Înainte să mă pierzi- Capitol extra 19

În centrul comercial, atmosfera semăna cu aceea a unei zile obișnuite de sărbătoare: coridoarele erau aproape pustii, animate doar de pașii rari ai agenților de pază.

Pentru angajați, ziua fusese declarată liberă — și, în mod normal, nici nu ar fi avut voie să lucreze. De aceea, când se anunțase pentru prima dată că se caută voluntari dispuși să vină la muncă în acea zi, reacția fusese imediată și vehementă.

–  Nu e o nebunie să ne cheme la muncă de sărbători?
– Cine ar vrea să vină la cumpărături într-un mall închis în mod normal în astfel de zile? Și de ce tocmai aici?

Murmurul de nemulțumire creștea, presărat cu sarcasm și iritare. Toți păreau de acord: ideea era absurdă. Nici măcar promisiunea unei plăți triple nu reușise, inițial, să le schimbe părerea.

Totul se schimbase însă în momentul în care apăruse un detaliu esențial.

Când se aflase cine urma să viziteze centrul comercial în acea zi, zvonul se răspândi ca focul. În câteva ore, lista voluntarilor se umpluse.

Numele acela fusese suficient.

Chase Miller.

Un vizitator neașteptat — și, aparent, imposibil de ignorat.

 

**

 

Când secretara lui Chase Miller luase legătura cu managerul pentru a închiria centrul comercial pentru o zi, managerul crezuse că era o glumă telefonică. Dar după câteva verificări, și știind că era adevărat, managerul centrului comercial înnebunise.

– Voi veni la serviciu. Oricum, în ziua aceea nu am nimic de făcut acasă.

– Nu, voi veni eu. Îmi place acest centru comercial. Vreau să vin la muncă tot

anul.

– Mă îmbolnăvesc dacă nu merg la muncă măcar o zi. Ar fi mai bine să vin.

Toți încercau să meargă la muncă din diverse motive. Dar singurul motiv era să-l vadă pe Chase Miller. Toți se gândeau la cum l-ar mai putea vedea dacă nu profitând de această ocazie. În plus, când aflară că vizitatorul era Chase Miller, au putut înțelege de ce anulaseră vacanța și închiriase întregul centru comercial.

Chase Miller putea face asta. Nu, trebuia să o facă. Fanii înnebuneau peste tot doar uitându-se la el. Iar personalul mall-ului nu făcea excepție.

Interesele tuturor coincideau, dar problema era că nivelul concurenței crescuse enorm. Angajații le cereau superiorilor să-i aleagă și, uneori, încercau să-și pună în valoare abilitățile, dar nimic nu se putea schimba.

Centrul comercial în cauză ordonă prezența unui număr mic de angajați, cu excepția unor directori. Totuși, erau doar zece posturi, cu aproape o sută de candidați.

În cele din urmă, își încercară norocul în diverse moduri. Se făceau pariuri, se dădea cu banul.

Era vorba de un centru comercial în care angajații erau selectați minuțios prin diverse procedee. Se mândreau cu gândul că îl vor vedea pe Chase, își aranjau părul și își retușau machiajul.

– Nu-mi vine să cred că îl văd pe dr. Plame în persoană, spuse un angajat, care nu și putu ascunde emoția.

– Oare nu și-a mai vopsit părul? A trecut mult timp de când s-au terminat filmările. Am văzut un articol acum câteva zile și era blond.

– Nu-mi pasă, e Chase Miller.

– Nici nu trebuie să-ți pese.

– Sigur.

 

Toți fură de acord și izbucniră din nou în aclamații, cuprinși de o emoție greu de stăpânit. Minutele se scurseră încet, încărcate de așteptare, până când, în sfârșit, sosi clipa mult dorită — momentul apariției lui Chase. Personalul se așeză  disciplinat în locurile stabilite, privind cu nerăbdare spre ușile încă închise.

Trei, doi, unu.

Un scârțâit prelung tăie liniștea. Când ceasul bătu ora fixă, ușile mall-ului, împinse cu forță, se deschiseră larg. Primul care păși înăuntru fu un bărbat îmbrăcat impecabil într-un costum negru. În urma lui, alți bărbați, îmbrăcați la fel, intrară rapid, răspândindu-se prin clădire și inspectând fiecare colț.

