Înainte să mă pierzi- Capitol extra 20

Simțea un zumzet persistent în urechi. Sunetele, enervante și prelungi, îl apăsau ca o ceață grea, iar Chase gemu ușor, încruntându-se. După câteva clipe, o mână îi cuprinse brațul și îl scutură ușor.

–  Chase, ești treaz? Chase!

Vocea care îl striga, grăbită și încărcată de îngrijorare, îi era fără îndoială cunoscută. În clipa în care își dădu seama cine era, zumzetul din mintea lui dispăru ca și cum n-ar fi existat niciodată.

– …

Își ridică încet pleoapele, clipind de câteva ori până când lumea din jur începu să capete contur. Abia după mai multe încercări reuși să înțeleagă unde se află. Privirea îi coborî de pe tavanul monoton, brăzdat de linii regulate și se opri asupra unui chip cunoscut, care îl privea cu o tandrețe încărcată de dor. Pe buzele lui Chase încolți un zâmbet slab.

Joshua.

Voia să-i rostească numele, însă gura îi rămase tăcută. În schimb, își încruntă ușor sprâncenele și îi atinse brațul într-un gest discret, ca să-i transmită că era bine.

– Tocmai ți-ai revenit. Vrei puțină apă?

Chase încuviință din cap, iar Joshua se ridică pe loc, îndreptându-se spre micul frigider din încăpere. După câteva momente, se întoarse cu un pahar cu apă.

– … Ce s-a întâmplat?

Josh zâmbi ușor, într-un fel greu de descifrat, întorcând privirea într-o parte.

– Nici măcar nu m-ai fi lăsat să mă duc după apă mai devreme, nu-i așa? Pur și simplu mi-a venit în minte.

Chase își aminti vag cele întâmplate și un sentiment de stânjeneală îl cuprinse — conștient că, în alt context, ar fi putut reacționa impulsiv, îmbrățișându-l pe Josh fără ezitare.

Josh, luând paharul gol din mâinile lui, întrebă:

– Mai vrei puțin?

Chase clătină din cap.

– Unde sunt?

Întrebarea îi ieși cu o voce obosită, aproape stinsă.

– În infirmeria din mall. Ai leșinat și te-au adus aici.

După o scurtă pauză, Chase continuă:

– De unde ai știut?

– Șeful echipei de securitate m-a contactat, răspunse Josh calm.

Apoi adăugă, cu aceeași liniște:

– I-am spus încă de la început să mă anunțe dacă ți se întâmplă ceva. A reacționat prompt. Mi-am dat seama că era ceva serios în clipa în care au venit la mine acasă.

Josh, care vorbise până atunci fără ezitare, își schimbă brusc tonul, ca și cum o linie invizibilă fusese depășită.

– Acum e rândul tău să vorbești, nu? Ți-am explicat totul.

Vocea lui, rigidă și tăioasă, nu semăna deloc cu cea de mai devreme.

– De ce te-ai forțat să faci asta? Nu era necesar. Managerul ți-a spus clar să aștepți în salonul pregătit pentru tine.

– …

– Chase, răspunde-mi.

După câteva insistențe, Chase deschise gura, dar cuvintele nu veniră imediat. În locul lor, îi scăpă un suspin prelung, ca și cum toată tensiunea acumulată își găsise în sfârșit o cale de ieșire.

– Unde e Pete?

Întrebarea îl surprinse pe Josh, dar răspunsul veni imediat, de data aceasta într-un registru mai blând.

– Se joacă în camera de alături. Vrei să-l aduc?

Chase clătină din cap. Nu. Nu acum.

Între ei se așternu o tăcere densă. Nu era clar dacă Josh nu avea nimic de spus sau doar aștepta momentul potrivit, dar nu îl presa. Aștepta.

Chase fu cel care rupse liniștea, după câteva secunde care păreau mai lungi decât erau.

– Voiam doar să fac ce își dorea Pete. Atât.

– Pete voia să leșini înconjurat de câini? replică Josh, sec.

– Nu asta…

Dar Chase nu zâmbi la ironia lui. Rămase serios, cu privirea fixată undeva în gol.

