate de fulgerele scurte ale aparatelor foto. Koll, încă în cămașa albă pătată cu vin, era ținut de brațe și împins spre una dintre mașini.
Ronan stătea lângă Matteo, cu maxilarul încordat, ploaia curgându-i pe tâmple, dar ochii neclintiți de pe scena din față.
– Gata… s-a terminat, șopti el, de parcă se temea că, rostind mai tare, ar fi putut schimba soarta.
–Nu, Ron… acum abia începe, răspunse Matteo, întorcându-se spre el cu acea privire care îmbina liniștea calculată și o hotărâre de neclintit.
–Koll era obstacolul vizibil… dar ce urmează e partea grea.
Un polițist închise portiera dubei cu un zgomot sec, iar motorul porni. Koll își întoarse capul, ochii lui plini de ură căutându-l pe Ronan. Chiar și de la distanță, privirea aceea era o promisiune de răzbunare.
Ronan nu tresări. Ridică bărbia, păstrându-și postura calmă, însă mâna i se strânse pe spatele lui Matteo, un gest instinctiv de protecție și apartenență.
– Planul nostru… îl punem în mișcare în noaptea asta, spuse Matteo, privind luminile mașinilor care dispăreau la colț de stradă.
– Cât timp el e între gratii, avem fereastra perfectă.
Ploaia le curgea pe fețe, amestecându-se cu respirațiile grele, iar în ochii lor se citea aceeași hotărâre, acum nu mai era vorba doar despre supraviețuire, ci despre un viitor în care să trăiască liberi.
Sfârșitul lui Koll
Arestarea fusese doar începutul prăbușirii. Ca o piesă de domino care cade, în urma lui Koll totul se destrăma cu zgomot surd și irevocabil.
Nici nu trecuseră două zile, iar birourile procurorilor erau pline de dosare vechi, fotografii prăfuite și declarații scrise tremurat de mâini care, ani la rând, se temuseră să vorbească. Victimele lui Koll ieșeau acum din umbră, una câte una, cu priviri obosite, dar hotărâte. Numele lor se adăuga pe lista acuzațiilor, iar poveștile se uneau într-un cor de mărturii imposibil de ignorat.
Matteo și Ronan nu mai apucaseră să pună în practică planul de a-i planta dovezi suplimentare. Nu mai era nevoie. Tot ce făcuse Koll se întorcea împotriva lui cu o forță pe care nici ei nu o anticipaseră. Cei pe care îi umilise, amenințase și cumpărase cu bani murdari nu îi mai datoreau nimic. Dimpotrivă, îl vânau.
Procesul a fost rapid, aproape dureros de simplu. Avocații lui Koll se împiedicau în propriile argumente, iar judecătorul, cu o privire aspră și voce tăioasă, a rostit sentința ca pe o eliberare pentru toți cei prezenți: 15 ani de închisoare cu executare. Cuvintele au rămas suspendate în aer, grele și ireversibile, în timp ce în sală se auzea doar foșnetul hainelor și respirațiile eliberate.
Ca și cum soarta ar fi dorit să închidă definitiv capitolul, în aceeași săptămână, un alt nume a căzut în dizgrație: asociatul lui Koll, un magnat rival al lui Vipe, fusese surprins într-o cameră de hotel, urlând și abuzând o minoră. Înregistrările ajunseseră în presă înainte ca poliția să apuce să redacteze comunicatul oficial. Imaginea publică a imperiului lor se prăbușea peste noapte, iar zidurile construite pe frică și corupție se făceau praf.
În apartament, Matteo și Ronan urmăreau știrile cu ecranele luminându-le fețele. Nu zâmbeau larg, nu jubilau. Era mai mult o liniște grea, un amestec de ușurare și conștientizare. Nu mai trebuiau să fugă, nu mai trebuiau să ascundă fiecare pas. Pericolul direct dispăruse, iar ceea ce rămânea acum era reconstrucția pentru ei, pentru Rachel, pentru Hellen.
Ronan întinse mâna și prinse degetele lui Matteo. Niciun cuvânt nu era necesar. În privirile lor, aceeași certitudine, lupta nu fusese în zadar.
***Prezent***
Soarele își lăsa razele aurii să se strecoare printre perdelele subțiri, mângâind podeaua lucioasă a salonului. În aer plutea miros de vanilie și scorțișoară, semn că în bucătărie trecuseră deja prin cuptor câteva tăvi de prăjituri.
Ronan și Rachel se mișcau prin casă cu o energie veselă, schimbând locul decorațiunilor, îndreptând fețe de masă, verificând lista pregătită cu o seară înainte.
