Înainte să mă pierzi- Capitole extra Vol 2 – Capitolul 1

Capitolul 1

 

Acum câteva zile, mama lui Josh era ocupată cu curățenia în garaj. Era după ani de zile în care repetase aceeași rutină, ca și cum se lăsase pradă letargiei după moartea bruscă a tatălui său, ar fi renunțat la tot. Emma și cu Josh, desigur, își întinseră brațele și îi dădură o îmbrățișare caldă.

Timpul necesar pentru a depăși o pierdere variază de la o persoană la alta. Mama lui Josh fusese cea care avusese nevoie de cel mai mult timp din familie. Și acesta era un fapt. Emma și Josh își pierduseră tatăl, dar ea își pierduse un partener care se angajase să fie alături de ea pentru tot restul vieții. Așa că nu  avură de ales decât să aștepte. Și într-o zi, mama lor decisese în sfârșit să trăiască din nou. O viață fără tatăl lor.

Iar ei, ceilalți, trebuiau să continue să trăiască cumva.

***

 

– Mașina tatălui tău îți aparține acum.

În dimineața în care hotărâse să organizeze o vânzare de garaj, mama îi încredințase cheia lui Josh.

– Condu cu grijă. Să nu mergi cu viteză.

– Desigur. Mulțumesc, mamă.

Entuziasmat, Josh nu își putu ascunde bucuria și o sărută pe obraz. În același timp, mama îi oferise Emmei cerceii ei de preț — singura amintire rămasă de la tatăl lor, un cadou pe care acesta i-l dăruise când era încă în viață.

Apoi  începură să scoată afară toate lucrurile strânse de-a lungul anilor, inclusiv obiectele tatălui lor. Pe măsură ce le așezau în fața casei, vecinii începeau să iasă rând pe rând, atrași de agitație și privind curioși.

O mașină de cusut veche, dar încă solidă și cutia de bijuterii a mamei atrăgeau atenția, așa că le puse intenționat în față, sperând să trezească interesul trecătorilor.

– Josh, mama vrea să scoți și asta.

La auzul vocii Emmei, el ridică privirea. Ea îi arăta un grătar din curtea din spate.

De fiecare dată când tatăl lor făcea grătar, familia se aduna acolo. Îl vedea parcă aievea: râsetele, mirosul de carne, berea într-o mână și cleștele în cealaltă. Dar acel loc nu mai fusese folosit de la moartea lui.

Pentru o clipă, Josh rămase nemișcat, prins de amintire. Apoi își reveni și se apropie de grătar. Era bine întreținut, curățat cu grijă de tatăl lor, și încă funcțional. După ce îl verifică rapid, se întoarse cu el în fața garajului.

Între timp, câțiva oameni răscoleau printre obiecte, dar fără prea mult interes. Curând plecară, iar Emma, tot mai încordată și nerăbdătoare, își lăsă umerii în jos, dezamăgită.

– Nu te mai forța atât, Josh încercă să destindă atmosfera, însă Emma îl privi tăios, fără să-și schimbe expresia.

– Trebuie să vând tot și să plătesc luna asta curentul și apa. Știi cât de greu ne este. Tu doar îți pierzi timpul.

– Exagerezi…

Josh ridică mâinile într-un gest de apărare, dar Emma nu se îmblânzi. Știa și el, în adâncul lui, că în ultima vreme fugise de realitate, pierzându-se în jocuri până târziu în noapte, doar ca să uite atmosfera apăsătoare din casă. În tăcere, continuă să aranjeze lucrurile, urmând instrucțiunile ei.

– Unde pleci acum?

Vocea Emmei îl opri brusc, ascuțită, de parcă îi ghicise intenția înainte să o spună.

Josh zâmbi slab și ridică cheia mașinii pe care mama i-o dăduse mai devreme.

– Mă duc să testez mașina. N-a mai fost pornită de mult, vreau să văd dacă funcționează. Pot?

De obicei, replica lui ar fi stârnit un zâmbet. Dar Emma nu râse. Din contră, îl privi încruntată, cu o severitate aproape înfricoșătoare.

– Unde te duci? Lasă prostiile și vino înapoi.

– Oh, Emma…

– Nu poți rămâne aici?

Vocea ei devenise tăioasă. Josh oftă, ridicând umerii într-un gest resemnat, apoi se întoarse.

– Rămâi aici. Oaspeții vor sosi în curând.

El se opri o clipă, apoi întrebă, nedumerit:

– De unde vin?

Când privi spre cartierul tăcut, în care nu se mișca nicio siluetă omenească, Emma își scoase telefonul fără să răspundă întrebării fratelui ei și formă un număr. După câteva secunde de așteptare, vocea i se schimbă complet — deveni caldă, aproape prietenoasă.

– Da, Alyssa? Ce faci acum, chiar ești ocupată? Nu, sunt reduceri chiar acum. Ai văzut ce am postat pe contul meu? Da… de ce nu vii să arunci o privire? Eu mă ocup de organizare, iar Josh de vânzare. Dacă ai nelămuriri, vorbește cu el. Da, pa.

