Fratele vitreg- Capitolul 6

Petrecerea anului

Dimineața se strecurase blând peste vila din cartierul rezidențial, luminând ferestrele mari și încăperile pline de parfumuri proaspete de flori și mirodenii. Atmosfera era una de sărbătoare, iar în bucătăria spațioasă domnea o forfotă caldă și veselă.

Matteo se trezise devreme, cu o energie ciudat de neliniștită și coborâse să o ajute pe Hellen.

Mirosea a coriandru, ardei iute și pâine caldă. Se pregăteau mâncăruri tradiționale mexicane pentru petrecerea de bun venit și celebrarea căsătoriei lui Hellen cu Daniel. Deși încerca să pară relaxat, gândul la vorbele lui Ronan de noaptea trecută îl apăsa ca o povară.

Își aminti clar fiecare cuvânt. Nu-l deranja faptul că Ronan nu-l considera parte din familie. Dar îl duruse disprețul cu care vorbise despre mama lui. O „căutătoare de comori”? Gândul îl înfuriase din nou.

– Mama… aș vrea să vorbim ceva… mai important, spuse Matteo încet, în timp ce învârtea în tigaia încinsă compoziția pentru tortillas.

Hellen, care tăia roșii la tejghea, își ridică uimită privirea spre el.

– Spune-mi, mi vida.

–Aș vrea să știu dacă tu și Daniel ați făcut un acord prenupțial… înainte de căsătorie.

Cuțitul rămase suspendat în mâna ei. O tăcere scurtă, grea, se așternu între ei.

– Mi vida, eu… nu înțeleg de ce spui asta, murmură ea, vizibil surprinsă.

Matteo oftă adânc și se întoarse ușor spre ea.

– Mama, nu vreau să fii catalogată drept o vânătoare de avere. Tu nu ai nevoie de banii lui și nici eu. Niciodată nu ne-a lipsit nimic și nici nu ne va lipsi… dar nu vreau ca cineva, mai ales fiul lui, să te vadă astfel.

Ochii lui erau serioși, dar încărcați de o durere pe care încerca să o mascheze cu maturitate.

Hellen lăsă cuțitul jos și se apropie de fiul ei. Îi atinse obrazul cu o tandrețe adâncă, maternă.

– Oh, mi vida…dacă te liniștește, voi vorbi despre asta cu Daniel, bine?

Matteo încuviință din cap și zâmbi slab.

– Da, mama, te rog. Avem banii noștri, nu avem nevoie de nimic de la Daniel. Poate… poate așa și fiul lui o să înceteze să te trateze urât.

Era prima oară când spunea asta cu voce tare. Și recunoașterea îl eliberă, dar și îl întristă.

Hellen îl strânse ușor în brațe. Îi înțelesese frământarea și era hotărâtă să facă orice pentru ca fiul ei să nu mai simtă umbra disprețului în noua lor familie.

În aerul dulce al amiezii, muzica se auzea în surdină din curtea vilei. Petrecerea prindea contur, iar gazdele își făceau de zor ultimele pregătiri.

Un claxon scurt întrerupse liniștea din fața casei. Matteo tresări și alergă spre poartă. Un taxi elegant oprise în față, iar din el coborî Diego  cu zâmbetul până la urechi, ochelari de soare rotunzi pe nas și un rucsac agățat neglijent pe un umăr.

– Amigo!  strigă Diego cu voce tare, deschizând brațele.

– Amigo!  răspunse Matteo, aproape sărindu-i în brațe.

Se îmbrățișară strâns, râzând. Prezența lui Diego avea darul de a-l liniști pe Matteo, iar în acel moment, întreaga povară a tensiunilor de acasă părea să se dizolve pentru câteva clipe.

– Hai să-ți arăt tot!  spuse Matteo entuziasmat, apucându-l de mână și trăgându-l spre grădină.

În timp ce traversau aleea pavată spre curtea interioară, Diego admira vegetația exotică, piscina imensă cu apă limpede și terasa decorată în stil mediteraneean.

– Mi vida… trăiești ca un star de cinema aici, spuse Diego chicotind.

– Preferam camera mea modestă și gălăgia din vechiul nostru cartier, murmură Matteo, dar zâmbi.

Se așezară amândoi pe marginea piscinei, cu picioarele în apă, schimbând povești, râsete și glume vechi de-ale lor. Diego îi povestea despre clubul lor favorit de acasă, despre vecina bătrână care le spiona toate escapadele, iar Matteo râdea cu poftă.

Până când un fior rece le tăie voia bună.

Pe alee, cu pași lenți, apăru Ronan. Trupul său înalt era îmbrăcat în alb, o țigară între degete și o expresie glacială pe chip. Îi observa de la distanță, cu ochii lui pătrunzători, fixându-i de parcă prezența lor în acel loc îl deranja.

Matteo își ridică privirea spre el. Simțea acea superioritate tăcută care plutea în aer ori de câte ori Ronan apărea. Dar astăzi, nu voia să tacă.

– Ronan, el e Diego  spuse simplu, prezentându-l.

Diego se ridică politicos, întinzând mâna cu un zâmbet sincer.

– Încântat. Am auzit că ești fratele vitreg al lui Mati. Mă bucur să te cunosc.

Ronan se opri la câțiva pași, aruncând o privire lungă spre mâna întinsă. Răspunse cu un zâmbet sarcastic, fără să i-o strângă:

– Nu obișnuiesc să ating persoane din clasa inferioară.

Zâmbetul lui Diego se stinse, iar Matteo se ridică brusc în picioare.

– Ai vreo problemă, Ronan? întrebă el, cu glasul tăios.

Ronan rânji nepăsător și trecu mai departe, lăsând în urmă un aer greu.