– Lui Pete îi plac câinii… voiam să-i cumpăr unul.

– Ție nu-ți plac.

Josh îl privi atent, fără să-l întrerupă de data aceasta.

– Trebuie să fac tot ce vrea Pete, adăugă Chase, aproape încăpățânat.

– Chase.

Vocea lui Josh se înmuie.

– Nu poți face tot ce vrea Pete. Nimeni nu poate. Nimeni nu primește tot ce își dorește.

Ridică ușor mâna, ca și cum ar fi vrut să-și ordoneze gândurile înainte de a continua.

– Nu i-l poți oferi, dar îi poți oferi altceva.

Chase îl privi fără să înțeleagă pe deplin.

– Să învețe ceva ce nu știe. Să crească. Asta rămâne cu el. Asta e un dar mai mare decât orice câine.

Chase își strânse buzele.

– Totuși…

– Nu trebuie să te forțezi să devii altcineva ca să fii iubit, îl întrerupse Josh.

– Faptul că faci totul pentru cineva nu garantează că vei fi ales. Nici invers.

Cuvintele lui cădeau calm, dar apăsat.

– Și nu trebuie să-ți depășești frica până la limita în care te pierzi pe tine.

– Cum adică?

Josh expiră ușor, ca și cum răspunsul era evident pentru el.

– Ai bodyguarzi.

Chase clipi, confuz.

– Huh?

– Ei sunt acolo ca să te protejeze. Nu trebuie să îți împingi mereu limitele până la extrem. Nu singur.

Urmă o tăcere scurtă.

Apoi Josh adăugă, mai încet:

– Te va iubi chiar dacă nu ești perfect. Pentru că eu te iubesc.

Pentru o clipă, camera păru să se micșoreze în jurul lor. Josh îi îndepărtă ușor o șuviță de pe frunte și se aplecă, lăsând un sărut scurt acolo unde pielea era descoperită.

Privirile li se întâlniră.

Și atunci…

Cioc, cioc.

Sunetul îi făcu pe amândoi să tresară. Josh se întoarse brusc spre ușă.

În cadrul ușii deschise stătea Pete, iar lângă el, șeful echipei de securitate.

– Pete…Josh îl strigă pe nume fără ezitare, deschizându-și brațele.

Pete alergă spre el și se cuibări imediat în îmbrățișare, ca și cum acel gest ar fi fost singurul lucru sigur din lume.

Josh îi mângâie ușor spatele, cu mișcări calme, protectoare.

– De ce ai venit până aici? Ești îngrijorat pentru Chase?

Pete dădu din cap, fără să-și ridice privirea, ascunzându-și fața în hainele lui Josh.

Josh așteptă o clipă, apoi vorbi din nou, cu o voce mai joasă:

– Atunci ar trebui să te convingi singur. Privește. Nu știu dacă Chase e bine.

– …

– Haide, îl încurajă blând și îi sărută creștetul. Abia atunci Pete se desprinse puțin, ezitant, întorcându-și fața.

Chase îl văzu imediat.

Încercă să zâmbească, un zâmbet mic, fragil, menit să-i liniștească. Să-i spună fără cuvinte că totul era în regulă.

Dar înainte ca expresia aceea să se așeze complet pe chipul lui Chase, Pete vorbi.

– Nu am nevoie de un câine.

Tăcerea care urmă nu fu doar a lui Chase.

Josh clipi, surprins de fermitatea din vocea copilului, diferită de tot ce spusese până atunci.

– Ești sigur, Pete?

– Da.

– Dar îți plac câinii, nu?

Pete ezită. Privirea i se coborî, sprâncenele i se încruntară ușor, ca și cum își cântărea propriile gânduri mai grele decât cuvintele.

În cele din urmă, suspină.

– Dacă lui tati nu-i plac… nici mie nu-mi plac.

Liniștea care căzu după acea propoziție fu bruscă și adâncă.

– …

Josh clipi, de parcă nu procesase imediat ce auzise.

– Ce ai spus?

Vocea lui Chase izbucni prima, tăiată de șoc. Se ridică ușor, cu mâinile încordate pe marginea patului, privindu-l pe Pete ca și cum încerca să înțeleagă dacă visase.