În sfârșit… venea?

Toți angajații simțiră același fior și încercară să-și potolească inimile care le băteau cu putere în piept. În curând aveau să-l vadă pe Chase Miller cu propriii lor ochi. Nu aveau voie să ceară autografe sau fotografii, dar nici nu conta. Pentru ei era de ajuns să fie în preajma lui, să-i simtă prezența — poate chiar parfumul — mai prețios decât orice amintire surprinsă pe hârtie sau într-o imagine.

După ce gărzile de corp își încheiară inspecția, se retraseră spre pozițiile stabilite. Bărbatul care intrase primul se apropie din nou de ușă, o deschise și se dădu la o parte, făcând loc.

În cele din urmă, era rândul lui Chase Miller.

…Ce?

Angajatul aflat cel mai aproape de intrare își înclină brusc capul, nedumerit. Toată lumea știa că Alpha de elită emanau întotdeauna feromoni, chiar și în cantități mici. Se așteptau ca acel parfum dulce și distinct să umple aerul.

Dar nimic.

Angajatul inspiră adânc, încercând să surprindă mirosul, însă nu simți decât aroma banală a odorizantelor ieftine răspândite prin clădire. Nedumerirea se răspândi rapid; unul câte unul, ceilalți își înclinară capetele și se priviră între ei, căutând explicații.

Sub privirile confuze ale colegilor, cineva întrebă doar din mișcarea buzelor:

– Ce se întâmplă?

Cel de la intrare nu își ascunse uimirea și răspunse la fel, în șoaptă abia schițată:

– Nu simt nimic.

Celălalt clipi surprins, își încruntă sprâncenele, apoi inspiră adânc, încercând și el să perceapă acel miros. După o clipă, se opri și se uită din nou spre colegul său.

– Nu miroase… nu-i așa?

– Nu.

Deși schimbau cuvinte doar prin mișcarea abia perceptibilă a buzelor, din pricina distanței care îi despărțea, se înțelegeau cu o claritate aproape neliniștitoare.

Cum era posibil… să nu se simtă niciun feromon?

Dădură din cap unul către celălalt, fără să găsească vreun răspuns pentru situația neașteptată, când liniștea fu spartă de sunetul pașilor grăbiți. Paznicii se ridicară imediat, încordați, așteptând apariția cuiva. Iar personalul, încă nedumerit, îl văzu în sfârșit cu propriii ochi.

Și atunci, mirosul nu mai conta.

În clipa în care Chase Miller păși în mall cu pași largi, siguri, toți cei care îl așteptaseră simțiră același lucru:

Faptul că îl pot vedea… era suficient.
Nu — era mai mult decât suficient.

Era mai înalt decât își imaginaseră. Îi știau dimensiunile din zvonurile și postările de pe rețelele de socializare, dar realitatea depășea orice închipuire. Costumul perfect croit îi urmărea linia corpului suplu, părul blond, atent aranjat, îi reflecta lumina și întreaga lui prezență părea desprinsă direct de pe un ecran — prea impecabilă pentru a fi reală.

Unii dintre angajați îl priveau fără să clipească, ca hipnotizați. Abia când observară un copil mergând încet, aproape lipit de pașii lui, își reveniră din uimire.

Cine e…?

Privirile li se întâlniră, căutând răspunsuri, dar niciunul nu știa. În schimb,  observară cum Chase își încetinea ritmul pentru a se potrivi cu cel al copilului. El, despre care se spunea că are cel mai dificil temperament din Hollywood, dădea dovadă de o grijă neașteptată.

– Hm.

Un tușit intenționat, scurt, răsună printre ei. Managerul, poziționat strategic, îi readucea la realitate. Personalul își retrase imediat privirile, deși le era greu să se desprindă de acea imagine. Era o luptă pierdută, dar necesară.

În mai puțin de un minut, apăru teancul de documente solicitate de Chase Miller. Conținea clauze severe, detalii despre penalizări și despăgubiri usturătoare în caz de nerespectare. Cu nervii întinși la maximum, angajații nu  avuseseră de ales decât să semneze.

Și totuși, niciunul nu mai simțea teamă. Nu după ce îi văzuseră chipul.

