Fratele vitreg- Capitolul 7

Noaptea petrecerii

Noaptea se lăsase peste vila luxoasă ca o perdea de catifea, iar luminile calde și muzica vibrantă dădeau viață fiecărui colț al grădinii și terasei decorate cu un gust rafinat.

Ghirlande de becuri suspendate se legănau în briza ușoară, reflectându-se în apa limpede a piscinei care vibra ușor în ritmul unui beat tropical. DJ-ul renumit mixa live din colțul amenajat cu echipamente profesionale, iar fiecare invitat părea desprins dintr-un tablou social fastuos.

Terasa era plină de colegi de-ai lui Daniel, prietenele elegante ale lui Hellen, oameni influenți de la locurile lor de muncă, dar și o mână de tineri , printre care Matteo, Diego și câțiva viitori colegi de facultate ai lui Matteo, invitați personal de Daniel.

Printre ei se afla și Koll, relaxat, îmbrăcat într-o cămașă neagră lejeră, cu nasturii superiori deschiși și cu o băutură elegantă în mână.

Matteo traversa terasa alături de Diego, râzând și făcând glume, prezentându-l tuturor celor care i-ar fi putut deveni colegi în curând. Zâmbetul îi era larg, dar nu fals  petrecerea părea, cel puțin pentru moment, reușită.

Ochii lui Koll se opriră asupra lui Matteo din clipa în care îl zări. Îl urmărea atent, cu o privire curioasă, dar mai ales concentrată. Când cei doi se apropiară, ridică paharul într-un salut casual.

– Bună, Koll! Mă bucur că ai venit!  spuse Matteo cu entuziasm.

– El e Diego, cel mai bun prieten al meu.

– Bună, Matteo. Bună, Diego. Îmi pare bine să te cunosc, răspunse Koll, întinzând mâna.

Diego zâmbi larg și strânse mâna băiatului.

– La fel, hombre!

Dar privirea lui Koll se întoarse rapid la Matteo, iar zâmbetul lui deveni ușor ironic.

– Spune-mi, Matteo… când ai devenit frate cu „Regele Ronan”? Am fost puțin surprins când am văzut adresa pe invitație.

Tonul era lejer, dar în subtext plutea o ușoară ironie, aproape imperceptibilă. Matteo simți acea umbră și încremeni pentru o secundă. Nu o luă personal, dar nici nu-i plăcu modul în care Koll vorbise despre Ronan, rece, distant, ca și cum îl cunoștea prea bine.

Inspiră ușor și zâmbi politicos, dar fără să-și ascundă complet iritarea.

– Părinții noștri s-au cunoscut în Las Vegas și s-au căsătorit destul de rapid. M-au pus în temă abia după… dar mă bucur sincer pentru iubirea lor…. făcu o pauză, apoi adăugă.

– Nu știam de Ronan până aproape de mutare. A fost o surpriză… ca multe altele din perioada asta.

– Îl cunoști pe Ronan?  întrebă Matteo, observând atent reacția băiatului din fața lui.

Koll își întoarse privirea pentru o clipă spre piscină, apoi înapoi la Matteo, cu un zâmbet care nu oferea prea multe răspunsuri.

– Ne-am intersectat. Să zicem doar că nu uit ușor fețele care joacă dur…

Replica rămase suspendată în aer, iar în fundal, beatul muzicii părea să bată mai apăsat.

Matteo îl privi scurt și atent pe Koll. Nu era sigur ce să creadă despre tonul lui sau despre acea privire care părea să-l analizeze prea bine. Dar înainte să poată răspunde, simți mâna caldă a lui Diego cuprinzându-i încheietura.

– Hei, mi vida! Nu mi-ai spus că aveți aici așa multe fete frumoase! zise Diego râzând, cu acel aer obraznic care îl caracteriza.

Matteo își dădu ochii peste cap, dar nu opuse rezistență când Diego îl trase după el spre un grup de fete care chicoteau în cerc, așezate aproape de piscină, într-o zonă luminată subtil cu felinare suspendate.

Fetele se întoarseră imediat când îi văzură apropiindu-se. Una dintre ele chiar își aranjă repede părul, în timp ce alta își mușcă buza într-un gest instinctiv.

– Bună seara, hermosas!  zise Diego cu un glas de cuceritor care părea scos dintr-un film latino-american.

Zâmbetul lui era larg, jucăuș, plin de energie, iar vocea caldă ca romul.

Fetele râseră în cor, iar una dintre ele îl atinse ușor pe braț, intrând imediat în jocul lui.

Matteo, vizibil rușinat de teatrul lui Diego, își trecu mâna prin păr și rămase ușor în spatele lui, dar zâmbetul de pe chip i se lărgi când văzu cât de ușor socializa prietenul lui.

Totuși, nici el nu era mai prejos.

Fetele îl priveau cu admirație, cu pielea lui ușor arămie, presărată cu pistrui discreți, ochii de un verde intens ce păreau să aibă propria lor lumină, și părul ciocolatiu ondulat aranjat rebel. Nu era doar frumos, era magnetic. Iar Diego, cu iriși lui ciocolatii, zâmbetul dezinvolt și buclele jucăușe, părea rupt dintr-o reclamă exotică.