Josh, la rândul lui, rămase nemișcat.

Își întoarse încet privirea spre copil.

– Pete… știi ce spui?

– Știu.

Răspunsul fu simplu, dar sigur.

– Bunica a spus că am un alt tată în loc de o mamă.

Josh își îngustă ușor privirea.

– Și cum ai știut că e Chase?

Pete inspiră încet, apoi răspunse într-o șoaptă aproape melancolică:

– Pentru că e la fel ca mine.

– La fel? repetă Josh, încruntându-se ușor.

– La ce te referi?

Pentru prima dată, Pete ridică mâna și își atinse ușor capul, ca și cum explicația era atât de evidentă încât nu trebuia spusă altfel.

– Culoarea părului. E la fel.

Abia în clipa aceea, Josh realiză și el pe deplin. Pete avusese dreptate.

Părul lui blond, strălucitor, era la fel cu al lui Chase.

„Asta era”, gândi Josh, cu o claritate bruscă, ca și cum o piesă lipsă dintr-un puzzle se așezase în sfârșit la locul ei. Pete găsise, fără să știe, punctul în care semănau cel mai mult.

Și atunci, fără avertisment, Josh izbucni în râs.

Nu era un râs scurt sau reținut. Era sincer, aproape necontrolat, născut din absurdul situației și din expresiile complet nedumerite ale celor doi din fața lui.

Chase îl privea ca și cum tocmai spusese ceva de neînțeles, iar Pete rămăsese nemișcat, încă încercând să înțeleagă reacția.

– Bravo, Pete, spuse Josh printre râsete.

– Îți dau un premiu. Ce vrei?

Pete deschise gura să răspundă, dar cuvintele nu ieșiră. Rămase blocat, ca și cum dorința lui reală era prea complicată de spus cu voce tare.

Josh îl privi o clipă, apoi ridică ușor o sprânceană, zâmbind ștrengar.

– Ce zici de un frățior în loc de un câine?

– Ce?! izbucni Chase, complet surprins.

Râsul lui Josh se domoli puțin, dar nu dispăru complet. Clătină din cap, amuzat de reacții.

– Nu, Chase. Nu sunt însărcinat.

– Ah…

Dezamăgirea sinceră din vocea lui Chase îi scăpă aproape imediat, iar Josh o observă. O clipă de tăcere se strecură între ei, încărcată de lucruri nespuse.

În perioada aceea de călduri, petrecuseră prea mult timp împreună. Prea multe momente amestecate, prea multe amintiri încețoșate de epuizare și instinct. Era ușor de înțeles de ce cineva ar fi tras concluzii greșite.

Josh își aminti și el testul pe care îl făcuse mai târziu. Negativ.

– Steward a spus că ar fi putut fi din cauza dezechilibrului de feromoni, dar încă nu e clar, explică el calm.

Apoi ridică mâna, tăind scurt discuția.

– Dar nu vom investiga mai departe.

– …?

– Avem altceva de făcut.

Tonul lui se schimbă ușor, devenind hotărât.

– O să avem un al doilea copil, spuse Josh simplu, de parcă decizia fusese deja luată de mult.

Chase clipi, complet luat prin surprindere.

– Ești sigur? Josh… vorbești serios?

Vocea lui tremura, trădând emoția pe care încerca să o țină sub control.

– Da.

Josh încuviință din cap fără ezitare.

Apoi zâmbi ușor, de data aceasta cu o urmă de ștrengărie.

– Dar mai întâi trebuie să fac ceva.

– Ce anume?

– Trebuie să mă căsătoresc.

Pentru o secundă, Chase rămase blocat… apoi izbucni în râs, fără să se mai poată abține.

Josh îl trase ușor mai aproape, îmbrățișându-l împreună cu Pete, care încă nu înțelegea pe deplin ce se întâmplă, dar se agăța liniștit de el.

Și, în timp ce îi ținea aproape pe amândoi, Josh îi șopti lui Chase, cu buzele aproape de ale lui:

– Ce zici… facem al doilea copil în timpul lunii de miere?

______SFÂRȘIT_____