Urmând indicațiile managerului, care îl întâmpinase personal, angajații se dădură la o parte, reprimându-și dezamăgirea în timp ce el trecea pe lângă ei. Îl urmăriră din priviri până când silueta lui dispăru dincolo de câmpul vizual.

Abia după ce li se permise să vorbească, cineva rupse tăcerea:

– Se spune că Alpha dominanți își pot controla feromonii…

– Serios?…

– Poate de aceea nu se simțea nimic.

– Aaa…

Un murmur de înțelegere se răspândi, ca și cum ar fi descoperit o explicație salvatoare.

– Totuși… mi-ar fi plăcut să-i simt aroma…

Vocea, încărcată de regret, fu imediat susținută de alții.

– Și mie.

Apoi, cu o ezitare vizibilă, altcineva îndrăzni:

– Sper că… nu i-au făcut vreun semn…

– Atunci… poate de asta nu mirosea.

Cuvintele căzură greu. Într-o clipă, toate privirile se întoarseră spre el — reci, tăioase, departe de a fi prietenoase.

– Ce prostii sunt astea?

– Ce insultă la adresa lui Chase Miller… cine ar îndrăzni așa ceva?

– Dacă ar fi existat așa ceva, s-ar fi aflat deja peste tot. Crezi că jurnaliștii ar fi tăcut în fața unei asemenea știri? Despre ce vorbești, serios…?

– Sau… ai văzut tu semnul? L-ai văzut cu ochii tăi?

Vocile se ridicară una peste alta, ascuțite, acuzatoare. Privirile se înfipseră în el fără milă, iar reproșurile începură să curgă neîntrerupt. Sub presiunea lor, nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să cedeze.

În cele din urmă, își plecă capul și își ceru scuze pentru presupunerea pripită.

Adevărul era că, în clipa în care încercase să găsească o explicație pentru lipsa acelui miros, gândurile îi fuseseră deja furate. Își dorise prea mult să-l vadă pe Chase, iar când, în sfârșit, îl avusese în față, totul devenise neclar. Nu mai rămăsese loc pentru rațiune — doar pentru imaginea lui.

– Îmi pare rău…

Cuvintele îi alunecaseră încet de pe buze, aproape șoptite.

O să-mi cer scuze din nou, își spuse în sinea lui.
Nici măcar nu ar fi trebuit să mă gândesc la asemenea prostie.

 

***

 

Centrul comercial era neobișnuit de liniștit. Deși câțiva angajați și bodyguarzi se mișcau dintr-o parte în alta, atmosfera, de obicei plină de rumoare și aglomerație, era acum aproape solemnă. Singurele sunete care tulburau tăcerea erau pașii măsurați — ai personalului, ai gărzilor, dar mai ales ai managerului și ai lui Chase.

– Este o onoare să vă avem aici. Sper să vă simțiți cât mai bine.

Managerul, grăbit să umple liniștea, începu curând să vorbească fără oprire. Îi prezenta branduri, istorii ale magazinelor, tendințe recente și nume populare, înșiruind informații cu o sârguință aproape obositoare. Dorința lui de a impresiona — și, mai ales, de a-l convinge pe Chase să cheltuiască sume considerabile — era limpede, aproape transparentă.

Chase nu părea deranjat. Motivul pentru care venise acolo era unul singur, iar cât timp acesta era îndeplinit, restul nu avea importanță.

„Este un loc foarte bun pentru copii.”

Acestea fuseseră cuvintele Laurei care îi rămăseseră întipărite în minte. Îi oferise multe sugestii, dar aceasta fusese cea decisivă. Fără să stea prea mult pe gânduri, alesese acel centru comercial pentru a petrece timp cu Pete.

De aceea venise.

Chase se întoarse ușor. Încerca să meargă cât mai încet, dar Pete nu se limita la a merge înainte. Se oprea la fiecare lucru care îi stârnea curiozitatea, se întorcea din drum, se învârtea fără direcție, absorbit de tot ce îl înconjura. Rămânea mereu în urmă.

Din fericire, nu exista riscul să se piardă — un bodyguard îl urmărea discret, de la distanță.

