Înainte să mă pierzi- Capitol extra 16

Trecuseră aproape două săptămâni de când mă întorsesem de la conac. Între timp, rezultatele analizelor lui Chase sosiseră—favorabile, spre ușurarea tuturor. Josh reușise, în cele din urmă, să ia legătura cu prietenii lui, deși nu tocmai la timp. Poate că nu fuseseră cu adevărat îngrijorați, dar reacțiile lui Ed și Tommy fuseseră departe de a fi reținute.

– Ești bine? Ești sigur că ești bine? repetaseră, aproape fără oprire.

Josh avusese nevoie de un autocontrol remarcabil ca să nu-i reducă la tăcere mai brutal. În schimb, le răspunsese cu răbdare, explicând situația în linii mari, înainte de a încheia conversația cu o promisiune vagă—o întâlnire „cândva”.

Întoarcerea lui în echipa de securitate rămânea, însă, incertă.

Mark, care îl contactase după o lungă perioadă de tăcere, îl informase că termenul fusese din nou amânat. Chase trebuia să participe la încă o serie de evenimente legate de lansarea filmului.

– Se zvonește că vei reveni abia luna viitoare.

Îi spusese asta pe un ton încurajator, înainte de a închide.

Până atunci, Josh mai avea o decizie de luat—poate cea mai importantă. Trebuia să stabilească momentul în care Chase urma să fie prezentat familiei sale.

Fără să mai amâne, alesese o dată.

Voia ca mama lui să-l cunoască.

 

******

 

În ziua în care Chase urma să îi viziteze, mama lui se trezise dis-de-dimineață și intrase imediat într-o agitație continuă. Deși chemase o firmă de curățenie cu o zi înainte, nu părea deloc mulțumită—aspiratorul porni din nou, iar pașii ei grăbiți răsunau prin toată casa.

Trezit de zgomot, Josh coborî scările căscând, oprindu-se în prag. Mama lui era deja în bucătărie, scoțând ingrediente din frigider și aliniindu-le pe masă, cu o concentrare febrilă.

– Mamă, nu trebuie să faci toate astea, încercă el să o oprească.

Chase spusese clar că nu era pretențios la mâncare, însă ea părea hotărâtă să nu țină cont de asta.

– Trebuie să fim pregătiți, replică ea fără să se oprească.

– Din păcate, nu am timp de toate. Dragule, du-te și scoate tapiseria din garaj și agaț-o pe peretele din sufragerie. Ai vopsit ușa din spate? Ți-am spus ieri… și nu uita de gazon—tunde-l și udă-l.

Fără să mai protesteze, Josh se puse în mișcare, executând fiecare sarcină. Verifică vopseaua de pe ușă dacă era uscată, tăie iarba, o udă, apoi scoase tapiseria și o curăță de praf înainte de a o agăța la locul ei. Între timp, își făcu loc și pentru Pete, care abia se trezise.

– Cu ce mă îmbrac? vocea mamei sale răsună din nou, plină de neliniște.

– Ar fi trebuit să merg la cumpărături ieri… E prima dată când ne întâlnim. Josh, vino sus și ajută-mă. Care ținută e mai potrivită?

– Arăți bine în orice, răspunse el sincer.

Dar răspunsul nu avu efect.

– Josh, sus. Acum.

Neavând de ales, urcă în dormitorul ei. Pe pat erau așezate trei ținute diferite. Le privi câteva clipe, încercând să se decidă—albastrul îi plăcea, dar și galbenul îi stătea bine. Nesigur, își scoase telefonul și îi trimise Emmei poze cu fiecare variantă.

Răspunsul veni rapid:

[Verde.]

Josh clipi, apoi își coborî privirea spre ținuta pe care o lăsase deoparte. O luă și coborî cu ea.

Mama lui, ocupată să aranjeze sufrageria, ridică privirea și i se lumină fața.

– Exact la asta mă gândeam! Perfect pentru azi. Mulțumesc, Josh!

Îi dădu un sărut pe obraz și dispăru rapid cu hainele în cameră. El rămase câteva clipe pe loc, cu mâna încă ridicată, apoi ridică din umeri.

– Stai liniștit, Pete, murmură, pornind televizorul.

Se așeză pe canapea, încercând să găsească ceva de urmărit, dar în timp ce schimba canalele, dădu peste un reportaj neașteptat—unul care îi captă imediat atenția.

„Chase Miller a agresat din nou un paparazzi.”

Cuvintele prezentatorului tăiară aerul ca un cuțit. Josh se opri brusc, cu privirea fixată pe ecran, în timp ce vocea rapidă continua fără pauză.

„Având în vedere că filmul lui Chase Miller urmează să fie lansat, acest scandal ar putea afecta încasările la box-office.”

„Depinde de amploare,” interveni invitatul, cu un ton provocator.

„Criticii au reacționat excelent până acum. Dar, serios, ce se întâmplă cu el? De ce par paparazzii atât de obsedați? Sau poate el este cel care nu mai suportă presiunea? Credeți că îi eclipsează pe ceilalți actori sau doar își distruge singur cariera?”

Tonul lui devenea din ce în ce mai acid, iar fiecare cuvânt părea ales pentru a stârni reacții. Continuă să enumere, cu o satisfacție evidentă, incidentele anterioare, descriind comportamentul lui Chase ca fiind „agresiv” și „scăpat de sub control”, deschizând apoi discuția despre limitele vieții private ale vedetelor.

Josh strânse din pumni.

Ajunge.

Dacă nu ar fi fost Pete, care își plimba liniștit mașinuța pe podea, probabil ar fi izbucnit.

– Nu mai vorbiți prostii… arătați înregistrarea, mormăi el printre dinți.

Exact atunci, apărură imaginile.

Josh se ridică brusc.

Înregistrarea începea abrupt. Nu exista context—doar un paparazzi care îndrepta camera spre Chase. În următoarea clipă, Chase i-o smulse din mână. Cuvintele nu se auzeau clar, dar tensiunea era evidentă.

Apoi totul escaladă.

Camera căzu și se sparse.

Chase îl lovi.

Îl trânti la pământ.

Îl apucă de gât.

Respirația lui Josh se opri pentru o fracțiune de secundă.

– La naiba…

Josh care privea ecranul hipnotizat, fără să-și dea seama, îl ridică pe Pete în brațe, ca și cum ar fi vrut să-l ferească de imagine. Copilul, complet neafectat, continuă să-și plimbe mașinuța peste umărul lui, imitând sunetul unui motor.

Josh îl bătu ușor pe spate, dar mintea îi era în altă parte.

Ce dracu e asta…?

– Ce se întâmplă acolo?!

Vocea mamei lui răsună din spate, ascuțită și panicată. Josh tresări și încercă să schimbe canalul, dar era prea târziu.