Închise aproape imediat, apoi se întoarse și se așeză din nou în fața lui Josh.

– Ai postat? Ți-am spus să anunți pe contul tău.

Îi mai spusese asta și cu câteva zile în urmă, dar Josh o ignorase, fără să-și bată capul. Acum însă nu mai avea unde să se ascundă.

– Nu pot să evit, dar…

– Exact — îl întrerupse Emma, înainte ca el să-și termine fraza. Îl fixa fără să clipească, cu o hotărâre care nu lăsa loc de replică.

– Fă-o acum. Cum vrei să vindem ceva dacă nu promovezi?

Privirea ei era tăioasă, iar Josh, fără chef de ceartă, cedă. Scoase telefonul și, fără să spună nimic, făcu postarea: o fotografie banală a unui obiect și o scurtă mențiune despre reducere.

– Dă-mi-l.

Fără să aștepte permisiunea, Emma îi luă telefonul din mână. Josh ridică din sprâncene, surprins de gest, dar nu o opri. Ea începu să deruleze rapid prin cont, verificând postările, mesajele, comentariile.

– Nu pot să mă abțin…  murmură ea, mai mult pentru sine, înainte de a-i înapoia telefonul.

– Acum e singura ocazie să verific.

Îi aruncă o privire scurtă, apoi își întoarse capul, de parcă nu voia să continue discuția.

Josh, între timp, răspundea la un comentariu fără să o asculte. Chiar dacă era cel mai popular fundaș din școală, nu era altceva decât un golan care nu era deloc timid.

Emma, prinsă de propriul entuziasm, scoase un pix și începu să calculeze prețurile. Câteva momente mai târziu, Josh ridică brusc privirea.

Suma totală se schimbase deja de mai multe ori, crescând fără oprire — de două, de trei, până aproape de cinci ori valoarea inițială.

– Emma, ce faci? Nu mai vrei să vinzi nimic?

Ea nu se opri. Mai adăugă încă o sumă la prețul grătarului, ridicându-l cu încă trei sute de dolari. Apoi își înclină ușor bărbia, mulțumită de decizie.

Josh rămase cu gura întredeschisă, incapabil să înțeleagă logica ei.

– E un grătar la care tata a lucrat în fiecare săptămână… E ca nou. Și, în plus, are ceva din el.

– Arată nou, dar nu e nou — răspunse Josh, ridicând din umeri.

– Nu e ca și cum ar avea semnătura lui Marilyn Monroe.

Când Josh îi răspunse pe un ton iritat, Emma îl fulgeră din priviri și își flutură stiloul colorat, ca și cum ar fi trasat o linie invizibilă între „ce se vinde” și „ce nu se înțelege”.

– Baza vânzărilor este încrederea, care îi face pe oameni să plătească fără să clipească prețuri absurde. Marketingul înseamnă să scoți bani din buzunarul cuiva chiar și atunci când știe foarte bine că achiziționează… o prostie.

– Ce prostii tot spui? izbucni Josh, vizibil enervat.

Emma nici măcar nu se întoarse complet spre el. Continua să răscolească prin lucruri, de parcă discuția nici nu merita întreruptă.

– Cum?! reluă el, mai tare, cu fața încordată.

Fără să răspundă direct, Emma scoase din casă un obiect ceramic fără valoare și îl așeză pe masă cu o grijă exagerată.

– Și decorul contează enorm. Oamenii nu cumpără doar lucruri, cumpără în funcție de cum le faci să arate. Psihologia e simplă: îi convingi să plătească și pentru un gunoi, dacă arată suficient de „artistic”.

Cu o seriozitate aproape ridicolă, scrise „20$” pe ceramică și îl privi pe Josh.

– Stai acolo.

Josh rămase blocat o secundă, urmărind-o cum își aranja părul peste umăr, complet absorbită de ideea ei.

– Ce e asta… chiar vorbești serios?

Abia își termină propoziția că murmură ceva printre dinți, frustrat, dar se așeză totuși lângă „produs”, așa cum îi ceruse.

– Cine ar plăti douăzeci de dolari pentru așa ceva?

Își dădu ochii peste cap, convins că nimeni nu ar fi atât de naiv.

Apoi spuse calm:

– Nu cred că o va cumpăra cineva nici măcar cu doi dolari.

– Măi să fie.

Josh ridică privirea.

În fața lor stătea o fată pe care o cunoștea vag — își amintea că locuia într-o casă din cărămidă roșie, la intrarea în cartier. Era colegă de liceu cu Emma.

Josh își îndreptă postura imediat și își puse un zâmbet automat, profesionist.

– Bună.

Fata își coborî privirea, ușor îmbujorată și nu răspunse imediat. Reacția ei îl făcu pe Josh să continue, mai relaxat, ca și cum ar fi știut exact ce face.

– Uită-te liniștită în jur. Dacă îți place ceva, mă întrebi.

Dar în realitate, nu era nimic de explicat. Obiectele erau simple, banale, fără poveste sau valoare ascunsă. Doar lucruri obișnuite scoase la vânzare.