Chase observase deja rezistența surprinzătoare a copilului în parcul de distracții. De data aceasta, își propusese să petreacă timp cu el până când oboseala îl va doborî. În același timp, nu uitase nici de detaliile mai puțin vizibile — protezele din silicon pe care intenționa să le poarte pentru a-și ascunde semnul, în eventualitatea unui scandal. Era un obicei pe care nu-l neglijase niciodată… cu excepția acelei vizite la casa lui Josh.

Gândul la Josh îi trecu fugitor prin minte — ani întregi de grijă și ascundere, în timp ce el însuși nu fusese nevoit să poarte acea povară decât pentru scurt timp.

– …da. Există vreo marcă care vă interesează? Sau aveți ceva anume în minte?

Managerul își încheiase prezentarea și îl privea acum cu ochi strălucitori, plini de așteptare.

Chase deschise gura, fără grabă.

– Am auzit că aveți mai multe locuri de joacă.

– Poftim?

Tonul lui calm tăie entuziasmul celuilalt. Chase repetă, la fel de lipsit de emoție:

– Nu m-ai auzit? Vreau să-mi arăți unde se poate juca fiul meu.

Apoi își întoarse privirea înapoi.

Pete stătea lipit de vitrina unui magazin cufundat în întuneric, privind curios dincolo de sticla rece.

Managerul clipi, luat prin surprindere, și dădu încet din cap.

– Ah, da, înțeleg… Deci să-l lăsăm pe copil să se joace, în timp ce dumneavoastră faceți cumpărături. Avem un spațiu special amenajat pentru asta. Doriți să-l conduc acolo?

Chase încuviință din cap, fără să acorde prea multă importanță.

– Bine.

Era pe punctul de a păși mai departe, când se opri și privi din nou peste umăr. Pete rămăsese nemișcat, în același loc.

Deodată, o urmă de curiozitate îi străbătu mintea.

La ce se uită…?

– Domnule Miller?

Managerul, care mergea înainte, se opri când observă că Chase nu-l mai urma. Fără să-i răspundă, acesta se întoarse și se îndreptă direct spre copil.

Pete stătea lipit de vitrină, complet absorbit. Chase se apropie încet, încercând să descopere ce îi captase atât de profund atenția. Copilul nici măcar nu părea să observe pașii care se apropiau.

– …?

Dintr-o dată, lumina din vitrină i se păru mai slabă. O umbră se proiectase peste ea. Pete ridică privirea — și rămase nemișcat.

Chase stătea lângă el, cu mâinile în buzunare, privind înăuntru cu aceeași atenție.

– Bună.

Surpriza îi tăie respirația pentru o clipă. Chase se aplecă ușor și îl privi direct.

– Ce e acolo? întrebă el, calm.
– De ce te uiți așa? Sunt curios.

Își înclină capul și aruncă din nou o privire în vitrină. Nu era decât un magazin obișnuit, plin de haine simple, fără nimic ieșit din comun.

Pete, cu privirea încă plecată, murmură abia auzit:

– Un cățeluș…

Chase se opri o clipă, apoi cercetă mai atent interiorul. Într-un colț, aproape ascuns printre haine, zăcea o jucărie — un cățeluș din pluș.

– Îl vrei?

Abia terminase de rostit, că unul dintre bodyguarzi intră imediat în magazin. Fără ezitare, luă jucăria, se întoarse rapid și i-o înmână lui Chase, apoi își reluă poziția, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Poftim, Pete.

Chase îi întinse păpușa, observând licărul de bucurie din ochii copilului. Dar, în loc să o primească, Pete ezită. Își retrase mâna, ascunzând-o la spate, și își plecă capul, rușinat.

– Ce s-a întâmplat? Nu îl vrei?

Pentru o clipă, copilul nu răspunse. Părea neliniștit, prins între dorință și ceva mai greu de explicat.

Apoi șopti:

– E… un furt.

Cuvintele căzură neașteptat. Chase rămase surprins. La fel și bodyguardul, care până atunci păruse sigur pe gestul lui.

De data aceasta, Pete ridică puțin vocea, mai clar, mai hotărât:

– E un hoț cine ia ceva ce aparține altuia.

– …

Chase îl privi pe Pete fără să spună nimic. Încerca să găsească acele cuvinte potrivite, simple și convingătoare, care să ajungă la el.

