Înainte să mă pierzi- Capitol extra 8

Atmosfera din spital era stranie prin liniștea ei apăsătoare.

Josh rămăsese pe hol, alături de ceilalți bodyguarzi, postat ca o barieră tăcută între ușile secției și restul lumii. Sarcina lor era simplă și rigidă: nimeni nu intra, nimeni nu ieșea fără permisiune. Dincolo de ușile închise, Chase dispăruse împreună cu echipa medicală, cu șefii de producție, Laura și responsabilul de securitate.

Restul fuseseră opriți afară.

Chase nu își revenise nici măcar o clipă pe drum. Rămăsese inert, prins între inconștiență și o respirație atât de slabă încât părea că se stinge treptat, secundă cu secundă. Pentru Josh, imaginea aceea nu se mai desprindea din minte: corpul lui Chase, lipsit de reacție, purtat de urgență printr-o cursă care semăna mai mult cu o luptă decât cu un transport.

Doar gândul că s-ar putea termina totul acolo îi strângea pieptul într-o tensiune rece. Un fior îi urca pe șira spinării de fiecare dată când încerca să-și imagineze ce ar putea urma. Își pregătise reflexele pentru orice scenariu — compresii toracice, defibrilatorul portabil pe care îl luase cu el în grabă, ca și cum ar fi putut opri timpul dacă ar fi fost suficient de rapid.

În mașină, în drum spre spital, gândurile nu îi oferiseră niciun răgaz. Se aglomerau haotic, dar unul singur revenea obsesiv: imaginea sângelui.

Roșul acela intens, vărsat peste hainele lui Chase, peste piele, peste tot ce până atunci fusese neatins.

Josh îi sprijinise capul pe coapsă, instinctiv, ca să împiedice orice posibilă sufocare dacă ar fi vomitat din nou. Îl ținuse cu grijă, aproape cu teamă, ca și cum orice mișcare greșită ar fi putut înrăutăți ceva deja fragil.

Din fericire, nu mai fusese nicio altă criză.

Dar liniștea nu era liniștitoare.

Problema era că nu își revenise deloc.

Ajunși la spital, totul se desfășurase într-o grabă controlată, rece. Îl preluaseră imediat, iar ușile de urgență se închiseră în urma lui Chase ca o despărțire definitivă.

Josh rămase în urmă.

De afară, vedea doar fragmente: medici mișcându-se rapid, aparate, gesturi scurte, precise. Și Chase — imobil, pierdut în mijlocul lor, ca și cum corpul lui nu îi mai aparținea.

Nu răspundea.

Nici la lumină, nici la voce, nici la prezența celor din jur.

Josh își mușcă interiorul obrazului, încercând să-și țină mintea sub control, dar imaginile se întorceau fără milă. Fața lui Chase acoperită de sânge, respirația aceea tăiată, culoarea nefiresc de rece a pielii.

„Dacă… dacă e prea târziu?”

Gândul îi trecu ca un ecou pe care încercă imediat să-l respingă.

Nu avea voie să se oprească acolo.

Dar nici nu putea să-l ignore.

Josh își trecu o mână peste frunte și lăsă să-i scape un oftat abia auzit. Abia atunci își dădu seama că tremura.

„E în regulă… medicii vor face ceva. E în regulă.”

Își repeta aceleași cuvinte în minte, ca pe o ancoră fragilă. Încă o dată. Și încă o dată.

Suntem la spital. O să fie bine. Chase își va reveni. Își va recăpăta conștiința.

Curând.

– Josh.

Vocea îl făcu să ridice brusc privirea.

Mark îl observa, încruntat ușor, cu o îngrijorare greu de ascuns.

– Ești obosit? Te-a afectat atât de tare?

– Ce? Nu… doar puțin, răspunse Josh, dar cuvintele îi ieșiră mai greu decât intenționase.

Mark îl privi câteva clipe, ca și cum ar fi încercat să-i evalueze starea reală, apoi oftă scurt.