Ea se oprise deja, privind ecranul cu ochii mari.

– Oh, Doamne…

Imaginile continuau să ruleze, crude, fără menajamente. Josh simți un fior rece coborându-i pe șira spinării. Nu putea face nimic. Nu putea opri nimic.

În cele din urmă, transmisiunea reveni la prezentator.

„Este pentru prima dată, după douăsprezece săptămâni de liniște, când Chase Miller reacționează atât de violent. Se pare că incidentul a fost declanșat de întâlnirea cu acest paparazzi cu un apparat foto atât de mare.”

Invitatul, înțelegător,  zâmbi vag și preluă din nou discuția, pregătit să continue analiza dar prezentatorul nu părea la fel de înțelegător.

Dar pentru Josh, cuvintele nu mai aveau sens.

Imaginea aceea rămăsese.

,,Nu face parte expunerea vieții private din prețul pe care trebuie să-l plătească o vedetă?” continuă invitatul, cu un aer sigur de sine.

„Cred că Chase Miller a mers prea departe. Sper doar să nu-i afecteze cariera.”

Josh înțelese imediat de unde venea acel ton critic.

„Deși ador rolul lui din Dr. Plame…”

Așadar, era fan.

Invitatul păru să-și dea seama singur de contradicție și adăugă, aproape împăciuitor:

„Talentul lui actoricesc… ce mai e de spus? Și eu aștept filmul cu nerăbdare.”

Josh strânse maxilarul. Știa cât muncise Chase pentru acel rol.

Dar prezentatorul nu renunța la notele acide. Cu un zâmbet fals, încheie:

„Se pare că talentul și caracterul nu merg întotdeauna mână în mână.”

Tonul lui părea glumeț, dar în spatele lui nu era nicio urmă de ironie—doar judecată.

Emisiunea trecu mai departe, însă cuvintele rămăseseră suspendate în aer.

Mama lui, care urmărise totul în tăcere, clătină din cap.

– Oricât de enervanți ar fi paparazzii… tot e înfricoșător, spuse ea.

– De ce nu ai schimbat canalul? Nu e ceva pentru Pete.

– Îl țin aici, răspunse Josh pe jumătate absent, ridicând copilul în brațe.

Pete, complet neatins de tensiune, își plimba mașinuța pe umărul lui, imitând zgomotul unui motor. Mama lui zâmbi ușor, văzându-l atât de absorbit în joc.

– Ei bine… lumea vedetelor e diferită de a noastră, adăugă ea, ridicând din umeri.

Apoi privi ceasul de pe perete și tresări.

– A, deja e ora asta? Haide, pregătește-te! Josh, ce mai stai? Du-te să faci un duș și schimbă-te. Nu contează că vine doar în vizită—și pe Pete spală-l și îmbracă-l frumos.

Deși uitase să-i cumpere haine noi lui Josh, pentru Pete pregătise totul din timp. În cameră, micuțul avea deja ținuta aranjată cu grijă pe pat.

Josh oftă încet.

…Va fi bine. Nu trebuie să mă stresez.

Intră în baie cu Pete în brațe, dar neliniștea nu-l părăsea. Mama lui nu era genul care să urmărească lumea celebrităților—probabil nici nu-l va recunoaște pe Chase.

Se agăță de gândul acesta, ca de o ancoră.

Îl spălă rapid pe Pete, apoi îl îmbrăcă atent.

Mai era o oră.

Doar o oră până când Chase avea să ajungă.

 

***

 

– Hei, de ce ești atât de agitat? Totul e în regulă.

Mama lui, ocupată să așeze pe masă felurile pregătite cu atâta grijă, se opri o clipă și îl privi cu sprâncenele ușor încruntate. Josh îi răspunse doar cu un zâmbet stângaci, incapabil să-și găsească cuvintele potrivite.

Timpul se scurgea apăsător. Momentul sosirii lui Chase se apropia.

Apoi, deodată, liniștea fu spartă de zgomotul unui motor. Josh se întoarse instinctiv spre fereastra din sufragerie și văzu o mașină familiară încetinind în fața casei.

Emma.

– Măi să fie… ce s-a întâmplat aici?

Ochii ei se măriră imediat ce păși înăuntru, cercetând fiecare colț al încăperii, transformată aproape ireproșabil. Venise mai devreme de la serviciu special pentru această întâlnire—voia să-l vadă pe logodnicul lui Josh.

Îmbrăcată elegant, se apropie de el și îi șopti conspirativ:

– E Chanel.

Josh clipi, abia atunci realizând. Setul din două piese ales pentru mama lui purta același logo distinct, iar ținuta, completată de părul blond până la umeri, îi dădea un aer sofisticat.

– Orice femeie ar trebui să aibă măcar un Chanel… pentru astfel de momente, adăugă Emma cu convingere.

Apoi își încrucișă brațele și aruncă o privire critică în jur.

– La ce oră vine?

Josh nu răspunse imediat. Mintea îi era încă prinsă în altă parte.

– Primele impresii contează… murmură Emma pentru sine, apoi își ridică bărbia cu o siguranță neașteptată.

– O să analizez atent tot azi.

De data asta nu mai era „dovleacul” sau „cea urâtă”, așa cum obișnuiau să glumească în familie. Avea o încredere nouă, aproape sfidătoare.

Josh își aminti, cu o urmă de vinovăție, de toate momentele în care o tachinase. Fusese primul—și ultimul—care spusese astfel de lucruri.

„În familie nimeni nu crede că ceilalți sunt frumoși.”

Adevărat, poate. Dar Emma luase acele cuvinte prea în serios.

Acum, însă, stătea acolo diferită—mai sigură, mai hotărâtă.

Iar Josh, privind-o, nu putu să nu se gândească că lucrurile erau pe punctul de a deveni și mai complicate.

De aceea o obosea atât de tare să se gândească la astfel de lucruri.

– Cum merg lucrurile la firmă, Emma?

La întrebarea lui Josh, ea se destinse pentru o clipă, apoi izbucni, întorcându-se spre el cu o expresie plină de nemulțumire:

– Avem un tip nou… și e un dezastru total. Îi explic de zece ori același lucru și tot greșește. Și, culmea, parcă face intenționat opusul a ceea ce îi spun eu! Nu știu dacă încearcă să mă enerveze sau chiar e așa… Dar partea cea mai frustrantă e că, în rest, e bun. Și nimeni nu mă crede când spun că e problemă la el. Dar de ce greșește doar când îi dau eu sarcini?

Josh o privi câteva clipe, apoi întrebă simplu:

– Cum arată?

– Ca o gorilă.

El își mușcă buza, abținându-se să nu râdă. Era clar că Emma nu-și dădea seama de ceva.