Și totuși, după câteva clipe de ezitare și câteva întrebări superficiale, fata cumpără ceramica de 20 de dolari fără să negocieze.

Se opri, apoi adăugă aproape timid:

– Mă întorc mai târziu.

– Da, mulțumesc.

Fata zâmbi timid, roșindu-se și mai tare, apoi se îndepărtă aproape în fugă, ca și cum ar fi vrut să scape de propriile emoții.

Josh rămase o clipă pe loc, uitându-se la bancnota din mână. Simți o ușoară ezitare, ca și cum întreaga situație i se părea dintr-odată stranie. Înainte să apuce să spună ceva, o mână i-o smulse brusc din degete.

Emma.

Ea rămase cu gura ușor întredeschisă, surprinsă de reflexul lui Josh, care își coborâse brațul la timp, evitând s-o lovească din instinct.

– Vezi? spuse ea repede, ca și cum ar fi prins o demonstrație perfectă.

– Am dreptate, nu? Decorul chiar influențează vânzările.

Fără să mai aștepte răspuns, îl trase pe Josh lângă o masă de ceai improvizată, pe care lipise deja un nou preț: 50 de dolari.

În câteva minute, masa fusese „reinterpretată” complet în mintea cumpărătorilor, iar setul se vându cu 100 de dolari, împreună cu scaunele.

 

******

– Hei, Josh… ce e cu tot haosul ăsta?

Tommy apăru la marginea curții, privindu-i cu o expresie sinceră de nedumerire. Venise să vadă postarea căpitanului și quarterback-ului echipei, dar în fața lui nu era o simplă vânzare de garaj — era o mulțime compactă, în special de fete de vârsta lor, unele chiar mai mari.

– Josh, serios… le-ai folosit pe toate astea?

O voce dulce îl întrerupse. O fată cu păr roșcat, cunoscută în campus drept „regina balului”, îl privea cu interes evident. Zvonurile spuneau că ea și Josh ar fi fost apropiați de ceva timp — dar adevărul îl știau doar ei doi.

Tommy îi urmărea zâmbind, observând cum atenția tuturor se concentra asupra lui Josh, de parcă fiecare obiect din curte devenise brusc important.

Fata îi arătă un banc de lucru vechi, uzat, dar solid — același pe care Josh îl folosise odinioară împreună cu tatăl său.

Josh se așeză pe el relaxat, cu un zâmbet ușor.

– Nu eram singurul care îl folosea.

Nu mințea.

Fata se aplecă puțin mai aproape, coborând vocea într-un ton aproape conspirativ:

– Poți să-mi explici mai târziu cum funcționează? Nu prea știu… dar chiar mi-ar plăcea să aflu.

Josh râse încet, apoi răspunse calm:

– Mă tem că nu face parte din vânzare.

– Oh…

Dezamăgirea ei dură doar o secundă. Ridică privirea din nou, hotărâtă.

– Atunci îl închiriez. Las un avans. Te aștept.

Tommy ridică din sprâncene, uitându-se de la unul la altul, dar Josh nu spuse nimic.

De atunci, lucrurile din garaj începură să dispară pe rând — xilofonul din copilărie, decorațiuni uitate, obiecte fără valoare aparentă, toate vândute la prețuri absurde. Până și un covor vechi, cu un model straniu, găsi cumpărător.

Tommy, complet confuz, își pierdu răbdarea când văzu o mașină de tuns iarba scoasă la vânzare.

– Hei… cum au ajuns toate chestiile astea în casa voastră?

Surprins, Josh se întoarse spre Tommy și ridică din umeri.

– Păi… nu știu.

Vocea lui era sinceră, aproape absentă, ca și cum nu se gândise niciodată prea mult la lucrurile din jurul lui.

Pentru el, totul din acea curte nu era decât o colecție de obiecte adunate în timp — lucruri cumpărate de tatăl său, uitate prin colțuri, îngrămădite fără un scop clar, dar care purtau, fiecare în felul lui, o urmă de prezență familiară.

Nu se gândise niciodată că printre ele s-ar putea ascunde ceva „valoros”. Sau, mai exact, nu se gândise că oamenii ar putea vedea valoare acolo unde el vedea doar obișnuință.

Mașina de tuns iarba ajunse în mâinile lui Tommy, care o ridică ușor, de parcă testa echilibrul unei relicve ciudate.

Fiind colegi în aceeași echipă de fotbal, Josh îi făcu un preț mai mic din reflex.

– Cinci dolari mai puțin pentru tine.

Tommy râse scurt.

– Corect. E mai ieftin decât să o iau online.

Josh dădu din cap, ca și cum asta închidea subiectul. În fond, dacă ceva părea inutil în garaj, ideea de a-l transforma în bani i se părea suficient de logică.

– N-ai prefera să ai o slujbă cu jumătate de normă? Ai câștiga mult mai mulți bani.

Dar Josh dădu din cap în fața sugestiei lui Tommy.

– Nu, încă sunt minor.

 

Exista riscul ca acest lucru să devină o problemă la admiterea la universitate, din cauza înregistrărilor inutile care se acumulau. Tommy a fost de acord imediat, fără să mai insiste..