– Nu mă așteptam să reacționezi așa. Presupun că tot ce s-a întâmplat cu Chase a fost un șoc. Laura mi-a spus că unii au plâns pe platou. Poate ar trebui să li se ofere consiliere, ceva pentru traumă.

Își trecu o mână prin păr, continuând mai calm:

– Nu e ceva obișnuit să vezi pe cineva prăbușindu-se așa, după ce vomită sânge. Majoritatea oamenilor doar văd genul ăsta de lucruri în filme.

Josh nu răspunse.

Pentru el, însă, era altfel.

Mark continuă, pe un ton mai scăzut:

– E de înțeles. L-au văzut căzând fără niciun avertisment.

Dar Josh știa că situația lui nu avea nimic „obișnuit”. Fost soldat, trecut prin lucruri pe care alții abia și le puteau imagina, învățase să-și țină reacțiile sub control. Nu era genul care să intre în panică. Nu era genul care să se clatine.

Și totuși…

Își coborî privirea spre mâinile sale.

La început păreau stabile. Dar, dacă își fixa atenția, vedea clar: tremurul fin, aproape imperceptibil, dar real.

Un fior rece îi urcă pe șira spinării.

– E încă inconștient? întrebă el, fără să-și ridice privirea.

Mark își întoarse capul spre ușa închisă a salonului.

– Da. Dacă s-ar întâmpla ceva, am fi anunțați imediat.

Dincolo de ușă era liniște.

Acea liniște grea, apăsătoare, care nu semăna cu stabilitatea, ci cu stagnarea.

Dacă Chase și-ar fi revenit, dacă ar fi deschis ochii măcar o clipă, s-ar fi creat agitație. Ar fi chemat personalul, s-ar fi auzit voci, pași grăbiți.

Dar nu se auzea nimic.

Doar tăcere.

Josh inspiră adânc, dar aerul nu păru să ajungă suficient.

Timpul se scurgea fără să aducă nimic nou. Fără vești. Fără semne. Doar acea ușă închisă, care părea să țină înăuntru nu doar un pacient, ci și toate răspunsurile.

**

Chase își recăpătase cunoștința după mai mult de o jumătate de zi. Între timp, gărzile de corp dormeau sau se odihneau într-un hotel din apropierea spitalului unde Laura le rezervase câteva camere, dar Josh, care fusese nevoit să părăsească spitalul din cauza schimbului de tură, adormi repede, dar primi un telefon la răsăritul soarelui, așa că se ridică în grabă și se îndreptă din nou spre spital.

– Josh, Laura îl salută pe Josh cu fața obosită, de parcă ar fi fost sunată în timp ce dormea.
– Îmi pare rău că te sun la ora asta. Domnul Miller s-a trezit… I-am spus că ești în afara serviciului, dar nu m-a ascultat. Cred că domnul Miller se bazează foarte mult pe tine.
– Ah, da. Mă duc acum. Bine, răspunse Josh scurt.

Dar acum ceea ce îi păsa cel mai mult era să-l vadă pe Chase. Din fericire, Laura părea să fi ajuns la o concluzie, ghicind de ce îl căuta Chase pe Josh. Era o ocazie excelentă să vorbească între patru ochi la clinica Steward. De atunci, evita să fie lângă el fără ezitare când petreceau timp singuri sau când Chase îl suna. Oricum, acea neînțelegere era binevenită, așa că Josh nu trebuise să clarifice nimic.

În grabă, Laura, care îl dusese în salonul de spital, se opri în prag și spuse.

– L-am contactat pe Steward, deoarece sunt doar câțiva medici care pot discuta cu el despre aceste simptome… A spus că va veni să-l examineze cât mai curând posibil. Dar domnul Miller a spus că mai întâi vrea să te vadă pe tine, Josh.

Josh își încruntă ușor sprâncenele și ridică mâna fără a rosti vreun cuvânt. Bătu de două ori, scurt și apăsat, în ușă, iar Laura îl privi în tăcere, așteptând până când aceasta se deschise. Înainte ca ușa să se închidă complet în urma lui, îi șopti ceva abia auzit, pășind încet în salonul de spital.