– Emma, cred că…

Nu apucă să termine.

Un alt zgomot de motor se auzi de afară—de data aceasta nu unul singur, ci mai multe, apropiindu-se în același timp.

– A ajuns deja? întrebă mama lui, emoționată, ieșind din sufragerie.

Josh se uită pe fereastră.

Un șir de sedanuri negre se alinie în fața casei.

Emma clipi, uluită.

– Stai puțin… Josh, câți logodnici ai?

– Unul! răspunse el repede, vizibil stânjenit.

– Atunci de ce sunt atâtea mașini? Are familie mare sau…?

– Nu… nu e asta.

Nu mai apucă să spună nimic. Ușa unei mașini se deschidea deja.

– Uite, coboară…

Josh tuși ușor, încercând să-și păstreze calmul, dar mama lui interveni brusc:

– Mașinile astea… îmi amintesc de știrea de mai devreme. Actorul acela… cum îl cheamă? Cel care a agresat un om pe stradă. Mi s-a făcut pielea de găină când am văzut imaginile…

Emma dădu din cap imediat, cu un aer sigur:

– Chase Miller? E un om groaznic.

– Emma! izbucni Josh, fără să se poată abține.

Amândouă se întoarseră spre el, surprinse. Pentru o clipă, rămase fără cuvinte.

– Nu… Pete ascultă, bâigui el.

Mama lui zâmbi ușor, interpretând altfel reacția lui.

– Da, Emma, ai grijă ce spui în fața copilului.

Apoi adăugă, fără să-și dea seama:

– Nu vrem să ajungă și el violent, ca actorul acela.

Emma aprobă, serioasă:

– Da, și din câte am auzit, Chase Miller înjură tot timpul.

Josh își coborî privirea.

Nu mai avea nimic de spus.

Tot ce putea face era să lase lucrurile să curgă… și să spere că nu vor exploda în fața lui.

Atunci sună soneria.

– A sosit, spuse Emma, grăbindu-se spre ușă.

Mama lui o urmă imediat. Josh rămase o clipă în urmă, apoi le ajunse din urmă.

Soneria răsună din nou.

Mama lui deschise ușa cu un zâmbet cald:

– Bine ați venit. Eu sunt Jacqueline, mă bucur să vă cunosc.

Întinse mâna, dar bărbatul din fața ei—solid, cu ochelari de soare întunecați—nu o strânse.

Josh îl recunoscu imediat. Șeful echipei de securitate a lui Chase.

Bărbatul îl observă pe Josh în spate, se opri o clipă, apoi spuse rece:

– Aceasta este reședința domnului Bailey?

– D-da… răspunse mama lui, retrăgându-și mâna, vizibil încurcată.

În spatele bărbatului mai apărură alții. În câteva secunde, intrarea casei fu ocupată de siluete îmbrăcate în costume negre.

– Ce ghinion… murmură Emma lângă Josh.

– Am mai văzut asta. Când vine șeful firmei noastre, e la fel.

Dar Josh știa.

Asta nu era o simplă vizită.

Era începutul unei furtuni.

Josh înghiți în sec, fără să-și dea seama. Sunetul nu-i scăpă Emmei, care își ridică imediat privirea spre el, cu suspiciune.

– Cu cine naiba ieși, Josh?

Întrebarea ei rămase suspendată în aer.

Apoi îl văzură.

– Eh…?

Exclamația Emmei fu scurtă, dar încărcată—rușine, neîncredere, anxietate, toate se amestecară într-un singur sunet. Își întoarse privirea spre Josh, disperată, apoi înapoi spre ușă.

Nu… nu putea fi.

Bărbatul coborî din sedan cu o naturalețe dezarmantă. În mâini ținea un buchet bogat de trandafiri colorați, iar prezența lui părea să lumineze întreaga scenă. Blond, impecabil îmbrăcat, purtând ochelari de soare care ascundeau doar parțial urmele fine de lângă ureche—era imposibil de confundat.

Emma își muta privirea când la Josh, când la el, incapabilă să lege realitatea de ceea ce vedea.

Mama lui Josh rămase și ea nemișcată, clipind rar, de parcă încerca să se convingă că nu visa.

Bărbatul urcă treptele, lăsând în urmă șirul de siluete în costume negre, și se opri în fața lor, pe verandă.

Apoi își scoase ochelarii de soare.

Zâmbi.

Un zâmbet cald, sigur pe sine.

Întinse buchetul către mama lui Josh, iar ochii lui—de un violet profund—străluciră sub lumina zilei.

– Bună ziua. Încântat de cunoștință.

Făcu o scurtă pauză.

– Sunt Chase Miller.

Pentru o clipă, timpul păru să se oprească.

Emma și mama lui Josh uitară să mai respire.

 

***

Zona rezidențială își păstra liniștea aproape ireală. Nimic nu părea să se schimbe vreodată aici — nici măcar imaginea celor zece bărbați îmbrăcați în costume negre, încremeniți în fața unei singure case, sub lumina blândă a unui soare leneș de după-amiază. Aerul însuși părea suspendat, ca și cum timpul ar fi ezitat să mai curgă.

Câteva clipe mai târziu, toți se așezară în jurul mesei.

-…
-…

Tăcerea care se așternu nu era, în esență, diferită de cea obișnuită. Și totuși, prezența acelui străin o făcea apăsătoare, aproape stridentă în liniștea ei. Calmului familiar i se adăugase o tensiune invizibilă, dar greu de ignorat.

Planul mamei fusese simplu: un salut scurt, o masă liniștită, o ceașcă de ceai și câteva vorbe politicoase, după care el urma să plece. Apoi, familia avea să-și spună părerea despre logodnicul lui Josh. Nimic complicat.

Emma încercase să-l întâmpine prima pe Chase, sperând să păstreze aparențele. Zâmbea, dar în spatele acelui zâmbet, gândurile îi alergau necontrolat. O imagine revenea obsesiv — știrile, paparazzii, camera ridicată ca o armă, lovitura, aproape mortală.

„E un gunoi.”

Își amintea perfect cum spusese acele cuvinte. Mama ei nu le uitase nici ea. Nici Josh.

Femeia făcu un efort vizibil să-și alunge gândurile și să destindă atmosfera. Îl întâmpină pe Chase cu un zâmbet rigid, aproape fragil, și îl conduse înăuntru, la masa deja pregătită. Acum, toți stăteau așezați, iar liniștea devenise aproape funebră.

Singurul neatins de tensiune părea Chase. Luă bolul cu salată de cartofi și i-l întinse lui Josh, care îl primi fără un cuvânt și îl dădu mai departe Emmei. Farfuriile începură să circule, mecanic, din mână în mână, până se întoarseră la locurile lor.