După ce Tommy plecă, Josh își reluă treaba fără grabă. Din ce în ce mai mulți oameni începeau să apară, atrași de agitație, de postări, de curiozitate sau pur și simplu de mulțime.

******

 

Până la prânz, vânzarea de garaj nu mai semăna deloc cu o simplă curățenie de casă.

Cartierul întreg părea să fi prins viață. Vecini, copii, părinți, elevi — toți se adunaseră în fața casei, iar obiectele obișnuite deveniseră, în ochii lor, aproape „piese cu poveste”.

Emma se mișca printre ei ca și cum ar fi orchestrat totul de la început, servind prăjituri și limonadă, intervenind când era nevoie, ajustând prețuri fără ezitare.

Josh stătea mai mult în picioare, răspunzând întrebărilor, vânzând, explicând — deși uneori nu avea ce explica.

Pentru el, lucrurile rămâneau simple. Dar pentru ceilalți, fiecare obiect părea să aibă o poveste care merita plătită.

Când masa se golise aproape complet, Josh își trecu o mână prin păr și oftă ușor.

– S-a terminat deja. Mă duc să mai aduc ceva.

Emma dispăru în casă, încă energică, în timp ce el rămase o clipă pe loc.

Atunci, un bărbat de vârstă mijlocie se opri în fața grătarului. Îl analiză atent, de parcă încerca să-i ghicească valoarea reală.

– Nu e cam scump? Am văzut același model mai ieftin cu 50 de dolari la piață.

Era tatăl Alyssei — cea pe care Emma o contactase.

Josh îl privi calm, pregătit să răspundă, dar înainte să apuce să spună ceva, Alyssa interveni imediat, aproape indignată:

– Tată, ăsta are o poveste de familie. Nu poți compara.

Josh își mușcă ușor un zâmbet. „Poveste de familie”… suna mai serios decât era în realitate.

Alyssa se înroși, iar tatăl ei, după o scurtă privire evaluativă, ridică din umeri.

– Dacă ești sigură…

După câteva clipe, plătise.

Grătarul plecă, încărcat în mașină, iar Alyssa îi aruncă lui Josh o privire scurtă înainte să plece.

– Spune-i Emmei că îi mulțumesc că m-a contactat prima.

Apoi, adăugă cu un zâmbet:

– Facem o petrecere cu grătar săptămâna viitoare. Vii și tu, nu?

Deodată, Josh își dădu seama, aproape cu un șoc tăcut, cât de ușor scrisese Emma prețul grătarului. Ca și cum nu era vorba de un obiect vechi din curtea lor, ci de o simplă strategie de vânzare.

Cum putea să își „vândă” fratele cu atâta naturalețe?

Îl fulgeră gândul să o caute și să o certe, dar renunță imediat. Nu putea s-o pună într-o situație stânjenitoare în fața Alyssei. În schimb, își înghiți iritarea și zâmbi vag.

– Bine. Mulțumesc pentru invitație.

– Cu plăcere.

Alyssa își luă rămas-bun cu un zâmbet ușor emoționat și plecă, întorcându-se de câteva ori înainte să dispară în mașină.

Abia atunci, când silueta ei nu mai era vizibilă, Josh își lăsă fața să cadă. Zâmbetul politicos dispăru complet.

„Te omor, Emma…”

– Josh, vreau și asta!

– Oh, stai un pic.

Vocea oamenilor din jur îl trase imediat înapoi în haos. Ridică mâna mecanic, încă zâmbind forțat.

– Josh, unde te duci?

– Josh!

– Am o întrebare!

Împins de mulțime și de întrebări, Josh intră în casă, încercând să scape de agitație. În bucătărie, mama lui scotea tăvi din cuptor.

– Unde e Emma?

– Acolo — răspunse el simplu.

–  Ai nevoie de ajutor?

Dar Josh nu mai ascultă. Ieși din nou fără un cuvânt.

„Deci m-ai lăsat singur și ai fugit…”

Se opri brusc când zări o umbră pe peretele care ducea spre casa vecinilor. Înainte să apuce să se apropie, o mână îl prinse de umăr.

Se întoarse rapid.

– Ce faci aici?

Era Ed, unul dintre colegii lui de la fotbal.

– De ce ai venit aici?

Ed ridică din umeri, ușor stânjenit. În spatele lui, surorile lui răscoleau prin obiectele de la vânzare, entuziasmate, salutându-l pe Josh cu zâmbete largi.

Ed oftă.

– N-am mai avut o zi liberă de mult. Ai milă de mine, bine?

Aparent forțat, își înclină capul cu o expresie plictisită și își plimbă privirea prin jur.

– Unde e Emma? Ești singur?

– O caut și eu, răspunse celălalt.

Josh ignoră privirile curioase ale surorilor prietenului său. Prioritatea era clară: să o găsească pe Emma. Făcu încă un pas și se apropie de perete. Cu cât înainta, cu atât contururile din umbră deveneau mai limpezi, până când își dădu seama că acolo se aflau două persoane.