– Nu îmi vine să cred că face un an… șopti Rachel, strângând în brațe băiețelul cu ochii mari și curioși. Îi sărută creștetul, iar vocea i se înecă de emoție.
–E o bucată din mine, Ron… sângele meu, inima mea…
Ronan îi privi, iar în ochii lui se citea o căldură aparte. Pentru Rachel, iubirea lui era frățească și protectoare. Pentru junior, era un amestec de afecțiune de tată și unchi, un sentiment greu de definit, dar adânc și real.
– Mie încă nu îmi vine să cred că te-ai măritat cu Diego… rosti Ronan, cu un zâmbet jucăuș, sprijinindu-se de tocul ușii.
Rachel îi aruncă o privire complice și îi răspunse râzând:
– Hei, nu-l mai tachina! Știi bine că te respectă foarte mult.
– Știu, știu… și eu îl apreciez enorm pentru ceea ce a făcut pentru noi. Dacă nu era Diego… Ronan își lăsă vocea să se stingă, privirea alunecând spre șemineul pe care erau așezate rame foto cu amintiri din ultimul an. Zâmbetele din imagini păreau să-l învăluie.
– Ești fericit? întrebă Rachel, apropiindu-se de el.
Ronan își ridică ochii spre ea, iar colțul gurii i se arcuise într-un surâs calm.
– Nu… asta nu e doar fericire, Rachel. Asta e raiul.
Vorbele lui se așezară în cameră ca o binecuvântare.
–Tu ești lângă cea mai bună persoană din univers, care îți iubește fiul ca pe propriul copil. Diego e un soț și un tată extraordinar. Iar eu… eu am tot universul lângă mine. Și, cel mai mult, mă bucur că Hellen e sănătoasă și ne-a acceptat.
– Hei! se auzi dinspre ușa salonului, iar amândoi se întoarseră.
Daniel și Hellen intrau zâmbind larg, cu brațele încărcate de pungi colorate.
– Am venit cu daruri! strigă Hellen, ridicând cu mândrie cele două sacoșe pline cu ornamente și panglici.
– Diego și Matteo au plecat după tort și baloane, îi lămuri Rachel printre chicote.
– Și unde e flăcăul meu? întreba Daniel cu o energie caldă, înaintând spre Rachel.
Juniorul întinse mâinile spre el fără ezitare, iar Daniel îl ridică deasupra capului, făcându-l să râdă cu gurița plină de dințișori mici.
Camera se umpluse de râsete, culori și miros de sărbătoare. Și, pentru prima dată după multă vreme, nimeni nu se gândea la pericole, la planuri ascunse sau la umbrele trecutului.
Ușa mare a casei se deschise brusc, lăsând să intre aerul proaspăt de primăvară și vocile vesele ale lui Matteo și Diego.
– Avem tortul! strigă Diego, ținând cu grijă cutia mare, rotundă, decorată cu baloane albastre. În urma lui, Matteo apărea încărcat de pungi colorate și un buchet uriaș de baloane, care aproape îi acopereau chipul.
Juniorul, aflat în brațele lui Daniel, începu să bată din palme și să râdă când își văzu tatăl și „unchiul Matteo”.
– Să vezi ce frumos e tortul ăsta! îl tachină Matteo pe micuț, apropiindu-se și lăsând baloanele să se înalțe încet spre tavan.
Ronan îl ajută să le lege de spătarul scaunelor, iar privirile lor se întâlniră pentru o secundă, într-un zâmbet complice, fără nevoie de cuvinte.
Hellen și Rachel, cu mânecile suflecate, aranjau deja masa lungă din salon. Fata de masă albă era presărată cu confetti argintii, iar farfuriile colorate se îmbinau cu paharele delicate.
– Eu vreau să pun lumânarea! se anunță Matteo cu un entuziasm copilăresc, ridicând lumânarea mare, în formă de cifra „1”.
Rachel îi aruncă o privire caldă.
– O vei pune tu, dar numai după ce ne asigurăm că piticul nu vrea s-o mănânce.
Diego așeză tortul în centrul mesei, iar Hellen, cu ochii umezi de emoție, mângâie obrazul nepotului.
– Parcă ieri te țineam în palmă, iar azi aproape alergi prin casă…
Juniorul, de parcă ar fi înțeles, se ghemui în brațele ei.
Daniel aduse câteva platouri cu gustări, iar mirosul de brioșe proaspete și fructe umplu salonul. Muzica veselă curgea încet în fundal, amestecându-se cu vocile, râsetele și zgomotul ușor al pașilor prin casă.