– Pete, îți amintești când ai fost în parcul de distracții? Cu Josh și… cu un erou.

Ezită o clipă. Era ciudat să se numească singur astfel. Ar fi fost mai ușor să-i spună direct despre Jason, dar nu voia să meargă pe acea cale. Așa că continuă, alegând amintiri mai sigure.

– În ziua aceea te-ai dat de multe ori în trenuleț, nu-i așa? Ai mâncat înghețată… Ți-am spus atunci că, din moment ce eu am cumpărat biletul, poți să alegi orice vrei. Îți amintești?

Vocea lui era calmă, răbdătoare.

– La fel e și acum. Am plătit pentru locul ăsta… așa că poți lua ce vrei.

Îi întinse din nou păpușa.

Dar Pete nu se mișcă. Mâinile îi rămaseră ascunse la spate, ca și cum s-ar fi apărat de propria dorință.

– Îți amintești, nu-i așa?

– Îmi amintesc… șopti copilul.

– Atunci de ce…

Chase se opri brusc.

În acel moment, înțelese.

Reacția lui Pete nu era despre jucărie. Era despre altceva.

Josh nu era acolo.

Un suspin aproape imperceptibil îi scăpă. Pete nu avea încredere deplină în nimeni fără Josh lângă el. Orice explicație, oricât de logică, nu avea aceeași greutate ca atunci. În aceleași condiții, prezența lui Josh ar fi schimbat totul.

Dar acum… nu era suficient.

Încrederea i se risipi.

– …Lasă.

Vocea i se domoli. Bodyguardul înțelese imediat și luă jucăria, ducând-o înapoi în magazin, așezând-o exact unde fusese. Abia după ce văzu că jucăria se întorsese la locul ei, Pete se desprinse de vitrină.

…E dificil,  un oftat adânc îi urcă lui Chase din piept, greu și cald.

În acel moment, managerul, care îi urmărea atent, se apropie și se aplecă ușor spre copil.

– Îți plac cățelușii?

Pete îl privi direct în ochi. De data aceasta, nu se ascunse. Dădu din cap, sigur pe el.

– Da.

– Atunci e perfect. Avem aici un magazin de animale. Vrei să mergem? Sunt mulți cățeluși, chiar și rase rare.

Chase încremeni pentru o clipă la auzul acestor cuvinte. Dar managerul era prea concentrat pe copil ca să observe reacția lui.

Intenția lui era limpede — voia să-l determine pe Chase să cheltuiască, folosind orice mijloc. Iar faptul că nu era singur, ci însoțit de un copil, părea un avantaj nesperat. Trebuie să împuști puiul ca să poți prinde calul mai târziu.

Pete, însă, reacționase deja.

– Vrei un cățeluș, nu-i așa? întrebă managerul, zâmbind larg.

– Da… unul adevărat. Dar îmi plac și jucăriile.

– Minunat. Atunci hai să mergem să vedem.

Managerul ridică privirea, convins că momentul era perfect.

– Domnule Miller, pot să merg la magazinul de animale de companie cu fiul dumneavoastră…?

Vocea veselă a managerului se estompă treptat și în curând se stinse. Chase îi privea cu fața împietrită. Managerul clipi dezorientat în fața răspunsului total neașteptat.

Ce se întâmplă? Am făcut o greșeală?

Nu putea să înțeleagă deloc.

Se știa dintotdeauna că Chase Miller este celibatar și nu se vorbise niciodată despre faptul că are un fiu, trebuie să fie fiul unei rude sau cunoștință. Așadar, nu exista niciun motiv să-l urască pentru că era prea aproape de copil.

Atunci de ce?

– Păi…, spuse Pete rupând atmosfera rece.

Managerul și Chase îl priviră în același timp. Pete își ridică privirea spre Chase, uitându-se cu atenție și întrebând cu prudență.

– Păi, vreau să văd câinele… Pot să arunc o privire?

Era o atitudine complet diferită față de modul în care îl tratase pe manager cu un moment în urmă. Vocea lui era slabă și nici măcar nu putea să-l privească direct în ochi. Chase își dădu seama prea târziu, observând răspunsul său atât de contrastant.

Managerul, foarte conștient de schimbarea din atitudinea lui Chase, își schimbă imediat atitudinea și întrebă din nou cu un zâmbet.