– Uh…

– Șșșt, îl întrerupse Ed, înainte să apuce să spună ceva, făcându-i semn să tacă.

Ed încuviință ușor și se aplecă înainte, încercând să distingă mai bine scena, cu o expresie concentrată. Când se retrase puțin, imaginea deveni limpede: Emma era acolo, exact cum bănuiau, stând lângă perete. Însă atenția lor se opri asupra celui care o însoțea.

– Hm, scăpă Josh, fără să-și dea seama.

În fața Emmei se afla un elev model, cu ochelari negri, groși, cu ramă masivă. Avea o statură apropiată de a ei, însă era atât de subțire și neîngrijit încât părea alcătuit mai degrabă dintr-o fragilitate tensionată decât din carne și oase. Josh simți cum, fără voia lui, începe să lege fragmente de amintiri — chipuri din școala primară, suprapuse peste cele ale liceului.

Cunoștea aproape toate chipurile din liceu și, cu toate acestea, nu-l văzuse niciodată până atunci.

Nu-mi spune că e vreun elev transferat…

Și totuși, ceea ce îl scotea cel mai tare din minți pe Josh nu era prezența băiatului, ci felul în care se comporta Emma în fața lui. Ușoara roșeață care îi urca în obraji, evitarea privirii, vocea coborâtă aproape într-un șoaptă stângace — toate îi erau dureros de familiare. Așa arătau, mereu, fetele care își mărturiseau timid sentimentele pentru el.

Cuvintele Emmei ajunseră până la el, deși el rămăsese în umbră, privindu-i.

– Mulțumesc că ai venit… Nu mă așteptam… ba nu, adică mă așteptam puțin.

Doamne.

Josh își acoperi fața cu palmele, înghițind un sunet care îi urca fierbinte în gât, ca o flacără abia stăpânită. În fața lui, Emma părea prinsă într-un conflict interior vizibil, incapabilă să-și controleze emoțiile, în timp ce el își ținea în frâu reacția cu o dificultate crescândă.

– Păi… dacă ai timp, ce-ai zice să mergem la cinema weekendul viitor?

De ce îl inviți în oraș?!

Ed îl apucă rapid de braț pe Josh, înainte ca acesta să se dezlănțuie, iar tensiunea îi tremura în umeri. Abia reuși să se oprească, conștient în ultima clipă de ceea ce era pe punctul de a face.

Băiatul din fața Emmei ezită, apoi își coborî privirea.

– Trebuie să merg la biserică în weekend…

Acum o refuzi pe Emma? Pe sora mea?!

– Josh! șuieră Ed, strângându-l mai tare, ca să-l țină pe loc.

– Îți dat seama cât de penibil ar fi dacă te-ar vedea așa? adăugă el, pe un ton aspru.

Era crud, dar adevărat. Josh strânse din dinți și rămase pe loc, înghițindu-și impulsul.

Între timp, Emma continua, fără să observe furtuna din spatele lor:

– Nu-i nimic, serios. Nu trebuie să te simți obligat… îți sunt doar recunoscătoare că m-ai ajutat cu tema data trecută. Și… dacă nu te deranjează, poate mă mai ajuți și data viitoare la matematică? E atât de greu…

Cum îndrăznești să-i ceri să te învețe matematică când sunt eu aici?!

Pentru Josh, care participase la olimpiade și turnee, situația devenea absurdă. Ed rămase lângă el, ținându-l încă pe loc, în timp ce Josh își controla cu greu respirația, încercând să nu cedeze impulsului de a interveni.

Se uită la ei cu o nerăbdare greu de ascuns.

Slăbănogul mai vorbi o dată, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

– Nu contează, dar sunt ocupat. Meditatorul meu vine de trei ori pe săptămână… o să văd dacă se potrivește cu programul meu.

– Sigur, sigur! Mulțumesc, Jack. O să te răsplătesc…

Josh nu mai suportă.

Înainte ca furia să-l înghită de tot, se întoarse brusc și o luă la fugă în direcția din care venise, ținându-și în frâu impulsul de a-l apuca de gât pe loc.

Ajuns în fața casei, își descărcă nervii într-un pumn izbit de peretele garajului. Durerea nu-l liniști; dimpotrivă, furia rămase acolo, fierbinte, lipită de el.

Lângă el, Ed tresări.

– Hei… gusturile surorii tale sunt chiar ciudate… Nu o dată, nu de două ori…

Tonul lui, mai degrabă compătimitor, aprinse și mai tare scânteia din Josh. Când îl fulgeră cu privirea, Ed își întoarse rapid capul, evitând contactul vizual.

– Nu… adică nu știu de ce are un gust complet opus ție. Sunt doar curios, murmură el, grăbindu-se să îndrepte situația.

– Taci, Ed.

Vocea lui Josh căzu scurt, tăios. Ed își scărpină ceafa, apoi se îndepărtă grăbit spre surorile lui, care îi așteptau mai încolo.

Josh rămase câteva clipe nemișcat. Inspiră adânc o dată, apoi încă o dată, până când reuși să-și adune expresia la loc.

Și, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se întoarse.