Pentru o vreme, singurele sunete erau cele ale tacâmurilor lovindu-se ușor între ele. Nimeni nu vorbea.

Chiar și Pete, de obicei zgomotos și dornic să atragă atenția, rămase tăcut lângă Josh, privindu-l însă insistent pe Chase, ca și cum ar fi așteptat ceva ce nu mai venea.

– Hm…

De parcă și-ar fi adunat în sfârșit curajul, mama lui își drese vocea cu o tuse scurtă și rupse tăcerea:

– Am auzit că ești actor, nu-i așa?

– Așa este, răspunse Chase, cu o blândețe calmă în glas.

– Joc încă din copilărie… nu știu dacă știți…

În clipa în care rosti numele produsului, ochii mamei lui Josh se măriră brusc, lumina unei amintiri aprinzându-se în ei.

– Batonul acela de ciocolată!

– Da, confirmă el, înclinând ușor din cap.

– Eu eram.

Femeia se grăbi să răspundă, dar vorbele i se împiedicară unele de altele, încurcate de uimire:

– Oh… dar… era o fată.

Chase îi zâmbi, văzând cum ea încearcă să suprapună imaginea bărbatului din fața ei peste chipul delicat al fetei din reclamă.

– M-am deghizat de câteva ori în femeie, spuse el firesc.

– Există chiar și o scenă de genul acesta în filmul meu.

– Ai filmat din nou o reclamă la batonul acela?

Întrebarea smulse un hohot de râs din partea lui Chase — cald, sincer, neașteptat. Era pentru prima dată când zâmbea astfel. Mama, Emma și Josh îl priviră uluiți, surprinși de acea lumină neașteptată de pe chipul lui.

– Nu, nu chiar, continuă el, încă zâmbind.

– Dar există o scenă în care personajul meu se deghizează. Din cauza înălțimii mele… sunt mai mult cadre statice.

Apoi, coborând ușor vocea, adăugă:

– Dacă nu te deranjează… ți-ar plăcea să-l vedem împreună, la premieră?

– Cum? Dar biletele sunt imposibil de găsit! interveni Josh, surprins.

Chase își întoarse privirea spre el, calm:

– Avem un cinematograf acasă. Ar fi frumos dacă ar veni și Pete.

Amintirea îl lovi pe Josh cu întârziere. Conacul lui Chase — vast, aproape labirintic — adăpostea mai multe clădiri, iar una dintre ele era, într-adevăr, o sală de cinema. Nu o văzuse niciodată în funcțiune, dar își amintea perfect cum intrase uneori doar ca să admire echipamentele de ultimă generație și ecranele uriașe.

– N-am mai fost la cinema de mult, murmură mama lui.

– Cum mai iei bilete acum? Se cumpără online?

Josh voia să-i promită că o va duce curând, dar Chase îi luă vorba înainte:

– Avem același sistem ca într-un cinematograf obișnuit. Veniți și bucurați-vă de experiență.

– Ai așa ceva… în casă? izbucni Emma, apoi tăcu imediat, stânjenită de propria reacție.

Chase doar zâmbi și încuviință.

– Am încercat să-l fac cât mai autentic. Există casă de bilete, tot ce trebuie… nu e cu mult diferit de un cinematograf real.

Poate că vor cumpăra bilete, poate vor sta unul lângă altul în întunericul sălii, așa cum își imaginase Josh pentru o clipă. Gândul îi fu însă spulberat când privirea lui Chase îl întâlni direct.

Și, deși credea că se obișnuise cu prezența lui, Josh rămase, pentru o clipă, complet captiv acelui zâmbet. Nu doar el — nici mama lui, nici Pete nu reușiră să rămână indiferenți. Pete chiar își opri mâna în aer, clătita înmuiată în sos rămânând suspendată, în timp ce îl fixa pe Chase.

Singura care părea imună la farmecul lui era Emma.

***

După o masă care, în aparență, decursese cordial, mama lui Josh îl chemă pe acesta și îi ceru să-i arate lui Chase casa. Ea urma să pregătească între timp cafeaua și câteva gustări. Emma, sub pretextul că o ajută, se strecură în bucătărie. Spre deosebire de prima întâlnire cu Chase, mama ei părea acum aproape bine dispusă — chiar fredona încet.

– Biscuiții ar trebui să fie deja reci. Pune-i frumos pe un platou.

Emma, așezând cu grijă biscuiții proaspăt copți, se prefăcu că nu aude. Dar nu rezistă mult.

– E faimos pentru temperamentul lui dificil… și totuși, azi e atât de amabil. Nu înțeleg de ce…

O spusese aparent pentru sine, dar suficient de tare încât să fie auzită. Mama ei îi înțelese imediat intenția și îi răspunse cu o naturalețe studiată:

– Depinde de persoana din fața lui. Și tatăl tău… nu era chiar atât de bun, să știi.

– Imposibil! exclamă Emma, tresărind.

– Asta chiar e o minciună!

De data aceasta, mama ei o privi drept în ochi, serioasă:

– Am aflat abia după ce ne-am căsătorit. Se purta atât de frumos cu mine, încât am crezut că așa e cu toată lumea.

Emma rămase fără replică pentru o clipă, surprinsă de confesiune. Dar își reveni repede:

– Și totuși, l-am văzut cu ochii mei! Aproape că i-a omorât pe paparazzi în bătaie… e de neacceptat!

Vocea îi vibra de indignare, dar mama ei îi răspunse cu un zâmbet blând, aproape liniștitor:

– Trebuie să fi existat un motiv. Iar paparazzi… știi și tu cât de departe pot merge uneori. De ce nu se limitează la evenimente publice? Există, totuși, ceva numit intimitate.

– Mamă! izbucni Emma din nou, uimită.

Dar femeia părea să-și fi pierdut deja interesul pentru subiect. Schimbă tonul și direcția conversației cu ușurință:

– Dacă ai terminat, hai să mergem. Ar trebui să coboare și Josh. Am uitat să-i spun să-i arate albumul… dar sigur s-a descurcat și singur.

Emma nu mai răspunse. Doar oftă adânc, privind-o pe mama ei cum își îndreaptă atenția spre scări, murmurând încet, ca pentru sine.

 

**

Intrând în camera de la capătul holului, Josh spuse:

– Asta e camera lui Pete.

Chase păși cu grijă înăuntru, prin ușa larg deschisă. Pete, care până atunci stătuse cocoțat pe umerii lui Josh, își agită trupul mic, obișnuit, simțindu-se în siguranță doar când ajunse în spațiul lui cunoscut.

– Stai jos, îi indică Josh, oferindu-i lui Chase un scaun lângă pat.

Apoi începu să caute într-un sertar din camera lui Pete. Nu trecu mult și scoase un album.

– Asta e o poză de când s-a născut. Încă era în spital.

