Prima zi
Parcă pentru o clipă tot orașul fusese suspendat între trecut și prezent, între tot ce lăsase în urmă și tot ce avea să înceapă.
Matteo ajunse în parcarea facultății cu inima bătând mai repede decât de obicei, dar nu din emoții ci din pură adrenalină pe care i-o dădea acel motor.
Motorul torsnea adânc, masculin, ca un animal de lux ținut sub control. Parcă cu o mândrie reținută, Matteo opri Aston-ul fix în mijlocul rândului, într-un loc strategic.
Ieși din mașină calm, cu mișcări lente, calculat, aproape felin. Soarele dimineții făcea să lucească albastrul metalizat al caroseriei. Își trecu mâna peste capotă ca un gest reflex și chicoti scurt.
–Dumnezeule… chiar e a mea.
În acel moment, un zumzet metalic, încordat, tăie aerul din dreapta lui. Un motor sport, nou-nouț, se strecura într-un spațiu alăturat cu o grație de film.
Când se opri, din spatele vizierei fumurii, ieși o mână cu degete fine și negre, care trase casca ușor.
Părul negru, lung și des, căzu în valuri ca o cortină de mister peste mijlocul feței. Geaca de piele mulată, pantalonii skinny negri, cizmele grele și gesturile încrezătoare făceau din ea un personaj rupt parcă dintr-un anime gotic sau un vis periculos.
Matteo rămase fără aer.
Nu doar motorul un Ducati Panigale personalizat în negru mat dar și prezența acelei persoane îl paraliză. Era tot ce nu anticipase că va vedea în prima lui zi.
Fata se întoarse lent, simțind privirea intensă a lui Matteo asupra ei, și își arcuise o sprânceană perfectă, ca și cum ar fi știut deja efectul pe care îl avea.
–Mișto mașină, rosti ea, cu o voce joasă, ușor ironică.
Matteo zâmbi cu colțul gurii, ridicându-și privirea dinspre motorul ei spre ochii pe care abia acum i-i putea vedea.
– Mișto motorul, replică în același ton.
Un moment de liniște se așternu între ei. Nimic nelalocul lui și totuși… electric.
–Matteo…. spuse el întinzând mâna, ca și cum avea nevoie să existe ceva concret în acel moment.
– Kira… răspunse ea, strângându-i mâna fără ezitare.
Ferm.
Cald.
– Ne vedem prin amfiteatru, Matteo…adăugă și se întoarse, făcându-și drum printre ceilalți studenți cu mersul ei de felină rebelă.
Matteo rămase câteva clipe nemișcat, privind cum dispare printre clădiri. Apoi, inspiră adânc, își puse ghiozdanul pe un umăr și rosti încet, pentru sine:
– Bine ai venit, viață nouă.
Mergea pierdut printre studenți, înconjurat de voci, râsete și pași grăbiți.
Matteo simțea că e acolo, dar totodată departe.
Mintea îi era în altă parte, la Diego, la Ronan…la el însuși.
Și tocmai când clipi, simțind că e aproape de a-și aduna gândurile, trupul i se izbi de altul. Un impact scurt, dar ferm.
– Oh, scu…
Cuvintele i se frânseră în aer, suspendate, de parcă cineva apăsase pe pauză realitatea.
În fața lui, cu un rânjet care însemna orice, mai puțin „scuze”, stătea Koll.
Îmbrăcat într-o jachetă neagră cu glugă și tricou roșu intens, avea aerul acela de băiat periculos care știa că toată lumea îl evită și exact din cauza asta pășea și mai sigur.
– Ronan nu e chiar ceea ce pare, zise cu o voce rece, plată, dar cu un substrat tulbure.
Matteo își ridică o sprânceană, iar pe chipul său se așternu o răceală pe care o învățase de la… Ronan, ironic.
–Ciudat… răspunse cu aceeași tăietură în glas…
–venind asta de la tine, nu înseamnă absolut nimic.
Își smulse brațul cu o mișcare controlată, fermă, și era gata să plece când o voce feminină răsună în spatele lor:
– Salut…
Matteo se întoarse. În spatele lui stătea acea fată cu o atitudine tăioasă, cu o mână pe șold și o privire tăioasă îndreptată spre Koll.
– Kira… rosti acesta cu un zâmbet strâmb, rece, dar fata nici nu-l băgă în seamă.
Ochii ei rămăseseră fixați pe Matteo.
– Ești bine, amice? întrebă ea cu o voce directă.
– Da, nimic interesant aici, replică Matteo, făcând un pas spre ea, dându-i de înțeles că acel “nimic” era chiar Koll.
Se întoarse amândoi spre intrarea principală, dar vocea lui Koll îi urmări ca un ecou supărător:
– Spune-i fratelui tău că îmi este dator.
Kira se întoarse pe călcâie, privindu-l fix, și cu un gest scurt, clar, i-a arătat degetul mijlociu lui Koll.
Matteo rămase câteva secunde cu ochii mari, apoi izbucni într-un râs sincer, scurt, dar eliberator.