– Mă pregătesc să merg la clinică.

– La ora asta? întrebă Josh, surprins.

Era deja trecut de miezul nopții. Ar fi fost mai bine să consulte un medic cunoscut aici, însă, pe de altă parte, o urmă de ezitare îi reveni în minte.

Laura răspunse calm, aproape nepăsătoare:
– Steward obișnuiește să rămână treaz toată noaptea în laborator. În afară de domnul Miller, mai examinează și alte cazuri de urgență.

Se referea la Alpha extremi.

Josh încuviință din cap, apoi închise ușa fără să mai adauge nimic.

Însă, chiar în clipa în care se întoarse, îl întâmpină un miros dulce, neașteptat. Își roti capul încet, prins de aroma fină a feromonilor care părea să-l învăluie, și privirea îi căzu imediat pe o siluetă zveltă, întinsă pe pat.

Lumina lunii, filtrată prin fereastra largă, îi desena lui Chase trăsăturile palide, aproape ireale. Pentru o clipă, inima lui Josh se strânse dureros. Hainele și pielea pătate de sânge îi umpleau câmpul vizual, ca o imagine de care nu putea scăpa.

Am simțit vreodată o teamă atât de mare?

Rămase nemișcat, prins între șoc și neputință. Frica aceea era diferită de orice trăise până atunci — mai apăsătoare chiar și decât pericolul zonelor minate prin care trecuse cândva. Pentru prima oară, înțelese cu adevărat ce înseamnă teama de a pierde pe cineva. Și, odată cu ea, conștientizarea bruscă a cât de mult însemna Chase pentru el.

În timp ce Josh rămânea blocat în acele gânduri străine și tulburătoare, Chase se mișcă brusc.

Un geamăt slab îi scăpă printre buze, iar pleoapele i se ridicară încet. Ochii, ascunși până atunci, se deschiseră treptat, dezvăluind o nuanță purpurie adâncită, aproape întunecată, ca și cum ar fi fost pe punctul de a se pierde în negru. Clipind rar, încercă să-și fixeze privirea, sprâncenele încordate de efort.

– Joshua…

Vocea îi era mai joasă decât de obicei, răgușită și crăpată de slăbiciune. Sunetul acela, fragil și totuși apăsător, îi amorți lui Josh pieptul. Tresări ușor și se apropie încet de pat.

Chase îl urmări fără să-și ia ochii de la el. Când Josh se opri în cele din urmă, tăcerea dintre ei deveni densă, greu de respirat. În lumina palidă, chipul lui Chase părea și mai epuizat, lipsit de orice urmă de culoare.

Josh înghiți în sec, simțindu-și gâtul uscat, apoi își ridică mâna cu ezitare și îi atinse ușor obrazul.

– Chase…

– Ce ai făcut cu Laura?

Cuvintele îl loviră înainte ca întrebarea pe care voia să o spună — Ești bine? — să poată ieși. Ochii lui Chase, fixați asupra lui, erau injectați cu o intensitate neliniștitoare. Josh își dădu seama prea târziu că privirea aceea nu era doar oboseală.

– …Ce vrei să spui? răspunse el, confuz.

– Te-am văzut. Tu și ea… erați împreună. Nu minți.

Imediat după ce vorbi, Chase izbucni într-un acces de tuse violentă. Josh tresări și se uită în jur, instinctiv, căutând apă sau ajutor. Dar înainte să facă un pas, Chase îl apucă brusc de încheietură.

Strânsoarea era neașteptat de puternică.

Josh încremeni. Durerea și presiunea îi amorțiră mâna aproape instantaneu, sângele părând că se oprește din circulație. Chase tușea fără oprire, corpul tremurând, ca și cum ar fi fost la un pas de a-și pierde respirația, dar nu îi dădea drumul.

– Voiam doar să-ți aduc apă… spuse Josh, dar vocea îi fu înghițită de tusea celuilalt.