Pe rând, Josh îi întinse fotografiile, explicându-le cu răbdare: prima îmbrățișare, primele ieșiri în parc, momentul în care Pete începuse să se târască. Toate etapele unei vieți mici, surprinse în imagini simple, dar pline de greutate.

Chase asculta fără să-și ia ochii de la album. Privea fiecare fotografie ca și cum ar fi încercat să o fixeze în memorie, atent, aproape temător să nu piardă vreun detaliu din vocea lui Josh. Era complet nemișcat, absorbit, de parcă lumea din jurul lui dispăruse.

– Jason, spuse Pete brusc.

Stătea pe umerii lui Josh, privind și el imaginile.

Și apoi arătă.

Era o fotografie în care el, mult mai mic, ținea strâns o jucărie în formă de cățel. Josh se opri o clipă.

– Da… Jason, răspunse el încet.

Pete rămase tăcut. Privirea i se lipi de pagină, fără să mai clipească. Ceva din liniștea aceea mică, dar apăsătoare, făcu pieptul lui Chase să se strângă.

Josh ridică ușor din umeri, ca și cum ar fi înțeles fără cuvinte.

– Nu e vina ta, spuse el simplu.

Mai târziu, îi întinse albumul lui Chase. Pete ezită, dar nu protestă. Josh continuă, încercând să detensioneze aerul:

– Putem să-i luăm altă jucărie în formă de cățel data viitoare. Sau poate un tigru de data asta?

Îl trase ușor pe Pete mai aproape și îl sărută pe obraz. Pete răspunse fără să-și ia ochii de la fotografii:

– Nu… îmi plac câinii.

-…

– Lui Pete îi plac câinii, repetă el, mai hotărât.

Tăcerea care urmă fu grea, dar nu incomodă — mai degrabă plină de ceva nespus.

După câteva secunde, Josh tuși ușor.

– Pete… trebuie să-ți spun ceva. E important.

– Eh?

Pete își ridică imediat privirea spre el. Josh îl lăsă ușor jos pe podea. Chase înțelesese vag direcția conversației, dar nu interveni. Rămase tăcut, privind, alegând să asculte.

Josh îl privi pe Pete în ochi.

– Îți amintești de el, nu? L-ai mai văzut înainte.

Pete întoarse încet capul.

Privirea lui Chase se intersectă cu a băiatului.

Pentru o fracțiune de secundă, expresia lui Chase se crispă, aproape imperceptibil. Dar era suficient. Pete tresări și se ascunse rapid în brațele lui Josh.

– E în regulă, interveni Josh repede, înainte ca tensiunea să crească.

– Te place.

Spusese același lucru și data trecută. Și totuși, Pete reacționa la fel.

Josh expiră ușor și încercă din nou, mai încet:

– Pete… l-ai cunoscut înainte. Nu-ți amintești? El te-a salvat.

La auzul acelor cuvinte, ceva se schimbă.

Pete ridică încet capul dintre brațele lui Josh și clipi, ca și cum o amintire foarte veche, foarte îndepărtată, ar fi încercat să revină la suprafață.

– În ziua în care l-am pierdut pe Jason…Pete vorbi pentru prima dată după mult timp.

Cu capul sprijinit între brațele lui Josh, clipi rar, ca și cum fiecare cuvânt îi cântărea greu.

– Da…Josh încuviință din cap.

– El este, Pete… eroul care ți-a salvat viața.

Chase simți cum i se urcă un val de stânjeneală la auzul cuvântului „erou” și își drese glasul, într-o tuse inutilă, menită mai mult să-l ascundă decât să-l ajute.

Băiatul îl privi din nou pe Chase, cu o confuzie tot mai adâncă. Clipind de câteva ori, își mută brusc atenția spre Josh și rosti, aproape tăios:

– Minți.

– Nu mint, răspunse Josh, calm.

– Ba da. Minți. Culoarea părului lui e alta.

Abia atunci Josh înțelese adevărul din spatele ezitării lui Pete.

Chase își vopsise părul negru pe durata filmărilor, iar acum revenise la nuanța lui naturală, blondul deschis. De aceea copilul nu-l recunoștea. Nu era neîncredere, ci doar o memorie tulburată de o imagine schimbată.

Pentru o clipă, între ei se așternu tăcerea. Chase și Josh rămaseră fără răspuns, prinși în fața unei bariere simple, dar neașteptate. Trebuiau să dărâme totul din nou, să o ia de la capăt, pas cu pas, cu răbdare.

– Poate… ar fi trebuit să-mi păstrez părul vopsit, murmură Chase, aproape cu un zâmbet amar.

– Nu, îmi place părul tău blond.

Josh îi respinse imediat observația lui Chase, cu o naturalețe care îi tăie acestuia orice replică. Chase zâmbi, dar era un zâmbet stins, aproape amar, în timp ce privirea i se întorcea, încă o dată, spre Pete.

Josh rămase pe gânduri câteva clipe, căutând o cale de a sparge cercul acela de neîncredere. Nu credea că îl va putea convinge pe băiat că fusese eroul din ziua aceea — nu, nu în acel moment. Dar era ceva în atitudinea lui Pete, o tresărire aproape instinctivă, pe care Josh o recunoștea prea bine. Mai mult decât atât, o mai văzuse.

La parc, atunci când îl întâlnise pe Chase pentru prima oară.

Totul se lega.

Hotărât brusc, Josh îl desprinse ușor pe Pete din brațele sale. Îl ținu însă aproape, suficient cât să-l împiedice să se agațe din nou de el, și îi căută privirea cu seriozitate.

– Pete… spune-mi adevărul. Îți place Chase, nu?

-…?

– Tipul acela, insistă Josh, făcând un mic gest cu bărbia.

Pete își întoarse privirea în direcția indicată. Pentru o clipă, ochii lor se întâlniră din nou cu ai lui Chase.

Și, fără avertisment, copilul se agită brusc.

– Ugh… ughh!

– Gata, gata, îl liniști Josh imediat.

De data aceasta nu mai era nicio îndoială.

Josh îl strânse ușor în brațe, apoi ridică privirea spre Chase.

– E din cauză că ești frumos, spuse el simplu.

– Îi place de tine.

– Huh? făcu Chase, surprins.

Josh rămase serios, de parcă explica un fapt cât se poate de firesc.

– Așa reacționează mereu când întâlnește pe cineva care îi place. Am mai văzut asta de câteva ori. Crede-mă.

Josh, care voia să se asigure încă o dată, se aplecă ușor spre Pete și îl întrebă din nou, cu o voce mai blândă:

– Am dreptate, Pete? Spune-mi adevărul.

-…

– Pete…

Un mic sunet de nemulțumire se strecură printre buzele băiatului.