– Domnule Miller, doriți să vă odihniți în timp ce îl duc pe fiul dumneavoastră la magazinul de animale de companie? Avem un salon pe care l-am pregătit pentru dumneavoastră.

Majoritatea oamenilor erau deranjați de copiii care nu erau ai lor, pentru că nu erau ușor de stăpânit. Chase părea, de asemenea, perplex. Managerul nu se îndoia că Chase ar fi încântat să îi accepte oferta.

Îl va duce în salon pentru a-i servi ceai și gustări, și va spune cuiva din personal să-i ofere asta și aia în timp ce se odihnește.

Atunci managerul, care terminase rapid calculul într-o clipă, adăugă un zâmbet.

 

 – Nu, spuse Chase, cu o expresie rigidă pe față.

– Bine.

După ce spuse asta, plecă brusc. Managerul rămăsese cu gura căscată văzându-l pe Chase îndepărtându-se și îl urmă repede. Chase, care mergea cu câțiva pași înainte, se opri din mers și se uită înapoi, dar, desigur, nu îl aștepta pe manager. Abia atunci Chase ridică capul și îl privi pe manager când Pete, care alergase mult, se opri la mică distanță.

– Condu-mă.

Cu un ordin scurt, începu să meargă repede înainte. De fiecare dată când se uita înapoi, managerul își dădea seama că Chase se uita la Pete. Îngrijorat de posibilitatea ca băiatul să cadă în timp ce mergea, abia putea să-și ia ochii de la Pete.

Poate merge cu copilul în brațe, gândi managerul, dar își pierdu repede interesul. Nu e treaba mea.

Cel mai important era câte vânzări ar putea face astăzi.

 

**

 

În timp ce înaintau pe culoarul mall-ului, Chase își înăbușea în repetate rânduri impulsul de a se opri sau chiar de a întoarce din drum. Lângă el, Pete mergea grăbit, cu o hotărâre aproape încăpățânată, ca și cum dorința de a vedea cățelușii ar fi fost singurul lucru care conta în acel moment.

Pentru Chase, însă, totul era diferit.

Dacă ar fi fost după el, s-ar fi întors deja, ar fi urcat în mașină și ar fi dispărut până la capătul lumii. Își forța pașii înainte, iar palma i se umezise de la tensiunea pe care încerca să o ascundă.

– …

Se opri brusc.

Îi păru că aude ceva.

Poate o închipuire.

În interiorul magazinului de animale, sunetele erau izolate de pereții groși de sticlă — lătratul, mișcările, agitația. Nimic nu ar fi trebuit să se audă afară. Și totuși…

Mall-ul era ciudat de gol, iar liniștea amplifica orice impresie.

Sunt bine, își strânse pumnii, repetându-și în gând același lucru.

Totul e în regulă. Câinii sunt închiși în spatele sticlei. Nu pot ieși. Și sunt mici. Sunt doar câini mici.

Dar adevărul era altul: chiar și un câine mic era suficient pentru a-i încorda întregul corp. Îi displăcea orice animal de genul acesta. Îi era teamă de ele — o teamă instinctivă, greu de controlat. Chiar și un lătrat neașteptat îi putea bloca respirația.

Și totuși… mergea spre un magazin plin de câini.

Incredibil.

Ar fi fost mai simplu să se întoarcă și să spună că nu e nevoie.

Dar sala despre care vorbise managerul îl tenta într-un mod aproape absurd. Să privească înainte i se părea un mic infern. Și totuși, de ce ar părăsi cineva un loc sigur pentru unul necunoscut?

Deschise gura să-l cheme pe manager înapoi.

– Mulțumesc că m-ai adus, vocea lui Pete, mică și clară, îl opri din gânduri.

Chase clipi. Privirea i se coborî reflex, iar chipul copilului apăru în câmpul lui vizual, ușor neclar pentru o clipă.

Pete îl privea timid, cu obrajii ușor roșii.

– Am vrut de mult un cățeluș… dar tata și bunica nu m-au lăsat. Mi-au luat o păpușă în schimb… și Jason a plecat.

Vocea i se frânse ușor la final, iar capul i se plecă.

Mic, rotund, vulnerabil.

