Fratele vitreg- Capitolul 9

Priviri, îmbrățișări și săruturi

Matteo îl împinse brusc pe Ronan, smulgându-se din privirea lui pătrunzătoare. Făcu un pas în spate și își încrucișă brațele la piept, cu o atitudine sfidătoare, dar ochii îi ardeau de furie și rușine amestecate.

-Și dacă sunt îndrăgostit de amicul meu? Care e problema ta? izbucni el, cu vocea joasă, dar încărcată.

-Nu-mi spune că ești homofob acum? Asta ar mai lipsi…

 Privirea lui Ronan deveni deodată mai întunecată. Nu o furie explozivă, ci una care mocnea periculos sub piele. Tăcerea lui era mai grea decât orice cuvânt, îl fixa, fără să clipească.

-Nu sunt homofob,  rosti în cele din urmă, cu o voce calmă, dar tăioasă.

Nu e despre asta.

Atunci despre ce e? îl provocă Matteo, apropiindu-se la rândul lui.

-Despre faptul că nu-ți convine că exist? Că mama mea e mai fericită decât a fost vreodată cu tatăl tău? Sau că, în ciuda aroganței tale, nu ai niciun drept să-mi dictezi viața?

Ronan strânse maxilarul, dar nu răspunse. În ochii lui, ceva se zbătea, ca un gând pe care nu știa cum să-l exprime fără să se trădeze. Era mândrie? Gelozie? Frustrare?

–Ai dreptate,  spuse în cele din urmă, aproape în șoaptă.

Nu am niciun drept.

Se întoarse spre ușă, dar înainte de a ieși, se opri o clipă.

Doar că… e greu să nu observi ce priviri dai când crezi că nu te vede nimeni. Mai ales când nu sunt pentru cine trebuie.

Și cu asta, ieși. Lăsând în urmă o ușă închisă, o respirație tăiată și o inima care bătea haotic în pieptul lui.

Matteo respira greu, rămânând cu spatele lipit de ușa băii. Privirea îi era fixată într-un punct gol, iar aerul părea mai greu decât de obicei. Își închise ochii pentru o clipă și își trecu palmele peste chip, frustrat.

Ani de zile… Ani în care se străduise să-și îngroape sentimentele. Să ascundă pasiunea tăcută pe care o simțea pentru Diego. Niciodată nu spusese nimănui. Nici măcar lui însuși pe deplin.

Și totuși… tocmai Ronan și-a dat seama?

Întrebarea îl răscolea, mai ales că Ronan nu părea genul care să observe detalii de genul ăsta. Sau poate că exact genul ăla era…

Se întoarse spre chiuvetă, deschise robinetul și își aruncă apă rece pe față. Respirația începu să se stabilizeze. Își ridică privirea în oglindă și își șopti în gând:

„Control, Matteo. Nu-i da satisfacția asta.”

Ieși apoi din baie și se îndreptă spre bucătărie, unde atmosfera părea relaxată doar la suprafață. Diego râdea cu Hellen, Daniel gesticula entuziast, iar Ronan stătea deja la locul lui, cu acea umbră familiară a zâmbetului ironic desenată pe chip.

–Propun să vă scot în oraș, spuse brusc Ronan, întrerupând conversația generală.

Tonul lui era degajat, aproape amuzat.

Toți se întoarseră spre el…Matteo clipi scurt.

Ce?! exclamă, poate un pic prea tare.

Știu că n-am început chiar bine, continuă Ronan, trăgând de colțul buzei într-un zâmbet forțat de modestie.

Dar dacă tot e amicul tău în vizită, m-am gândit că poate v-aș putea arăta orașul. Puțin peisaj local… câteva locuri faine… Ce spui?

Și-l privi direct…fix și pătrunzător. Apelativul care ieși pe buzele lui îl făcu pe Matteo să simtă că ceva alunecă sub piele:

Mi vida…

Tonul acela, identic cu al lui Diego, era aproape o provocare.

Diego tresări puțin, dar nu pentru că nu înțelesese jocul. Ba chiar îl sesizase perfect. Ronan nu voia să fie prietenos, voia să joace. Să-l întoarcă pe Matteo pe toate fețele.

Se ridică din scaun, cu un zâmbet ce ascundea furie calmă, și îi trecu lui Matteo un braț pe după gât.

Mi vida, fratele tău este… o persoană foarte bună, spuse Diego apăsat, dar cu un ton jucăuș.

–Este o idee excelentă!  sări imediat Daniel, vizibil încântat că fiii lui încep, aparent, să se înțeleagă.