– Ughhh…

Încă o dată, Pete își întoarse privirea spre Chase. Dintr-un motiv greu de explicat, obrajii îi erau ușor înroșiți, iar ochii evitați, ca și cum simpla privire îl copleșea.

-…frumos, murmură el, după o pauză lungă.

Apoi își ascunse imediat fața în umărul lui Josh, ca și cum ar fi regretat că spusese cuvântul.

Josh îl privi pe Chase cu un aer de satisfacție reținută, aproape ironic, ca și cum răspunsul confirmase ceva evident de la bun început.

Chase, însă, nu părea pe deplin convins.

– Asta înseamnă că…mă place? întrebă el, cu o urmă de ezitare.

Josh nu răspunse imediat. Își mută atenția înapoi la copil, ca și cum verdictul trebuia confirmat direct de sursă.

– Pete, trebuie să răspunzi.

-…

– Pete.

De data aceasta, la auzul numelui său, băiatul reacționă. Încet, aproape timid, își ridică puțin capul. Nici Josh, nici Chase nu-i puteau vedea fața complet. Doar o mișcare mică, ezitantă.

Apoi, un gest clar: un mic înclin al capului.

Da.

Abia atunci Chase expiră ușurat, ca și cum ținuse respirația prea mult timp.

Josh îi zâmbi scurt, liniștitor, și îi mângâie ușor părul băiatului din brațele lui. Chase nu spuse nimic; doar îi privea, cu o expresie greu de descifrat, undeva între oboseală și neîncredere.

Observând tăcerea lui, Josh își ridică privirea după o clipă, ca și cum ar fi ales cu grijă următoarele cuvinte.

– Chase…

Tocmai când Josh era pe punctul de a continua, o lovitură ușoară în ușă întrerupse momentul. Fără a mai aștepta răspuns, ușa se deschise, iar Emma intră în cameră, traversând spațiul cu pași siguri și oprindu-și privirea direct asupra lui Josh.

– Ce faci aici? Coborâți, e ora ceaiului.

Josh se ridică imediat, ținându-l pe Pete în brațe. Chase îl urmă, ridicându-se la rândul său. Cei doi coborâră scările în tăcere, cu copilul încă lipit de Josh.

În sufragerie, mama lor îi aștepta. De îndată ce-i văzu coborând împreună, ochii i se luminară.

– Oh, Doamne!

Apoi, cu un zâmbet larg, exclamă:

– Ce scenă frumoasă… nu-i așa, Emma?

Josh zâmbi ușor, ușor stânjenit de entuziasmul ei. Chase rămase tăcut, iar expresia lui nu putu fi citită din acel unghi. Emma, care apăru puțin mai târziu, își ocupă locul la masă fără să pară prea impresionată de agitație.

– Ei bine… cei trei chiar nu arată rău deloc, comentă ea calm, trecând pe lângă Chase și Josh.

– Trebuia să fac o fotografie, adăugă mama lor, cu un aer ușor nostalgic.

Josh, încă ținându-l pe Pete aproape, se apropie de masă împreună cu Chase, în timp ce mama îi privea cu o afecțiune evidentă.

– Pete e atât de drăguț, nu-i așa? spuse ea, cu ochii fixați pe copil, vocea ei moale, plină de căldură.

– N-aveți idee ce simt pentru copilul ăsta, spuse mama lui Josh, cu o voce caldă, aproape emoționată.

– E atât de adorabil… și are o inimă atât de bună. Josh pleacă des la muncă, așa că nu-l vede atât de mult pe cât ar vrea, dar Pete e atât de răbdător.

Îl mângâie ușor pe creștet, ca și cum fiecare gest era încărcat de afecțiune.

– Mi-aș fi dorit să-l fi văzut crescând pe Pete… murmură ea mai mult pentru sine.

-…Da.

Vocea lui Chase se auzi după o pauză.

– Și eu mi-aș fi dorit asta.

Pentru o clipă, camera amuți.

Toate privirile se întoarseră spre el. Chase nu le răspunse; rămase cu ochii ațintiți asupra lui Pete, ca și cum ar fi încercat să prindă în memorie fiecare detaliu al copilului din brațele lui Josh. Își întinse ușor degetele și îl atinse timid pe coapsă, un gest mic, ezitant — ca și cum nu îndrăznea să-l țină mai mult.

Chiar și Emma, de obicei imperturbabilă, își îmblânzi pentru o clipă expresia.

Mama lui Josh își drese glasul, ridicând ceșcuța de cafea, încercând să rupă greutatea tăcerii.

– Apropo… cum l-ai cunoscut pe Josh?

Îi privi pe rând, cu interes sincer.

– Sincer, ne-a surprins când Josh ne-a spus brusc că va veni tatăl lui Pete. Nu-i așa?

– Așa e, încuviință Emma, aruncând o privire scurtă mamei sale.

– Și nici nu mi-aș fi imaginat că tu vei fi partenerul lui, adăugă ea, cu o urmă de sarcasm bine ascunsă.

Dar nimeni nu o luă în seamă.

Mama lui Josh așteptă răspunsul, zâmbind ușor.

Însă înainte ca Chase să apuce să spună ceva, Josh își ridică privirea și răspunse în locul lui.

– Ți-am spus mai devreme, l-am întâlnit când eram bodyguardul lui, răspunse Josh, simplu, ca și cum ar fi fost cel mai evident lucru din lume.

– Stai puțin, de ce nu l-ai lăsat pe el să răspundă? interveni Emma, ridicând o sprânceană.

– Voiam să spun același lucru, adăugă Chase imediat, sprijinindu-l fără ezitare.

– Înțeleg, concluzionă Emma, dar privirea ei trăda confuzia.

Ce conversație absurdă…

Îi privi pe rând, ca și cum încerca să găsească un sens în dinamica aceea ciudată, dar renunță în cele din urmă, alegând tăcerea.

Mama lui Josh, însă, părea să fi prins un alt fir al poveștii.

– Deci… ce s-a întâmplat? întrebă ea, cu un zâmbet visător.

– Te-ai îndrăgostit de el la prima vedere și apoi v-ați reîntâlnit?

Ochii îi străluceau de anticipație, ca și cum aștepta o poveste romantică perfectă.

De data aceasta, Chase răspunse fără ezitare:

– La început… nu-mi aminteam de el.

Se lăsă din nou o tăcere scurtă, ușor stânjenitoare.

Josh își trecu o mână prin păr, gândindu-se că sinceritatea lui Chase era uneori prea directă pentru binele tuturor. Dar era deja prea târziu să mai repare ceva.

Așa că vorbi el, preluând firul:

– Dar tu m-ai recunoscut, nu? Eu îmi amintesc.

Chase își înclină ușor capul, gândindu-se o clipă, apoi încuviință.