În cele din urmă, înțelese. Nu era doar furie. Era panică.

Încet, fără să forțeze, Josh se întoarse și se așeză pe marginea patului. Abia atunci, când Chase se convinse că nu va pleca, strânsoarea i se mai slăbi. Nu dispăru complet — era mai degrabă o reținere tăcută, o ancoră.

Privirea lui Chase rămase fixată asupra lui, tensionată, dar mai puțin ascuțită decât înainte. Josh observă schimbarea și zâmbi slab, amar, fără să știe exact de ce.

– Mă doare.

Chase își plecă ușor capul, iar în clipa următoare îi atinse buzele într-un sărut scurt, aproape instinctiv. Mirosul lui era ciudat de amestecat — medicamente amare și o dulceață discretă de feromoni, care îl învăluia neașteptat de intim.

Josh îl privi cu o urmă de compasiune și, fără să se desprindă imediat, întrebă încet:

– Ești bine? De ce ai reacționat așa, dintr-odată?  apoi adăugă, cu un ton ușor, intenționat jucăuș:

–  Să nu-mi spui că ai vomitat sânge doar pentru că ai fost gelos văzându-ne pe Laura și pe mine împreună.

…………………………….

Chase nu răspunse. Tăcerea lui fu grea, iar mâna care îi ținea încheietura lui Josh se strânse din nou, mai ferm, ca și cum ar fi refuzat să-l lase să se îndepărteze.

Josh își încruntă ușor sprâncenele.

– Era o glumă, spuse el, desprinzându-și încet buzele de ale lui Chase.

Își trase respirația și continuă, mai calm:

– Nu pot evita să interacționez cu oamenii… mai ales dacă sunt colegii mei. Dacă te superi de fiecare dată și reacționezi așa, într-o zi o să te distrugi singur.

Îi ridică ușor mâna, ducând încheietura lui Chase la buze și sărutând-o scurt, ca și cum ar fi vrut să-i tempereze tensiunea.

– Dacă mori, adăugă el cu un zâmbet abia schițat,

– …nu o să mai poți să mă oprești din vorbit cu alții. Înțelegi?

O pauză.

– Poate chiar Pete va avea nevoie de un nou părinte.

Abia atunci Chase își deschise brusc ochii, iar Josh se grăbi să-și corecteze tonul:

– Glumesc. Nu te agita.

Dar privirea lui Chase nu se relaxă. Dimpotrivă, rămase fixă, intensă, prea lucidă pentru starea lui. Palid, cu respirația încă instabilă, părea că orice emoție puternică l-ar putea doborî din nou.

Josh expiră încet.

– Chiar și așa… nu are sens să reacționezi așa din gelozie.

Îi prinse din nou privirea.

– M-ai auzit? Trebuie să mergi la doctor. Dacă nu vrei să mă vezi vorbind cu altcineva, atunci ai grijă de tine și revino-ți cât mai repede. Trebuie să aflăm ce ți se întâmplă.

– …Nu e nimic, murmură Chase.

Vocea îi era slabă, aproape pierdută, dar încă încăpățânată.

Josh își strânse maxilarul. Fața lui Chase era mai palidă ca înainte, iar gândul că ar putea să se prăbușească din nou îl neliniștea mai mult decât voia să recunoască.

– Dacă nu știi cauza, mergi la doctor, repetă el.

– E singura variantă.

Pentru o clipă, tăcerea se așeză între ei. Apoi Josh îi dădu ușor părul de pe frunte la o parte, cu o mișcare aproape automată, și îl privi mai atent decât până atunci.

Fără să mai gândească prea mult, îl sărută din nou — scurt, impulsiv.

– O să fie bine. O să verificăm totul.

Înainte ca distanța să reapară, Chase îi prinse ceafa și îl trase spre el. Sărutul care urmă fu mai apăsat, mai încărcat, ca și cum tăcerea dintre ei nu mai era suficientă.

Când se despărțiră, Josh își lipi ușor fruntea de a lui.

