Liam
Când îmi sună mobilul și văd că mă sună Declan, aproape că am un atac de cord.
Răspund instantaneu. Salutul meu este un lătrat:
– Ce a spus?
– Ce nu a spus?, este răspunsul agravat al lui Declan.
– Nu a vrut să tacă. A fost ca și cum aș fi avut de-a face cu un bolnav psihic. Sau cu o banshee. A țipat ca o criminală tot timpul!
Imaginându-mi-o supărată și nervoasă, rănită din cauza mea, gem.
– Și m-a pocnit! El râde, pe jumătate indignat și pe jumătate admirativ. Când gem din nou, Declan spune acru:
– Oh, nu te mai pișa și nu te mai plânge. E supărată ca naiba, dar tot te iubește.
Aproape că scap telefonul. Apoi aproape că am din nou un atac de cord. Cu telefonul prins în mâna tremurândă, spun răgușit:
– Ți-a spus ea asta?
– Da, deși nu a fost nevoită să o facă. O femeie nu are parte de acest nivel de teribilism decât pentru un bărbat pe care îl iubește.
Genunchii îmi cedează. Mă las să cad pe un scaun din apropiere, îmi înclin capul pe spate și închid ochii.
Ea mă iubește.
I-a spus lui Declan că mă iubește.
Dacă aș muri în acest moment, aș fi un om fericit.
– Ești încă acolo, Romeo?
Vocea mea este groasă când răspund.
– Sunt încă aici.
– Care este următoarea noastră mișcare?
Deschid ochii, îmi ridic capul și îi privesc pe agenții FBI care stau în fața mesei și se uită la mine.
Spun:
– O să te anunț în curând, și mă deconectez.