–Da. O idee excelentă, repetă și Diego, aruncând un zâmbet scurt spre Ronan cu un zâmbet care spunea: Nu te juca cu focul.

Ronan răspunse doar cu o înclinare lentă a capului, dar ochii lui rămâneau fixați pe Matteo.

Mașina condusă de Ronan, un Aston Martin gri metalizat, aluneca aproape fără zgomot pe străzile elegante ale orașului. Înăuntru, atmosfera era ciudat de liniștită. Diego comenta entuziasmat despre arhitectura locului, despre cât de curate erau străzile și cât de „fresh” mirosea orașul, în timp ce Matteo încerca să-i zâmbească, deși simțea ochii lui Ronan oglindiți în oglinda retrovizoare…tăcuți…tăioși…analitici.

Când ajunseră în fața clubului, Matteo clipi uimit. Intrarea era flancată de palmieri uriași, iar un valet îmbrăcat în costum deschise portiera cu o plecăciune. Clădirea albă, cu geamuri înalte și muzică electronică în surdină, era locul unde elita orașului părea să se adune într-o lene rafinată, la marginea piscinei cu cocktailuri și priviri lungi.

Uau.. șopti Diego.

Este ca o reclamă de lux.

–Bine ați venit în lumea reală, spuse Ronan rece, coborând din mașină.

Tonul lui nu era neapărat arogant, dar nici cald. Mai degrabă… intenționat neutru.

Când Diego își așeză pălăria cu boruri largi pe cap și își aranjă cămașa florală în culori vii, câțiva privitori de la mesele din jur începură să-l analizeze. În contrast cu pantalonii de in albi și camașa descheiată a lui Ronan, cu lookul perfect calculat al celorlalți bărbați de acolo, Diego părea o pată de culoare într-o galerie alb-negru.

Uite-l și pe papagalul urban… rosti Ronan aproape în șoaptă, dar destul de tare încât Matteo să audă.

Ce-ai zis? întreabă Diego, întorcându-se spre el.

Nimic, doar… mă întrebam dacă la voi se consideră modă să te îmbraci ca un smoothie tropical, spuse Ronan ironic, păstrând zâmbetul pe buze.

Diego râse fals și clătină din cap. Matteo în schimb simți cum sângele începe să-i fiarbă sub piele.

Să știi că stilul nu se învață doar din cataloagele de modă. Uneori… vine cu personalitatea, replică Matteo apăsat, aruncând o privire tăioasă spre Ronan.

O, ce frumos… sari în apărarea amicului tău, mi vida. Atât de… loial….spuse Ronan, sorbind calm dintr-un pahar cu lichid translucid, privind peste marginea ochelarilor de soare.

Matteo încleștă maxilarul și făcu un pas mai aproape.

Diego este mult mai mult decât un simplu invitat în viața mea. Are dreptul să fie cine e, să se exprime cum simte și să nu fie judecat de… aparențe.

În jurul lor se lăsă o liniște subtilă. Chiar și DJ-ul, din întâmplare sau nu, tăiase piesa din fundal.

Diego îi privea uimit, pentru prima oară în viață fără să scoată vreo glumă rapidă. Chipul lui devenise serios…poate chiar emoționat.

Ronan îl privi lung pe Matteo. O fracțiune de secundă părea că zâmbește cu sinceritate. Dar nu…era tot acel zâmbet calculat și pe buze îi juca victoria.

Exact ce voiam să aud, murmură el aproape imperceptibil.

Matteo nu înțelese…nu încă.

Dar Ronan da, îi confirmase că Diego era călcâiul lui Ahile.

Barul era plin, dar în jurul lor părea că lumea se estompează într-un zumzet vag, acoperit de sunetele muzicii și de luminile difuze ale după-amiezii târzii. Ronan se îndepărtase zâmbind larg către un grup de tineri îmbrăcați perfect, sărutând câte o obraz și strângând mâini cu o ușurință calculată, învățată probabil din copilărie.

Matteo rămăsese pe scaunul înalt, cu picioarele încrucișate la bar și paiul între buze, sorbind absent dintr-un cocktail scump pe care nu-l simțea cu adevărat.

Ochii lui verzi, întunecați acum de gânduri și frustrare, priveau în gol. Diego, așezat alături, îl observa în tăcere.

Îi analiza chipul în liniște, trăsăturile tensionate, gâtul frumos prelung ce pulsa vizibil, acel tic nervos în care-și mușca buza de jos…

Nu mai era Matteo cel glumeț de mai devreme, era un Matteo dezgolit de masca amuzamentului.