– Mmm… dar voi doi de unde ați apărut? întrebă una dintre fete, cu voce catifelată, sorbindu-i din priviri.

– Din Mexic, direct în inima voastră , răspunse Diego, făcându-le pe toate să râdă zgomotos.

Matteo clătină din cap, amuzat, dar nu putu să nu se simtă bine. Era una dintre primele seri în care simțea că aparține acestui loc… chiar dacă undeva, la marginea terasei, o pereche de ochi întunecați nu-i scăpau din vedere.

Matteo intră grăbit în bucătărie cu carafa goală în mână, căutând gheață. Muzica din curte răzbătea difuz prin geamurile închise, iar becurile decorative aruncau umbre aurii pe podeaua din marmură.

Deschise frigiderul mare, încorporat în perete, și puse cu grijă cuburile reci în carafă. Tocmai când dădea să închidă ușa, o siluetă i se strecură brusc în spate. Prezența neașteptată îl făcu să tresară violent.

– Ce naiba?! Tu nu știi să faci zgomot? Mergi ca o pisică!  izbucni Matteo, speriat, iar carafa îi scăpă din mână și se izbi de podea, împrăștiind gheața în toate direcțiile.

Se aplecă să strângă, dar o mână puternică i se înfipse brusc în braț și, înainte să poată reacționa, spatele i se izbi de ușa închisă a frigiderului. Ronan era în fața lui.

Prea aproape.

Prea intens.

– Cine l-a invitat pe Koll în casa mea?  rosti Ronan cu o voce joasă, ascuțită ca o lamă.

Matteo îl privi scurt, cu o sprânceană ridicată, apoi își dădu ochii peste cap, provocator.

– Casa lui Daniel, vrei să spui. Petrecerea dată de tatăl tău și mama mea, dacă nu mă înșel. Așadar, Daniel poate invita pe cine vrea în casa lui. Nu crezi?

Tonul lui ironic îl înfurie și mai tare pe Ronan. Fără să își dea seama, acesta se apropie și mai mult, atât de mult încât piepturile lor aproape că se atingeau cu fiecare respirație grea.

Ochii lui Ronan coborâră involuntar spre chipul lui Matteo, acei ochi verzi, imposibil de ignorat, cu irizații aurii și mici puncte de chihlimbar ce străluceau în lumină. Genele negre, pistruii care îi desenau discret nasul, și acea aluniță din colțul ochiului stâng care părea că dădea greutate fiecărui cuvânt nerostit.

Gândurile lui Ronan se încurcară. Clipi des, neliniștit de acea apropiere inexplicabil de intensă…dar nu se mișcă.

Matteo, deși simțea intens fiecare centimetru al acelui moment, rămase și el nemișcat. Îl analiza în tăcere: pielea albă ca porțelanul, ochii conturați natural ca și cum ar fi purtat fard, nasul perfect și sprânceana aceea care stătea mereu ușor ridicată, parcă sfidătoare. Șuvițele negre de păr care îi cădeau rebel peste ochiul stâng îl făceau să-și dorească să le dea la o parte. Dar nu mișcă niciun deget. Doar respira.

Acolo…. Prezent….Intens.

– Nu-mi place de Koll… și nici prietenia ta cu el,  murmură Ronan într-un final, iar suflul lui cald, ușor îmbibat cu alcool, îi atinse obrazul.

Era aproape un șoaptă, dar sună ca un ordin.

Matteo își recapătă cumpătul și îl împinse brusc pe Ronan de lângă el.

– Nu te mai apropia de mine în felul ăsta!  îi spuse printre dinți, cu o privire care ar fi putut tăia marmura.

Ronan nu ripostă imediat. Rămase pe loc, dar ceva în el clocotea. Acel gest, acel refuz, acea distanță pe care Matteo o impunea… îl deranja. Îl deranja într-un mod pe care nu-l putea explica.

Dar furia reală reapăru în momentul în care Matteo aduse din nou vorba de Koll. Tonul amical, lejer, apropierea evidentă dintre ei, îi trezi în minte imaginea de la piscină  acea privire pe care Matteo o aruncase spre trupul lui Diego. O privire prelungă.

Curioasă.

Tulburată.

Când Matteo făcu un pas să plece, Ronan reacționă impulsiv. Îl apucă din nou de braț, poate prea tare și îl întoarse cu un gest scurt.

-N-am terminat conversația,  rosti, vocea lui trădând o tensiune ciudată.

– Îl vreau pe Koll scos din casa mea. Acum.

Matteo îl privi în ochi, surprins de insistență. Își închise ochii o secundă, oftând adânc. Când îi redeschise, privirea lui era mai calmă, mai așezată. Vorbea acum cu o blândețe rară.

– Chiar nu îți place de el?  întrebă, fără urmă de ironie.

– Nu, răspunse Ronan aproape instantaneu, iar glasul îi era sec, dar fără acel sarcasm obișnuit.