Ed avea dreptate. Chiar dacă își avertizase prietenii să nu se apropie nici măcar o secundă de sora lui, realitatea îl lovea ironic: poate ar fi fost mai bine s-o vadă cu oricine din echipa de fotbal decât să o observe alergând după ceva atât de… ridicol.

Nu el, oricum.

Gândul îi strânse stomacul.

Cum îndrăznește să o respingă pe Emma?

Cu cât se gândea mai mult, cu atât furia i se adâncea, devenind mai grea, mai greu de controlat. Problema era că Emma părea să se lase atrasă de tipii aceia nesemnificativi, iar asta îl scotea din minți mai des decât ar fi vrut să admită.

După ce își făcu treaba în tăcere, fără să mai spună nimic, îl apucă din nou pe Ed de braț și îl trase în garaj.

– Știi ce o să spun, nu? întrebă Josh, cu voce joasă.

Ed încuviință imediat, serios.

– Bineînțeles, Josh.

– Dacă sora mea se abate de la drum… atunci prietenia e cea care o va aduce înapoi pe calea corectă.

– Da. Așa este.

Se priviră fix. Brațele li se încrucișară, ca o înțelegere tăcută, iar în ochii lui Ed se aprinse aceeași hotărâre rigidă.

Ca și cum ar fi semnat un pact pe care amândoi îl considerau inevitabil.

Cum îndrăznește să o insulte pe sora prietenului meu, va trebui să-l facem să plătească prețul corespunzător.

**

– Bine, asta e tot pentru azi!

Fluierul antrenorului sparse aerul, marcând sfârșitul antrenamentului. Josh rămase o clipă pe loc, cu pieptul ridicându-i-se greu, corpul ud de transpirație și complet epuizat. Totuși, ziua lui era departe de a se fi terminat.

Se mișcă primul spre vestiare, intrând împreună cu băieții cu care deja schimbase câteva vorbe. Se spălă rapid, mecanic, fără obișnuitele glume sau replici aruncate între coechipieri. În mod normal, ar fi stat măcar câteva minute, răspunzând ironic sau intrând în discuțiile lor despre ieșiri la centrul de jocuri sau întâlniri cu iubitele. Azi însă nu avea chef de nimic.

– Josh, acum că mă gândesc… băieții de la liceu te urmăresc. Ai auzit ceva?

Vocea veni din spatele lui, exact când era pe punctul de a ieși din vestiar.

– Da, răspunse el scurt.

Atât.

– Cine e la liceul K? Wilson?

– Probabil gașca lui, inclusiv el, adăugă altcineva, venind din urmă.

Un al treilea băiat pufni sarcastic:

– Te-au făcut praf data trecută din cauza lui Josh, nu? Dacă eram în locul tău, n-aș mai dormi noaptea.

– Da, da, sunteți foarte amuzanți… putem rămâne aici dacă vreți, mormăi altul.

Râsete scurte umplură vestiarul, dar Josh nu le mai auzea cu adevărat. Mintea îi era în altă parte, tensionată, încordată până la limită.

Își strânse prosopul în mână.

De acum încolo… vreau doar să-l fac să dispară.

Furia îi urcă din nou, tăcută, grea, lipită de piept.

Cum îndrăznește să o respingă pe sora mea?

Singurul lucru care îl enerva era Emma — faptul că se lăsase umilită de un băiat atât de jalnic. Și totuși, nu putea s-o certe. Ar fi fost ca și cum ar fi recunoscut un furt comis pe față.

Dacă o întreba de ce vede lucrurile așa, dacă îi spunea că se comportase nepotrivit acolo, totul s-ar fi transformat într-o revoltă inutilă. Răspunsul Emmei era mereu același:

– Nu-mi spune ce să fac în privința gusturilor mele!

Atât.

Așa că, până la urmă, Josh alesese altă cale. Una pe care o folosise deja de mai multe ori. Oamenii slabi, cei care păreau să se clatine la primul cuvânt sau la prima adiere, dispăreau mereu de pe „radarul” Emmei.

Chiar dacă sora mea blestemată nu înțelege niciodată ce trebuie făcut când vine vorba de alegerile ei proaste…

Dar așa era destinul unui frate cu o soră imposibilă. Cel puțin asta își spunea Josh ca să se liniștească.

Iar prietenii lui din echipă îl susțineau întotdeauna.

În acea zi, totul fusese deja pus la punct. Se deplasaseră împreună, în mașina lui Josh, exact așa cum planificaseră dinainte. Nu era nimic nou — făcuse asta de atâtea ori încât devenise aproape rutină: câteva vorbe, câteva priviri, apoi mișcarea corectă la momentul potrivit.

Dar ceva era diferit.

Mâinile și picioarele îi erau ușor desincronizate, ca și cum corpul îi reacționa înaintea minții.

Pentru că ziua aceea nu era una obișnuită.

Știau deja programul băiatului. După ore, mergea voluntar la un azil de bătrâni. Îl urmăriseră încă dinainte, își aleseră colțul potrivit și așteptau.

Ascunși, calculați, exact la timp.