– Da… ți-am recunoscut fața. Era… imposibil de uitat. Arătai prea bine pentru un bodyguard.

Josh clipi, ușor surprins, dar nu răspunse imediat.

– Înțeleg, murmură el în cele din urmă, cu o urmă de ironie calmă.

Mama lui Josh zâmbi larg, ca și cum totul începuse să capete sens.

– Josh seamănă cu tatăl lui… Noi ne-am îndrăgostit la prima vedere. Poate sufletele pereche chiar se recunosc imediat?

Îi privi cu o expresie blândă, așteptând o reacție.

Josh și Chase schimbară o privire scurtă.

– Ne-am recunoscut, spuse Josh încet,

– …dar momentul nu era potrivit atunci. Totuși… am ajuns aici.

O pauză.

Apoi, aproape imperceptibil, adăugă:

– Și asta e suficient.

Mama lui zâmbi mulțumită, ca și cum ar fi primit exact finalul pe care și-l dorise.

– Un final fericit, spuse ea încet.

Emma vorbi în cele din urmă, dar tonul ei rămase rece, lipsit de orice urmă de emoție.

– A fost multă agitație pe aici… ce s-a întâmplat, de fapt? Incidentul cu paparazzii.

– Hei… interveni Josh imediat.

– Emma, adăugă mama lor, cu o voce de avertisment.

Dar Emma nu se opri. Își ridică ușor bărbia și îl privi direct pe Chase, de parcă ar fi vrut să-i forțeze o reacție.

Chase, însă, nu păru deloc tulburat. Din contră, privirea lui se schimbă subtil, ca și cum își reorganiza în minte tot ce știa deja despre situație. Înțelegerea dintre Emma și Josh îi reveni în memorie, limpede, iar tensiunea din jur începu să capete sens.

„Chiar seamănă…”

Gândul îi trecu repede prin minte. Nu doar în gesturi, ci și în acea încăpățânare tăcută. Și cel mai uimitor lucru era că, totuși îi făcea inima să bată și îl făcea să fie nerăbdător să-l sărute chiar acum.

Și totuși, în mijlocul acelei observații, altceva îi apăru brusc, neașteptat, aproape derutant de intens: imaginea lui Josh, fără niciun motiv clar, îi rămăsese fixată în minte mai puternic decât orice altceva.

Clipi o dată, revenind la realitate.

Apoi vorbi.

– Paparazzi…

Toți ochii se întoarseră spre el.

Chase îi întâlni direct privirea Emmei, fără ezitare.

– Mă urmărea de ceva timp. L-am avertizat de mai multe ori, dar nu a ascultat. Era o zi importantă pentru mine, eram… mai sensibil decât de obicei. Nu am putut suporta când a ridicat aparatul chiar în fața mea.

Făcu o pauză scurtă.

– I-am spus să se dea la o parte. Nu m-a ascultat.

Vocea lui rămase calmă, dar fermă.

– Și m-a provocat până am reacționat, concluzionă Chase.

Auzind asta, mama își acoperi obrazul cu o mână și exclamă.

– Ah, înțeleg, spuse după o clipă, tonul ei revenind la acea neutralitate tăioasă.

Își lăsă ușor spatele pe scaun și continuă, de parcă ar fi închis deja subiectul:

– Violența e greșită, dar există situații inevitabile. Din câte se pare, reportajul a fost complet dezechilibrat. A prezentat doar o singură versiune a poveștii.

Nu mai adăugă nimic după aceea. Ridică ceașca de cafea rece și bău liniștită, ca și cum discuția nu mai merita efortul.

După câteva comentarii scurte despre cât de superficial și îngust era modul în care fusese tratată știrea, Emma schimbă subiectul fără tranziție, trecând la o altă întâmplare, ca și cum totul fusese deja pus deoparte.

Timpul trecu într-un flux de conversații disparate, fără direcție clară, până când Josh se ridică de la masă.

Pete adormise între timp, greu și liniștit, în brațele lui.

– Vii cu mine? îl întrebă Josh pe Chase.

Fără ezitare, Chase se ridică.

Josh îl ținea pe Pete cu un braț, iar cu celălalt îi întinse mâna lui Chase, firesc, aproape instinctiv. Chase o prinse fără să stea pe gânduri.

Cei doi urcară scările împreună, în liniște, în timp ce copilul dormea între ei.

Din urmă, mama lui Josh îi privi cu un zâmbet plin de satisfacție, ca și cum ar fi văzut o imagine pe care o așteptase de mult.

Când rămase singură cu fiica ei, suspină ușor, mulțumită.

– Sunt foarte fericită că Josh a găsit pe cineva atât de bun… Și tatăl lui Pete pare un om grozav. Ce altceva și-ar putea dori?

Emma nu răspunse imediat.

Doar își înclină ușor capul, privind spre scări, unde pașii lor tocmai dispăruseră din vedere.

– Mamă, tu îl vezi ca pe un om bun, dar toți cei din exterior îl numesc un gunoi, spuse Emma fără niciun ocol, cu o sinceritate tăioasă.

Mama ei își ridică privirea, vizibil șocată.

– Oh, Emma… e îngrozitor să spui așa ceva despre un om care pare atât de decent.

Emma își strânse ușor buzele. Îi venea să enumere tot ce auzise, tot ce circulase în jurul lui Chase — acuzații, zvonuri, comentarii răutăcioase, acea imagine publică distorsionată care îl urmărea oriunde apărea. Dar știa că ar fi fost prea mult, prea greu de explicat într-o singură conversație.

Și, mai ales, inutil.

Obosită doar de gândul acelor lucruri, își înghiți impulsul și vorbi mai reținut:

– Doar… faptul că arată bine nu înseamnă că e și un om bun, mamă.

Își încrucișă brațele, ca și cum ar fi vrut să-și închidă propriile gânduri în ele.

Emma își ridică degetul ușor, accentuând ideea, dar mama ei doar clătină din cap, cu un zâmbet ușor resemnat.

– Oh, Emma…

Se lăsă o pauză scurtă.

Emma își îngustă ochii, apoi adăugă sec:

– Fața e oglinda sufletului.

***

Așezându-l cu grijă pe Pete în pătuț, Josh își îndreptă spatele abia după ce se asigură că băiatul dormea adânc, fără să se mai miște. Camera rămase pentru o clipă liniștită, luminată slab, cu acel tip de tăcere care apare doar când un copil adoarme cu adevărat.

Chase rămase aproape, privindu-l pe Pete de la distanță. Se apropie cu pași mici, dar se opri înainte de marginea pătuțului. Își întinse mâna, apoi o retrase, ca și cum simplul gest ar fi fost prea mult. Frica de respingere îi ținea degetele în aer, suspendate.

– Chase, spuse Josh încet.