Un Matteo rănit….

Își întinse mâna și o așeză lejer, protector, în jurul gâtului lui Matteo.

Hey, amigo… îi șopti cu o voce lipsită de glumă, atât de rară în tonul lui.

Știi că acel idiot doar încearcă să te enerveze, nu?

 Matteo își întoarse încet privirea spre el. Ochii lui întâlniră acea căldură constantă a lui Diego acea lumină care nu se stingea niciodată. Respirația i se opri pentru o clipă.

De ce părea totul mai intens azi?

Mai apăsător?

Mai… personal?

Vrea să-mi arate că nu fac parte din lumea lui, rosti Matteo cu voce joasă.

Și face asta atacându-te pe tine… continuă, strângând paharul în mână.

Diego zâmbi slab și-l bătu ușor pe umăr.

Nu-l lăsa să te supere. Asta e fix ce caută. Vrei… să-i întoarcem moneda?

Matteo îl privi curios, cu un ridicat fin din sprânceană.

Cum adică?

 -Nu știu… făcu Diego cu un zâmbet jucăuș.

Poate un dans…poate o fotografie, poate… să ne simțim atât de bine împreună încât să nu mai aibă niciun loc pentru el în ecuația noastră.

 Ochii lui străluceau de provocare, dar și de o sinceritate dulce, frățească… sau poate ceva mai mult?

Matteo zâmbi pentru prima oară în ultimele minute.

Hai să-i întoarcem moneda, mi vida.

Și în timp ce se ridicau de pe scaune, pregătiți să meargă spre ringul de dans, privirea lui Ronan, de la depărtare, îi urmărea.

Nu mai zâmbea, nu mai vorbea cu nimeni.

Doar își strângea paharul între degete cu o intensitate rece.

Știa ce urmează și nu era pregătit.

Soarele se reflecta în valurile ușoare ale piscinei, iar muzica din difuzoare vibra în aerul cald al după-amiezii. Diego și Matteo își aruncaseră tricourile într-un gest sincron, iar trupurile lor, bine lucrate, bronzate și atrăgătoare, întorseseră mai multe capete decât glumele lui Ronan din ultimele douăzeci de minute.

Privirile se întoarseră…comentariile se stinseră.

Fără ezitare, cei doi băieți se aruncară în apă cu o explozie de valuri, râsete, stropi și eliberare.

Diego ieși primul la suprafață, cu buclele ude lipite de frunte, iar Matteo îl urmă rapid.

Chipurile lor erau scăldate în lumină, într-o bucurie sinceră care nu mai avea nimic de-a face cu provocarea  ci doar cu acel „noi” pur, copilăresc și totuși periculos de intim.

Adu-ne cel mai bun cocktail, amigo… strigă Diego către barman.

-Pe contul lui Ronan, bineînțeles!

Un val de râsete se stârni din jur, iar Matteo îl scufundă imediat pe Diego, râzând din tot sufletul.

Esti nebun, mi vida!

Diego ieși din apă, cu ochii mari și buzele căutând aer, doar pentru a fi stropit din nou de Matteo care se grăbea să urce scările piscinei.

Dar nu apucă pentru că Diego îl trase brusc înapoi.

Amândoi dispărură o clipă sub luciul apei.

Apoi lent reapărură.

Matteo se opri…respirația li se oprise amândurora.

Parul ud îi atârna peste frunte, iar stropii de apă de pe tenul său păreau sclipiri de lumină.

Ochii lui verzi, pătrunzători, îl priveau pe Diego de aproape, foarte aproape, gropița din obrazul drept apăru într-un zâmbet larg și fermecător.

Crezi că… începu el, dar nu mai apucă să termine.

Dintr-un impuls pe care nici el nu și-l explică, Diego îl prinse de ceafă și în văzul tuturor, își lipi buzele de ale lui Matteo.

Nu era un sărut jucăuș, nici unul grăbit.

Era un sărut intens, neașteptat, interzis.

O lume se opri.

Cineva scăpă un pahar pe marginea piscinei. Muzica părea că se estompează pentru o clipă.

Și undeva, într-un colț al terasei, Ronan își strânse paharul între degete până când lichidul i se prelinse pe încheieturi.

Furia nu mai era ascunsă. Era în privirea lui, în mandibula tensionată, în degetele încleștate.

Era gelozie.

Dar el nu avea voie să simtă așa ceva….nu despre el.