Și Josh știa — fără să-și mai spună nimeni — că momentul decisiv urma să vină imediat ce el apărea pe stradă.

Uneori, mama lui Jack venea să-l ia acasă, însă în zilele în care el făcea voluntariat, un angajat al azilului de bătrâni îl însoțea înapoi. În acele seri, trebuia să aștepte o oră până când programul se încheia, timp în care își găsea mereu refugiul într-o cafenea aflată la parterul aceleiași clădiri, unde își făcea temele în liniște.

În acea zi însă, banda lui Josh îl urmărise.

– E afară, șopti Tommy, abia auzit.

Grupul își ținu răsuflarea, privindu-l pe băiatul firav care părea pierdut în hainele sale prea largi și șifonate, sprijinit de colțul clădirii. Ținta lor nu bănuia nimic.

Mergea absent, cu ochii fixați în telefon, ridicând din când în când ochelarii săi incomozi. Probabil urmărea, ca de obicei, ceva banal pe YouTube. Toți ajunseră la aceeași concluzie.

– Vine, murmură Ed.

Se pregătiseră în tăcere, ca într-un ritual bine exersat. Nu era nevoie de cuvinte. Se înțelegeau din priviri: dacă unul îl oprea, celălalt îl bloca, iar restul închideau cercul. O mișcare fluidă, ca o echipă care funcționează fără greș.

Când Tommy încercă să-i stea în cale, totul se declanșă brusc.

– Uf!

Un corp subțire fu smuls din locul său cu o forță neașteptată.

– Da.

Ed, surprins, tresări.

O răpire? Întrebarea îi fulgeră prin minte, absurdă și nelalocul ei. Își aminti vag că Josh ar fi trebuit să fie rușinat de astfel de lucruri.

Dar era imposibil ca într-un oraș liniștit din California să se petreacă ceva atât de dramatic. Mai ales când „victima” nu era decât fiul tăcut al unei familii fără nimic deosebit.

Totuși, nu mai avură timp de gândire. Ceva nu era în regulă.

– Scuzați-mă!

Ed arătă într-o parte și o luă la fugă. În spatele clădirii, lumina se stingea, iar umbrele deveneau dense și reci. Acolo aveau să descopere ceva cu totul neașteptat.

– Uhh…

Băiatul cel slab plutea parcă în aer, ridicat de gât, scăpând un geamăt de durere. În jurul lui se afla un grup mult mai numeros decât al lui Josh, privindu-l cu aceeași curiozitate neliniștită.

– Ce…?

– Ce…?

– Eh?

– Eh?

Strigătele și exclamațiile izbucniră din ambele tabere, ca două valuri care se ciocneau în același punct îngust al realității.

În clipa în care privirile lor se intersectară cu adevărat, tensiunea se schimbă. Nu mai era doar confuzie — era recunoaștere. Fiecare parte înțelesese același lucru: numărul lor era egal.

– Josh…rosti printre dinți băiatul care îl ținea pe Jack suspendat, cu o furie abia stăpânită. Din partea cealaltă, Josh îi întoarse privirea fără să clipească.

– Wilson.

Rostirea numelui rămase suspendată în aer, grea, ca o amenințare nerostită până la capăt. Ambele grupuri stăteau încordate, ca și cum o singură mișcare greșită ar fi putut declanșa totul.

Josh își aminti brusc fragmentele auzite mai devreme, în vestiar, cuvinte aruncate în glumă sau în avertisment. În același timp, Wilson își strânse maxilarul și scuipă o replică plină de dispreț.

– Ce căutați în orașul ăsta? Lașilor.

Josh zâmbi scurt, fără urmă de căldură.

– Am venit pentru că niște ratați au vrut să mă vadă zilele astea.

Cuvintele lui căzură ca o provocare directă. Pentru o clipă, aerul păru să se oprească.

Apoi, din spatele lui izbucni un cor de voci, batjocoritor și sincronizat, ca un refren repetat până la obsesie:

– Treizeci și patru la șaptesprezece! Treizeci și patru la șaptesprezece! Treizeci și patru la șaptesprezece!

Wilson strânse și mai tare.

– Rataților… murmură cineva din cealaltă parte, iar insulta se pierdu într-un vuiet de tensiune care crescuse deja prea mult ca să mai poată fi oprit.

– Veniți să-mi lingeți fundul, rataților!

– Idiotule, hahaha.

Tommy se întoarse și izbucni în râs, întorcându-le ostentativ spatele. Gestul lui fu suficient pentru ca întreaga bandă a lui Josh să râdă în cor, ca și cum tensiunea de mai devreme fusese doar o glumă bine spusă. Chipurile membrilor grupului lui Wilson se întunecară imediat.

Scorul de 34 la 17 nu era doar un număr — era rana lor încă deschisă. Ultimul meci rămăsese în memorie ca o înfrângere clară, iar Josh fusese cel care înscrisese eseul decisiv. Wilson își aminti perfect momentul în care se aruncase disperat, încercând să-l oprească, fără succes.

Furia îi urcă în privire.

– Gunoi de bătăuși de școală.