Chase ridică privirea după câteva secunde de tăcere, ca și cum ieșea cu greu din propriile gânduri.

Josh îl privi calm și îi vorbi cu o voce mai blândă decât până atunci:

– Ai vrea să petreci o zi doar tu cu Pete?

– …Ce? răspunse Chase, vizibil luat prin surprindere.

Josh nu își schimbă expresia.

– Am ratat ocazia să vorbim despre asta mai devreme, dar cred că ar fi bine să petreceți timp împreună. Așa se apropie oamenii, nu?

Făcu o pauză scurtă, apoi adăugă:

– În timp, Pete o să te recunoască natural ca fiind tatăl lui.

Chase își coborî privirea, tensionat.

– Credeam că își amintește de mine de data trecută… dar acum e ca și cum am fi din nou de la început. Dacă mi-aș vopsi iar părul…

Josh îl întrerupse imediat, ferm:

– Nu.

Un singur cuvânt, clar.

Chase tăcu.

Josh își relaxă umerii puțin și continuă, mai calm:

– Nu poți să-ți schimbi aspectul toată viața doar ca să-l potrivești cu memoria lui. Data viitoare când mergi la filmări, oricum s-ar putea să ai alt look. Nu avem control asupra acestui lucru.

Îl privi direct.

– Așa că Pete trebuie să se obișnuiască cu tine așa cum ești.

Chase nu răspunse imediat. Privirea lui rămase asupra copilului adormit, iar în tăcerea aceea se simți o neliniște subtilă, greu de ascuns.

Josh observă, dar nu insistă. Doar rămase lângă el, așteptând.

– Aș fi vrut să-mi pot aminti…

Vocea lui Chase se stinse aproape complet, pierdută în liniștea camerei. Privirea lui rămase ațintită asupra lui Pete, adormit, mic și liniștit în pătuț.

– Dacă mi-aș fi amintit de la început…

Cuvintele nu continuară, dar gândul era limpede, apăsător.

Ar fi fost acolo. La fiecare pas. La fiecare noapte nedormită. La fiecare moment pe care Josh îl trăise singur, cu copilul nou-născut în brațe. Ar fi văzut totul — nu din fotografii sau din povești, ci cu ochii lui. Ar fi fugit spre ei în momentele grele, ar fi ținut mâna lui Josh înainte de operație, ar fi fost acolo când Pete plângea în miez de noapte.

Atunci…

Poate că Pete nu l-ar fi privit așa, cu ezitare. Poate că nu ar fi existat acea distanță tăcută dintre ei.

Expresia lui Chase, în timp ce îl privea pe copil, era greu de suportat — nu doar tristă, ci sfâșiată de un regret care părea să fi prins rădăcini adânci.

Josh înțelese totul fără să i se spună. Și tocmai asta îl lovi cel mai tare.

Vinovăția îi apăru brusc, clară, imposibil de ignorat.

Eu am fost cel care i-a luat asta.

Nu intenționat. Nu conștient. Dar rezultatul rămânea același.

Își întoarse ușor privirea, pentru o clipă incapabil să-l privească direct pe Chase.

Apoi își adună vocea și vorbi, mai blând decât înainte:

– E în regulă, Chase.

Chase clipi ușor, fără să se întoarcă.

– Nu e prea târziu să începi acum, continuă Josh.

– Pete o să se obișnuiască. Repede, chiar.

Făcu un pas mai aproape și, cu o mișcare calmă, îi atinse ușor fața, ca și cum ar fi vrut să-l aducă înapoi din gândurile acelea apăsătoare.

– O să fii un tată bun.

Pentru o clipă, nu mai fu nimic altceva în cameră decât respirația liniștită a copilului și greutatea tăcută dintre doi oameni care încercau să repare ceva ce nu fusese niciodată cu adevărat pierdut — doar întârziat.

Chase nu mai spuse nimic.

În schimb, își ridică încet mâna și, fără ezitare, o prinse pe a lui Josh. O ținu o clipă, apoi îi sărută palma — un gest simplu, dar încărcat de o liniște care spunea mai mult decât orice cuvânt.

Pentru Josh, atât fusese suficient.

Rămase o secundă în loc, apoi își trase ușor mâna și ieși din cameră. Înainte de a coborî scările, aruncă o privire peste umăr, ca și cum un gând abia atunci i-ar fi venit.

– Cât de grav a fost ce s-a întâmplat zilele trecute?

– Ce? răspunse Chase, clipind confuz.

Josh continuă, coborând deja primul treaptă:

– Cu paparazzii. Te-au dat în judecată? Au spus că le-ai provocat pagube.

Chase ridică ușor din umeri, ca și cum situația nu era ceva ce îl preocupa în mod real.

– Avocatul se ocupă de asta. Probabil da.

Josh se opri o clipă, apoi întrebă din nou, mai atent:

– Și când a fost exact?

În vocea lui se simțea o curiozitate amestecată cu ceva mai greu de definit.

Chase îl privi de sus, iar pentru o clipă expresia lui se schimbă ușor.

– E un secret.

Zâmbi scurt, clipind, apoi îl depăși și coborî scările primul.

Josh rămase în urmă, cu o expresie ușor deranjată, ca și cum tocmai fusese exclus intenționat din ceva.

– Serios acum… mormăi el, ridicând mâinile scurt, dar Chase nu mai răspunse.

Când ajunse la capătul scărilor, Chase se opri brusc și ridică privirea.

– Când pot să petrec timp cu Pete?

Josh îl privi de sus, sesizând imediat tensiunea discretă din vocea lui, deși Chase încerca să o ascundă.

– Agenda ta e pe primul loc, nu? răspunse Josh, ușor ironic.

– Ești mai ocupat decât Pete.

Chase nu renunță.

– Pete are un program?

– Ce? făcu Josh, surprins.

Dar în ochii lui Chase apăruse deja acea hotărâre calmă, aproape încăpățânată.

Josh oftă ușor.

– Dacă îți spun o dată, o mai amâni?

– Oh, haide… răspunse Chase, exasperat, dar cu un zâmbet abia vizibil.

Josh râse scurt, cedând.

– Bine. Vedem.

Tensiunea se topi într-o clipă.

Chase zâmbi mai clar de data aceasta, iar Josh, fără să mai spună nimic, își închise ochii pentru o clipă când îl trase aproape și îi acceptă sărutul. Chase se sprijinise de perete, iar Josh se sprijinise de el. Într-un colț ascuns sub scări, cei doi schimbară mai multe săruturi secrete. Sunetul vântului care legăna copacii se auzea slab deasupra ușii deschise a bucătăriei.

Doar respirația lor și lumina slabă din casă rămâneau, în timp ce lumea de deasupra continua fără să știe nimic despre pauza lor ascunsă.

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜

.