– Îți plac fetele periculoase, Matteo? zise Kira zâmbind în colțul gurii, în timp ce arunca o privire peste umăr, amuzată.
– Îmi plac oamenii care nu suportă prostiile, indiferent de gen, răspunse el cu aceeași sinceritate.
Avea parte de o zi… interesantă.
Kira și Matteo înaintau relaxați spre clădirea principală, pașii lor sincronizați fără să-și propună asta. Soarele de toamnă arunca o lumină caldă peste pavajul din fața campusului, iar curtea fremăta de voci și râsete.
– Despre ce datorie vorbea Koll? Cine e fratele tău? întrebă curios Matteo, privind-o cu coada ochiului.
Kira îl ignoră o secundă, apoi își arcuise un zâmbet ironic în colțul gurii. Cu o mișcare lejeră a bărbiei, indică spre intrarea principală.
– Acolo …
Matteo își întoarse privirea și văzu un băiat care le făcea cu mâna, zâmbind larg.
Părul negru ușor ciufulit, o geacă de denim deschisă peste un tricou alb, și o aură relaxată, ușor rebelă.
Avea acel tip de chip care te făcea imediat să te întrebi dacă nu cumva ai mai râs cu el cândva, chiar dacă abia îl întâlneai.
– Hey, pe unde umbli? o întâmpină băiatul pe Kira, cu o voce ușor răgușită, prietenoasă.
– Salvând oameni de gura lui Koll, ce crezi? zise ea chicotind.
Apoi, întorcându-se spre Matteo, adăugă:
– Vipe, acesta este Matteo.
–Matteo, acesta este fratele meu, Vipe.
Matteo întinse mâna, iar Vipe i-o strânse cu un zâmbet larg și ochii strălucind.
– Îmi pare bine, Matteo…Sincer, dacă ai reușit s-o faci pe soră-mea să te placă, ești deja legendă în cartea mea.
Kira îl plesni ușor pe umăr, iar Matteo nu putu să nu râdă. Atmosfera devenise lejeră, plăcută, iar în aer plutea un soi de început.
– Hai, că avem curs în zece minute, spuse Kira, dându-i un ghiont ușor lui Vipe.
– Ne vedem după, Matteo. Și… ai grijă. Dacă Koll a început cu tine, sigur n-a terminat, zise acesta, pe un ton mai serios.
– Mă descurc, răspunse Matteo, privind înapoi o clipă către curtea unde îl întâlnise mai devreme pe acel individ înfricoșător.
Dar acum… simțea că nu mai e singur în lupta asta.
Matteo făcu câțiva pași spre intrare, dar se opri brusc. Privirea i se lipi din nou de spatele celor doi frați care mergeau relaxați spre clădire.
O revelație explodă în mintea lui. Se întoarse fulgerător, ridică o mână și strigă, cu voce tare, aproape copilăroasă:
– Frații Viper?!!!!
Kira și Vipe se întoarseră simultan. Zâmbetul se întinse larg pe fețele lor, iar Vipe făcu o plecăciune teatrală, ca și cum tocmai încheiase o reprezentație grandioasă.
Matteo începu să alerge spre ei, cu entuziasmul viu al unui copil în dimineața de Crăciun.
– Deci nu cred… NU CRED! Mamă, dacă află Diego… Diego o să moară! izbucni în râs , apoi se întoarse spre Vipe și îl studia ca pe o vedetă.
– Diego? întrebă Mira, ridicând o sprânceană.
– Da! Iubitul meu! răspunse rapid Matteo, aproape sărind pe loc.
Apoi se apropie de Vipe și, cu ochii mari și sclipitori, continuă:
– Sunt un mare, dar MARE fan al tău! Am toate cursele tale înregistrate. Toate! Inclusiv raliul din Nevada și cursa aia nebună din Berlin!
Vipe făcu ochii mari, jucându-se cu sprâncenele.
– Ohh… cred că nici eu nu am toate cursele mele înregistrate. Asta chiar te face fan… nu glumă! spuse chicotind.
– Știam eu că te cunosc de undeva… spuse Matteo entuziasmat
– Era clar că numai cineva cu ochi de vultur putea să-l recunoască așa, în haine de student! spuse ironică Kira
–Ești o legendă, Vipe… serios. Și Kira, tu… wow, ce familie aveți. Supereroi în viață reală, nu altceva, spuse Matteo, încă vizibil în extaz.
– Lasă, lasă, că poate te luăm și pe tine într-o cursă, cine știe! glumi Vipe.
–Dacă faceți asta, Diego va leșina! răspunse Matteo râzând.
Cei trei porniră din nou spre intrare, dar de data asta împreună, cu pași veseli și inimile ușoare.
Un nou început.
Noi prieteni și, poate, o doză sănătoasă de adrenalină în semestrul ce urma.
–Tu participi la raliuri? întrebă Kira brusc, întorcându-se cu tot trupul spre Matteo.
– Da! răspunse el imediat, dând din cap cu o mândrie vizibilă.