La un moment dat, Matteo se strecură lângă Ronan, care punea baloane în colțul camerei. Îi atinse mâna ușor, discret, printre panglici și sfori.
–Asta e ziua pe care mi-am imaginat-o mereu , șopti zâmbind
–Și de acum încolo așa vor fii toate zilele, răspunse Ronan cu un zâmbet liniștit.
Când totul fu gata, familia se adună în jurul mesei. Juniorul, așezat în scăunelul lui special, privea curios tortul din fața sa. Matteo aprinse lumânarea „1”, iar toți izbucniră în corul clasic de „La mulți ani”.
Luminile încăpării păreau mai calde decât de obicei, iar chipurile tuturor erau iluminate de flacăra mică a lumânării și de zâmbete sincere.
Rachel îl ajută pe micuț să sufle, iar flacăra se stinse într-un ropot de aplauze. În clipa aceea, totul părea complet: o familie mare, unită, fericită, unde iubirea, în orice formă, găsea loc și înțelegere.
Curtea era cufundată într-o liniște plăcută, spartă doar de foșnetul ușor al frunzelor și cântecul greierilor.
Patru șezlonguri erau așezate unul lângă altul, iar în ele, Ronan, Matteo, Rachel și Diego stăteau întinși, fiecare cu câte o cupă de șampanie în mână.
Deasupra lor, cerul se desfășura imens, presărat cu stele. Aerul serii era cald, încă purtând un miros vag de vanilie și ciocolată de la tortul tăiat cu doar câteva ore înainte.
– E liniște… murmură Matteo, cu ochii pierduți printre constelații.
–Hellen a știut întotdeauna cum să îl calmeze pe junior… spuse Rachel, un zâmbet cald întinzându-i-se pe buze.
– Asta doar pentru că nu a apucat Diego să-i mai dea o felie de tort, îl tachină Ronan, înclinându-și cupa spre Diego.
– Hei! protestă acesta, prefăcându-se ofensat, dar râzând în același timp.
Toți patru păreau împăcați, înveliți într-o pace rară. Casa, în spatele lor, era un dezastru de sclipici, panglici și firimituri dulci, dar asta nu conta.
Hellen și Daniel coborau încet din camera juniorului, pe care-l lăsase într-un somn liniștit și adânc.
– Și… ce urmează acum? întrebă Ronan, jucându-se absent cu piciorul paharului.
– Acum? Urmează nunta voastră. răspunse Rachel, ridicând cupa într-un toast scurt.
Matteo și Ronan schimbă o privire scurtă, plină de înțeles, iar colțurile buzelor li se ridicară în același zâmbet complice.
În acel moment, Daniel și Hellen apăru pe aleea scurtă dinspre casă, venind spre ei.
– Gata… micul domnișor e adormit. spuse Hellen cu o tandrețe în glas care o lumina din interior.
Daniel turnă șampanie în două cupe goale.
– Ce faceți aici? întrebă curios.
– Ne pregătim de nuntă, glumi Rachel, aruncând o privire șugubeață spre cei doi bărbați.
Hellen își întoarse atenția spre Ronan și fiul ei, privindu-i cu o curiozitate plină de entuziasm.
– Ați stabilit ziua?
Ronan își drese glasul, iar Matteo se ridică puțin, sprijinindu-se pe coate.
– De fapt… ne-am căsătorit deja, spuse Matteo cu o seninătate jucăușă.
– În… Vegas, adăugă, mușcându-și buza ca să nu izbucnească în râs.
Pentru câteva clipe, liniștea se așternu peste toți. Apoi, un râs cristalin izbucni din pieptul lui Hellen.
– Da… probabil că ar fi trebuit să-mi imaginez asta, zise ea, încă râzând, în timp ce Daniel îi urma exemplul, scuturând ușor din cap.
– Felicitări, scumpilor, spuse Hellen, ridicându-se și aplecându-se spre ei pentru a-i cuprinde într-o îmbrățișare caldă. Îi strânse cu putere, ca și cum ar fi vrut să îi țină acolo pentru totdeauna.
– Vă iubesc. Vă iubesc mult de tot, le șopti la ureche, și nimeni nu își mai dorise nimic altceva în clipa aceea.
Mi-a plăcut tare mult cartea! Mulțumesc Darci! ❤️❤️❤️
Ce bine ca s-au aliniat destinele lor.Normal,Vegas era solutia ideala la nerabdarea lor.