– O să fiu aici, Chase. Nu plec nicăieri.

Dar expresia lui Chase rămase neschimbată. Tensiunea nu dispărea — doar se ascundea sub o liniște periculoasă.

Josh îl privi o clipă, apoi inspiră adânc, știind că nu era suficient.

Și deschise gura din nou.

Top of Form

– Chase, vrei să te marchez?

Cuvintele lui Josh căzură în cameră ca o lovitură mută. Chase își deschise ochii larg, surprins, iar pentru o clipă expresia lui rămase suspendată între neîncredere și confuzie. Reacția îl făcu pe Josh să simtă o căldură ciudată în piept — aproape amuzament, aproape tandrețe.

Își coborî vocea, continuând cu un calm voit:

– Dacă îți fac o marcă, înseamnă că nu voi mai putea marca pe nimeni altcineva cât voi trăi. Până când unul dintre noi va muri.

Pauză scurtă. Apoi adăugă, cu un zâmbet abia schițat, ușor ironic:

– Cum ți se pare? Te-ar liniști?

Chase nu răspunse imediat.

-…Dar chiar ar funcționa? întrebă el, într-un final, cu o ezitare sinceră.

Josh zâmbi amar.

– Inițial voiam să o fac după nuntă… dar se pare că nu mai pot aștepta. O poți acoperi cu machiaj, dacă vrei. Actorii Alpha sau Omega își ascund marcajele pe platou, nu e ceva neobișnuit.

Își trecu privirea peste el, apoi continuă mai relaxat:

– Chiar dacă stabilim data acum, oricum nu va fi curând. Probabil după filmări… sau cel puțin așa sper. Munca rămâne prioritară.

Chase îl privi atent.

– E în regulă să o faci acum?

Josh ridică din umeri.

– Nu vreau să te văd vomitând sânge de fiecare dată când te enervezi sau te neliniștești.

Tăcerea care urmă fu mai densă. Chase nu mai vorbi. Doar îl fixa, fără să clipească, iar în ochii lui purpurii ceva părea să se adâncească încet, ca o umbră care se strânge.

În cele din urmă, deschise gura, dar cuvintele nu ieșiră imediat. Inspiră o dată, de două ori, apoi reuși:

– …Te iubesc, Joshua.

Vocea îi era spartă, răgușită, dar sinceră până la capăt.

Josh nu ezită. Se aplecă imediat și îi răspunse printr-un sărut scurt, firesc.

– Și eu te iubesc, Chase Miller.

Inima îi bătea prea repede, aproape dureros. Ar fi vrut să-l țină mai mult, să nu-l mai lase deloc, dar își controlă impulsul.

Se desprinse ușor și zâmbi:

– După ce vorbim cu Steward, o facem imediat ce ne întoarcem.

Se opri o clipă, apoi adăugă mai în șoaptă, cu o urmă de gând jucăuș:

– Poate chiar pe urechea ta…

Pentru o clipă, imaginea reacțiilor celorlalți îi trecu prin minte, dar o împinse deoparte. Nu conta acum.

Își trecu mâna prin păr, ușor stânjenit.

– O să trebuiască să le spunem și Laurei și lui Mark. Ei trebuie să știe.

Când se ridică, Chase îi prinse încheietura. Strânsoarea fu mai fermă decât înainte, dar diferită — mai puțin panicată, mai stabilă. Mai… liniștită.

Josh îi întâlni privirea și înțelese că nu mai era același tip de teamă ca înainte.

În acel moment, se auzi o bătaie în ușă.

Laura anunță că totul era pregătit.

Josh se aplecă din nou și îl sărută scurt.

– Ne vedem imediat.

Se ridică și porni spre ușă. Înainte să iasă, aruncă o ultimă privire înapoi.

Chase îl urmărea în tăcere.

De data aceasta, zâmbetul lui era slab, dar real.

Josh ieși din salon cu o căldură grea în piept, simțind că, dacă ar mai fi rămas o clipă, n-ar mai fi avut voința să plece deloc.

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