– Porecla mea este Storm….spuse puțin rușinat
Vipe ridică din sprâncene, vizibil entuziasmat:
–Serios? Păi de ce nu ai zis din prima, omule?!!Și… ce facultate faci?
– Cibernetică electrică, răspunse Matteo, trăgându-și ghiozdanul pe umăr.
– Sunt în anul doi.
–Wow! Super tare! Deci frumos, inteligent, gay, și pasionat de motoare? spuse Vipe, ridicând teatral degetele.
– Ești o minunăție ambulantă, nu glumă!
Kira chicoti și își arcui o sprânceană:
– Și cât ai la scor? Pe raliuri, zic.
Matteo își duse mâna la ceafă și zâmbi:
– Zero.
Vipe și Kira se opriră în loc. Ochii li se măriră ca două faruri aprinse.
– Pfoaaa…. Ok. M-ai convins, zise Vipe, bătându-l pe umăr.
– Te iau în club! Dar trebuie să te învățăm niște chestii mai întâi.
Matteo scoase un țipăt scurt de bucurie, apoi, fără să-și dea seama ce face, îi cuprinse pe amândoi într-o îmbrățișare puternică. Kira se strâmbă imediat și izbucni în râs:
–Ok… ok… da! Ești bucuros, am văzut! Dar lasă-mă jos, ambulantă cu motor turbo!
– Sora mea nu iubește afecțiunea, glumi Vipe, trăgând-o mai aproape.
–De fapt, cred că mama a greșit. Ea trebuia să fie băiat.
– Hai, hai… nu mai dramatiza, Viper, că te fac de râs în fața colegilor, spuse Kira chicotind și împingându-l ușor.
– Și să știi, Matteo… continuă Vipe, privindu-l cu seriozitate
-.. în clubul nostru intră doar cei care ard pentru adrenalină și au curaj. Dar… pe tine te văd deja cu flăcările în ochi.
– Când începem? întrebă Matteo cu entuziasm sincer.
–Curând, rookie. Pregătește-te să-ți faci pielea groasă și reflexele rapide!
Zâmbetele lor se întâlniră într-o complicitate nou-născută. În mijlocul campusului agitat, Matteo simțea că a intrat într-un univers diferit.
Unul care promitea prietenie, nebunie și… viteză.
–Dar am o regulă. Una importantă!! vocea lui Vipe deveni brusc serioasă, pierzând tonul jucăuș de mai devreme.
– În clubul nostru nu se participă la raliuri ilegale. Dacă aflu că faci așa ceva… zbori. Fără discuții.
Matteo se înălbi puțin la față și dădu din cap, sincer:
– Nu… nu am făcut niciodată. Jur.Clubul din care am făcut parte în Mexic avea aceeași regulă. Serios.
Vipe îl privi câteva secunde în tăcere, apoi îi întinse pumnul pentru un fist-bump.
– Atunci ești în. Cap și inimă, frate!
Ziua se încheie ca o scenă dintr-un film reușit Matteo părea că zâmbește cu tot sufletul. Prima zi de facultate fusese un carusel frumos: întâlnise idolul său, intrase într-un club exclusivist și legase prietenii neașteptate.
Era ca și cum, în sfârșit, viața lui se așezase pe traiectoria potrivită.
Seara, în camera lui, lumina caldă a veiozei scălda chipul său relaxat. Pe ecran, Diego apăru, în tricoul lui larg de casă, cu părul ciufulit și zâmbetul pregătit.
– Mi vidaaaa! Asta e fantastic! Sunt atât de fericit pentru tine! chicoti Diego, aproape sărind pe loc de bucurie.
– Și… trebuie să recunosc, cred că sunt și puțin gelos, hahaha!
Matteo râse, mușcându-și buza. Zâmbetul lui era larg, sincer, copilăresc.
–Ești atât de frumos când zâmbești, amore mío, spuse Diego, de data asta serios, privind direct în cameră.
–Mă topesc.
Matteo oftă ușor, dar zâmbetul nu-i dispăru:
–Și tu ești frumos, Diego… Și mi-ar fi plăcut să trăim toate astea împreună aici.Abia aștept să vii în vacanța de iarnă.
Diego își lăsă fruntea pe marginea ecranului și închise ochii.
– Și eu, mi vida… și eu… oftă.
– Dar trebuie să închid… Mă sună managerul. Vorbim mâine, bine?
– Bine…
Dar înainte ca Matteo să poată adăuga un „Te iubesc”, ecranul se întunecă. Apelul se încheiase.
Matteo rămase câteva secunde în liniște, privind imaginea reflectată în ecranul negru.
Atinge ușor camera și zâmbește.
–Te iubesc….
Avea nevoi Matteo de ceva tare sa-l trezeasca putin .Fratii Vaiper sunt exact ce-i trebuie
Super Matti, chiar ești jucător în prima liga! Ce cadouri frumoase ai primit de la viata: prieteni, mașina, club, studii! Sa vedem cum te descurci în toate astea. ❤️❤️❤️