Diego își trecu mâna prin păr, stânjenit, dar Matteo îi puse o palmă pe umăr.

– Nu-i da atenție. Nu merită.

Diego zâmbi din nou, de data asta amar, și se așeză înapoi pe marginea piscinei.

– Pare că petrecerea abia începe…

Ronan se așeză, parcă în ciuda lor, pe șezlongul de lângă piscină. Își aruncă ochelarii de soare pe nas și își încrucișă brațele, adoptând o poziție relaxată, dar cu un aer tăios de observație. Privirea lui era rece, dar atentă  fiecare gest al lui Matteo, fiecare zâmbet al lui Diego, păreau să-i irite simțurile într-un mod pe care nici el nu-l înțelegea.

Matteo îl observă din colțul ochiului. Era acolo ca o umbră, ca o provocare. Îi simțea privirea grea, dar nu avea de gând să-i cedeze. Îi întoarse spatele și se concentră din nou pe Diego, care zâmbea larg, nepăsător la tensiunea din aer.

– Mi vida, ce spui de o baie?  întrebă Matteo, cu un zâmbet ștrengar, dar cu o doză clară de provocare în glas.

Diego îi răspunse cu o sclipire mișelească în priviri, apoi își apucă tivul tricoului și îl trase pe deasupra capului, dezvăluind trupul lui perfect proporționat. Pieptul bronzat, abdomenul sculptat și brațele tonifiate păreau decupate dintr-o reclamă de lux. Lumina soarelui accentua fiecare linie și contur, iar apa din piscină tremura ușor, de parcă ea însăși se pregătea pentru spectacol.

Matteo își blestemă gândurile în momentul în care ochii i se lipiră de trupul lui Diego. Nu era prima oară când îl văzuse dezbrăcat  petrecuseră împreună veri întregi la plajă, în vacanțe  și totuși, de fiecare dată, parcă devenea mai frumos, mai greu de ignorat. Ochii lui verzi îl măsurau cu o curiozitate pe care nu reușea să și-o ascundă.

Ronan, din spatele ochelarilor de soare, nu scăpă nimic. Privi intens chipul lui Matteo, cum ochii i se plimbau peste Diego, cum colțul buzelor i se arcuia ușor într-un surâs fascinat. O neliniște ciudată i se cuibări în stomac. Furia apăru de nicăieri, arzându-i pieptul, fără nicio explicație rațională.

Nu înțelegea de ce îl enerva acel schimb de priviri. Nu știa de ce faptul că Matteo părea captivat de altcineva îi deranja sângele. Dar îl deranja…și rău.

– Hai, mi vida!  țipă Diego jucăuș, apoi se avântă în piscină cu un salt perfect.

Apa explodă într-un strop spectaculos, iar câțiva picuri zburară direct pe hainele albe ale lui Ronan.

Acesta rămase nemișcat o secundă, apoi își dădu lent ochelarii jos și privi stropii pe cămașă. Apoi, se ridică ușor de pe șezlong, își strânse maxilarul și păși spre marginea piscinei, unde Diego râdea și îi făcea semn lui Matteo să intre în apă.

Dar în ochii lui Ronan nu era nicio urmă de distracție.

Ronan păși până în dreptul lui Matteo și se opri acolo, cu umerii drepți și privirea fixată în adâncul ochilor verzi. Nu mai purta ochelarii de soare, iar ochii lui întunecați străluceau în lumina crudă a amiezii, pătrunzători și răscolitori.

– Ar trebui să îți ștergi saliva din colțul gurii… rosti el pe un ton sarcastic, cu acea tentă rece care îi îngheța aerul în jur.

Matteo clipi de două ori și ridică o sprânceană, nedumerit.

– Poftim?

Ronan își lăsă capul ușor într-o parte, cu un zâmbet care nu avea nimic amuzant.

– Amicul tău știe că îl iubești în secret?

Cuvintele îi tăiară respirația pentru o clipă lui Matteo, dar se redresă rapid. Se încruntă, iar expresia feței i se întunecă vizibil.

– Ar fi mai bine dacă ți-ai vedea de părticica ta de casă, Ronan și eu de a mea. Ce zici?  răspunse pe un ton controlat, dar rece ca o lamă subțire.

Un val de liniște grea se așternu între ei, întrerupt doar de stropii agitați ai apei și râsetele vagi ale lui Diego, care nu înțelesese nimic din schimbul lor tensionat.

Ronan zâmbi larg, ca și cum se distra de replica lui Matteo, dar în ochii lui nu era urmă de umor.

– Curios… dar casa asta îmi aparține în totalitate mie, știai? Tu ești doar un invadator temporar. Dar… se apropie încă un pas, coborând glasul până la o șoaptă veninoasă.

-…nu sună neplăcut ce spui. Cum ar fi să-ți iei boarfele și amicul și să plecați… de unde ați venit?

Matteo simți cum furia îi urcă în piept, arzându-i tâmplele, dar o ținu în frâu. Își încleștă maxilarul și păși spre Ronan, înălțându-se la nivelul lui. Ochii lor se înfruntau acum, unul verde crud, plin de foc, celălalt negru și adânc, ca o fântână de gheață.

– O să te fac să-ți înghiți fiecare cuvânt, Ronan. Nu pentru mine… ci pentru mama mea.

– Vă aștept, „familie”…. răspunse Ronan cu un surâs disprețuitor, apoi se întoarse și plecă spre casă, cu pași lenți, dar provocatori.

Matteo rămase nemișcat câteva secunde, apoi simți o palmă prietenească pe umăr.

– Amigo… ce-a fost asta?  îl întrebă Diego,  cu o sprânceană ridicată.

– Nimic… doar cineva care n-a înțeles ce înseamnă o familie…încă.