Matteo înclină puțin capul, acceptând răspunsul.

– Ok… atunci o să-i spun să plece, Ronan. Pentru că, chiar dacă nu crezi, nu vreau certuri între noi. Daniel și mama mea înseamnă mult pentru mine. Fericirea lor contează. Iar eu… chiar vreau să fac parte din familia asta….fără conflicte.

Vorbele lui cădeau încet, dar aveau greutate. Nu era o concesie din slăbiciune, ci o alegere din maturitate. Ronan îl ascultă, fără să știe ce să răspundă. Glasul lui Matteo era jos, dulce, și îi suna în urechi ca un ecou ce nu voia să se stingă.

Simțind cum acel calm îl dezarmează, Ronan îi dădu drumul mâinii și înghiți în sec.

– Ok,  spuse sec, aproape în șoaptă, și se întoarse pe călcâie, plecând din bucătărie cu pași repezi.

Matteo îl urmări o clipă, apoi dădu ușor din cap, aproape amuzat de reacția lui. Nu înțelegea pe deplin ce e cu Ronan, dar știa că lucrurile între ei erau departe de a fi simple.

Cu respirația ușor accelerată, ieși pe terasă. Afară, petrecerea era în toi. DJ-ul schimbase ritmul într-un beat tropical, iar Diego era deja în piscină, făcând valuri și râzând zgomotos. Fetele chicoteau, luminile dansau pe suprafața apei, iar seara abia începuse cu adevărat.

Matteo își scutură gândurile și păși înapoi în zona unde Fuego era în plină desfășurare.

– L-ai văzut pe Koll?  îl întrebă Matteo pe Diego, care ieșise din piscina pentru aș  turna un pahar de punch.

– Da, cred că l-am văzut coborând spre partea stângă a piscinei… zona aia care duce spre garaj…cred.

Matteo privi în direcția indicată și simți o ușoară încruntare între sprâncene. Garajul?

Începu să meargă, ocolind grupurile de invitați și mesele cu lumini ambientale. O briză caldă îi flutura cămașa descheiată la un nasture, iar muzica în fundal părea brusc prea veselă pentru tensiunea care i se aduna în piept.

Ajuns în fața garajului, observă ușa lăsată întredeschisă. Împinse ușor și păși înăuntru. Acolo, printre umbre și reflexii metalice, Koll stătea în fața unui Ferrari negru lucios, privind concentrat spre caroseria impecabilă.

– Hei…  spuse Matteo.

Koll tresări ușor și se întoarse spre el, zâmbindu-i scurt. Dar Matteo recunoștea acel zâmbet: era fals, forțat, lipit de buze ca o etichetă greșită.

Se apropie de el cu pași siguri.

– Nu mi-ai spus că îl cunoști pe fratele meu vitreg,  spuse Matteo, scrutându-l cu o privire atentă.

Koll își întoarse complet trupul spre el și ridică din umeri.

– Da… n-am apucat. Amicul tău mexican era prea entuziasmat de… fete,  spuse ironic, lăsând intenționat pauze.

– Aha,  răspunse Matteo scurt.

–Te rog să părăsești garajul, Koll. E o zonă privată.

Tonul lui era rece, clar, fără urme de amabilitate.

Koll ridică o sprânceană, apoi își schimbă complet expresia. Zâmbetul dispăru, iar privirea lui deveni ascuțită, ca un cuțit care căuta o rană.

– Nu l-am văzut pe frățiorul tău vitreg la petrecere… ceea ce înseamnă că nu prea e încântat de noua „achiziție” a tatălui său,  rosti, accentuând ultimele cuvinte cu un sarcasm evident.

Matteo simți cum i se încleștează pumnii. O tensiune apăsătoare i se strecură în maxilar, în umeri, în piept.

Făcu un pas în față.

– Problema e că… toate astea nu te privesc pe tine. Pleacă din garaj și, de fapt, de la toată petrecerea, Koll.

Vocea îi era joasă, gravă. Rece.

–Îmi pare rău, mi vida,  spuse Koll, accentuând ironic apelativul folosit de Diego.

– Daniel m-a invitat. El și tatăl meu sunt colegi la spital.

Matteo ridică o sprânceană și zâmbi tăios.

– Nu vorbesc de părinții tăi, care sunt oaspeți de onoare ai părinților mei. Vorbesc de tine, băiatul cu atitudine de lux, care e aici la petrecerea mea. Și sincer? Aerele tale de bogătan nu mă impresionează deloc….mi vida.

Replica căzu ca o lovitură bine plasată. Koll încremeni o secundă, apoi făcu un pas spre Matteo, vizibil iritat, cu o privire întunecată ce părea să se pregătească de atac verbal.

Dar chiar atunci, o voce gravă, venită din spate, îi tăie pe amândoi:

– Ți s-a spus să pleci, Koll…

Amândoi se întoarseră brusc. În cadrul ușii stătea Ronan, cu brațele încrucișate, silueta înaltă blocând lumina din exterior. Privirea lui era tăioasă, iar tonul nu lăsa loc de interpretări.