Chase ridică mâna aproape fără să-și dea seama și îi atinse ușor creștetul.

Pentru o clipă, Pete nu se feri, iar asta îl surprinse mai mult pe Chase decât pe copil.

Dar surpriza nu se termină acolo.

Pete, cu un gest timid, îi apucă tivul pantalonilor.

Nu putea ajunge mai sus — diferența de înălțime făcea imposibil orice alt gest. Dar acel contact era suficient.

Chase rămase nemișcat.

Își aminti brusc cum Pete se agăța de Josh, exact la fel, ținându-se de el fără ezitare.

– …

Un sunet slab îi răsună din nou în minte. Sau poate nu era real.

Dar de data aceasta, nu mai făcu un pas înapoi.

În schimb… făcu un pas înainte.

Își impuse mișcarea ca pe o decizie finală.

Mâna aceea mică nu putea fi în zadar. Asta era momentul pe care îl așteptase, nu?

Încredere. Contact. Primul pas făcut de copil.

Un câine în spatele sticlei nu era nimic.

– Bine.

– Aici este.

Managerul se întoarse ușor și făcu un semn în lateral cu un zâmbet bine exersat. În fața lor, magazinul de animale strălucea sub lumini puternice, aproape prea vii pentru ochii lui Chase.

Așa cum era de așteptat, din interior nu se auzea nimic în afară de o liniște înșelătoare. Managerul păși primul, urmat de Chase.

În momentul în care intrară, Pete își desprinse brusc mâna de tivul pantalonilor lui Chase și porni înainte fără ezitare, dispărând în interiorul magazinului.

Acum era rândul lui Chase.

– Domnule Miller?

Vocea șefului echipei de securitate îl ajunse din urmă, atentă și ușor tensionată.

– Vă simțiți bine? Poate ar trebui să vă odihniți puțin…

– Nu e nimic.

Răspunsul veni sec, printre respirații fragmentate. Ca și cum nu i-ar fi vorbit altcuiva, ci doar sieși.

– E în regulă.

Își forță pașii înainte.

Un pas.

Apoi încă unul.

Avea senzația că ceva îl trăgea înapoi — nu o forță reală, ci una invizibilă, ca niște mâini întinse de sub podea. Din interiorul magazinului se strecura un miros slab, specific, greu de ignorat. Nu feromoni. Altceva. Animalic.

Câini.

Se opri.

În fața lui se deschidea un spațiu mult mai mare decât își imaginase. Un interior amplu, luminat, plin de cuști de sticlă de diferite dimensiuni. Iar înăuntru… câini. Mulți. De toate mărimile.

– …

Lătratul izbucni din nou.

Nu. Nu avea cum.

Niciun câine nu putea fi în afara cuștii. Era imposibil.

Chase își scutură capul brusc, încercând să-și limpezească mintea. Dar realitatea nu se alinia. Sunetele deveneau mai puternice, mai aproape, deși nu se apropia nimic.

– Vă simțiți bine, domnule Miller?

Vocea bodyguardului părea îndepărtată, ca venind de sub apă.

Chase ridică privirea cu greu. Respirația îi era sacadată, iar pieptul i se ridica haotic.

Și atunci îi văzu.

Câinii.

Toți odată.

Lătrau, se mișcau, se agitau în spatele pereților de sticlă, ca și cum ar fi simțit ceva doar de ei știut.

– Ha… ha…

Inima îi bătea haotic.

Transpira rece.

Trebuie să ies.

Trebuie să respir.

Trebuie să dispară toate astea din fața mea…

– Domnule Miller!

Vocea disperată a șefului de securitate se auzi departe, deformată.

Dar Chase nu mai răspunse.

Se ținea de piept, iar genunchii i se îndoiră fără avertisment. Corpul i se prăbuși pe podea, cu o greutate surdă, dar durerea nici măcar nu mai ajungea la el.

Nu mai conta.

Pentru o clipă, totul se estompă.

Și în locul zgomotului, al luminii și al fricii, apăru o imagine.

Josh.

Mai tânăr.

Neclar, dar suficient de real cât să-l lovească direct în piept.

Chase își pierdu echilibrul complet, căzând în acea amintire ca într-un gol fără fund, cu o expresie aproape de plâns — fără să mai înțeleagă de ce.

 

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