În aceeași clipă, îl împinse pe băiatul firav pe care îl ținea și îl lăsă să cadă. Acesta se dezechilibră și ateriză pe șolduri, însă fără să pară grav rănit. Totuși, nimeni nu îi acordă vreo atenție. Privirile tuturor erau fixate pe același punct: confruntarea dintre Josh și Wilson.

Cei doi rămăseseră față în față, aproape lipiți de tensiune, cu priviri grele, de parcă orice mișcare greșită ar fi declanșat o explozie. Tăcerea dintre ei era mai periculoasă decât orice strigăt.

Wilson scrâșni din dinți.

– Nu te pune cu mine, Josh. Nu te voi dezamăgi la următorul meci.

Josh ridică sprâncenele, apoi își deschise brațele teatral, întorcându-se spre ai săi.

– Ați auzit? Nu mă va dezamăgi! Sunt îngrozit! Fundașul care a făcut 17 puncte ultima dată… și eu ce să fac? Să mai aștept 17 ani până la revanșă? Poate până atunci nici nu mai pot juca! Doamne, genunchii mei deja cedează!

Vocea lui era plină de ironie, exagerată până la absurd, iar râsetele izbucniră din nou în grupul lui.

Wilson nu mai rezistă. Cu o mișcare bruscă, îl împinse pe Josh în piept cu ambele mâini.

Și, înainte ca cineva să poată reacționa, începu să înjure, iar aerul dintre cele două tabere se transformă într-un punct instabil, gata să explodeze.

Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu mai spuse nimic.

– Nenorocitule!

– Huh!

– Josh!

Josh se clătină pentru o clipă, dar își recăpătă imediat echilibrul, răspunzând provocării cu aceeași înverșunare. Wilson făcu, la rândul său, un pas înapoi, însă doar cât să-și ia avânt. Cei doi se apropiară din nou, încordați, cu maxilarele strânse și privirile aprinse, aproape atingându-se față în față.

– O să te omor, Josh Bailey.

– Încearcă, lașule.

Pentru o clipă, aerul păru să se îngroașe de tensiune, ca și cum izbucnirea unei încăierări era inevitabilă. Cei din jur își țineau respirația, pregătiți să intervină sau să se lase antrenați în haosul care amenința să izbucnească.

Atunci, o voce străină sparse brusc încordarea.

– Hei! Ce se întâmplă aici?

Ca prin farmec, totul se destrămă. Privirile se întoarseră într-o singură direcție. Proprietarul magazinului, care făcea curățenie, stătea în prag cu un coș de gunoi plin de resturi, iar mai în spate, un bărbat masiv își făcu apariția, gesticulând iritat și mustrându-i fără reținere.

– Ce credeți că faceți? Dispareți de aici imediat!

Tonul autoritar și prezența lui impunătoare îi făcură pe toți să ezite. Josh și Wilson, încă încleștați în rivalitatea lor mută, fură nevoiți să cedeze. Încet, fără tragere de inimă, își retraseră pașii, aruncându-și priviri tăioase.

– Ai noroc, Josh Bailey, murmură Wilson printre dinți.

– Spune-i asta și mamei tale, răspunse Josh cu un zâmbet provocator.

Tensiunea se sparse în ironii și râsete nervoase, iar grupul începu să se împrăștie, fiecare evitând să mai prelungească momentul.

Abia după ce părăsiră parcarea își dădură seama că nu veniseră de fapt singuri acolo.

– Hei… stați puțin!

Se opriră, întorcându-se în același timp. Din spate, cel pe care îl ignoraseră până atunci îi urma, grăbit și vizibil tulburat.

Pentru o clipă, toți rămaseră fără reacție. Uitaseră motivul pentru care ajunseseră acolo.

Un schimb de priviri stânjenite îi făcu să ezite.

„Ce facem acum?”

„Nu știu…”

Înainte ca tăcerea să se prelungească, băiatul le vorbi primul, cu o sinceritate dezarmantă:

– Vă mulțumesc… chiar m-ați salvat. Era să fiu bătut din nou…

Cuvintele lui, repetate cu insistență, îi făcură pe ceilalți să se simtă inconfortabil. Josh îl împinse ușor pe Ed, îndemnându-l din priviri să spună ceva.

Ed păși înainte, alegând un ton cât mai degajat:

 – Nu e mare lucru… doar treceam pe aici întâmplător.

Dar băiatul nu se opri din a-și exprima recunoștința.

– Oricum… dacă nu erați voi, ar fi fost mult mai rău. Nu credeam că cineva ar interveni pentru mine…

Vocea lui purta urmele unor umilințe îndelungate, iar povestea începu să curgă de la sine, despre frică, despre conflicte repetate și despre o lume în care nu se așteptase la ajutor.

Grupul asculta în tăcere, prins între stânjeneală și o formă de responsabilitate pe care nu o anticipaseră.

În cele din urmă, Jake zâmbi larg, încercând să alunge tensiunea:

– Dacă nu erați voi, sigur mă băteau din nou. Mulțumesc… cu adevărat.

Și pentru prima dată în acea zi, tăcerea nu mai era tensionată, ci doar grea de înțeles.