Înainte să mă pierzi- Capitolul 38

Echipa de securitate trecuse pe la spitalul în care Henry fusese internat, iar starea lui, vizibil mai bină decât se așteptaseră, le aduse tuturor o ușurare tăcută.

– Nu e nevoie să mai rămâi internat, nu? întrebă Seth imediat.

Când auzi întrebarea, Henry scrâșni din dinți, iritat:

– Ce tot spui, ticălosule? Tu ești cel cu o gaură în stomac, nu eu, imbecilule.

– Am auzit că vei putea fi externat curând. Se pare că vei merge acasă în scurt timp, interveni Isaac, stângaci.

– … Aha.

Fără să mai stea pe gânduri, Henry ridică piciorul și îl lovi pe Isaac, cu o mișcare bruscă și nervoasă. Acesta scoase un geamăt imediat după impact, iar Henry își întoarse privirea, ca și cum scena nu mai merita atenția lui.

Seth, care urmărise totul, oftă ușor și întrebă:

– Deci rămânem aici până când Henry va fi externat? Sau ne întoarcem mai devreme?

Privirile tuturor se îndreptară atunci către Mark, așteptând hotărârea lui.

Mark, care anunțase încă de mai devreme că urmează să facă o declarație importantă, își drese glasul înainte de a începe:

–  Asta e problema. Vom rămâne aici o perioadă mai lungă. Continuăm activitatea ca bodyguarzi ai lui C.

– Oh, nu se terminase contractul? întrebă Seth, ridicând o sprânceană.

Mark clătină din cap.

– C ne-a solicitat să rămânem până la finalul filmărilor. Dacă refuzăm, riscăm un proces pentru încălcarea contractului… Însă, la final, ni se va plăti de trei ori suma convenită.

– Ce idiot! Crede că totul se rezumă la bani? izbucni Seth.

– Stai puțin… vrei să spui că fiecare dintre noi va primi peste trei sute de mii de dolari? interveni Isaac, surprins.

Henry, care se ridicase deja, se opri brusc.

– Trei sute de mii…?

Seth, uimit de cifră, îl privi pe Mark pentru confirmare.

– Ca să fiu exact, sunt patru sute cincizeci de mii de dolari de persoană, preciză Mark.

– Mai e ceva timp până la finalul filmărilor, dar cu suma asta vom putea trăi câțiva ani fără să mai muncim.

Îl aruncă apoi o privire lui Henry, care deja se relaxase pe spate, cu fața luminată de gânduri numai de el știute.

– … Atâta timp cât nu te duci să-i pierzi la jocuri de noroc într-o singură noapte, adăugă Mark sec.

Privirile tuturor se îndreptară instinctiv spre Henry, însă acesta părea complet absent.

Seth îl trase ușor pe Isaac deoparte.

– Să nu-ți mai pui banii la pariuri, da?

– Sigur, răspunse Isaac serios, deși amândoi știau că promisiunea era fragilă — obiceiul lui de a juca jocuri de noroc fiind, de fapt, motivul pentru care ajunsese în acea slujbă.

Seth oftă și schimbă subiectul:

–  Apropo… unde e Josh? Nu l-am mai văzut de ieri.

– Ah… răspunse Mark.

– S-a întors acasă la mama lui. A vrut să-l viziteze pe Pete, pentru că nu-l mai văzuse de mult.

Apoi adăugă, privind spre ceilalți:

– Echipa inițială s-a retras oricum, așa că ne permitem să…

N-apucă să termine propoziția, că Henry interveni brusc, cu nerăbdare în glas:

– Bine, bine… dar când ne vor da banii?

Mark răspunse fără ezitare:

–  Când ne terminăm treaba.

– Ah, ticălosule… murmură Seth, închizând ochii, de parcă ar fi putut vedea limpede chipul lui Chase în minte.

Un surâs abia schițat îi trecu pe buze.

– Bună mișcare, Mark.

Acesta încuviință din cap, calm. În mintea lui, banii aveau deja un scop precis — nu risipiți, nu aruncați pe capricii, ci transformați în ceva mai stabil. Se gândea să-i investească, să cumpere acțiuni și să lase timpul să lucreze în favoarea lui.

✤✤✤✤✤✤

Chase fusese cuprins de o neliniște apăsătoare încă din zori. Era o stare atât de intensă, încât nu reușise nici măcar să bea apă sau să înghită ceva. Motivul era unul singur: în acea zi, Josh urma să-și aducă, în sfârșit, fiul, pentru ca el să-l cunoască.

Locul ales chiar de Chase fusese un parc de distracții renumit. Voia ca Pete să trăiască o experiență nouă, fiindcă băiatul nu mai fusese niciodată într-un astfel de loc. Din cauza aglomerației obișnuite, Laura plătise o sumă considerabilă pentru a închiria întregul parc exclusiv pentru ei.

Astfel, spațiul, în mod normal plin de râsete și rumoare, devenise straniu de liniștit. Porțile erau închise publicului, iar aleile erau populate doar de siluete îmbrăcate în negru. Gărzile de corp ale lui Chase se mișcau cu precizie, verificând instalațiile, controlând personalul și stabilind fiecare poziție cu o rigoare aproape militară.

Timpul se scurgea însă nemilos de repede, apropiindu-se de ora întâlnirii.

Chase se așeză pe o bancă în aer liber și își forță respirația să devină regulată. Inspiră adânc, de mai multe ori, dar neliniștea nu-l părăsea. Deși era obișnuit cu un program încărcat, ziua aceasta îl pusese la încercare. Pentru a-și elibera agenda, filmase până în zori în noaptea precedentă, însă somnul îl ocolise complet. Rătăcise prin rulotă ore în șir, iar apoi ajunsese mult prea devreme la locul întâlnirii.

Acum nu-i rămânea decât să aștepte.

Gândurile îi alergau fără oprire, apăsătoare și contradictorii.

Faptul că Josh voia să-i prezinte propriul fiu putea însemna că intențiile lui erau serioase. Și totuși… ceva continua să-l neliniștească.

„Nu-ți face griji, o să-i placi. Pentru că…”

Pentru că… ce?

Întrebarea rămăsese suspendată, neterminată, iar Chase nu reușea să o alunge. Îl rodea curiozitatea, dar în același timp îl înspăimânta răspunsul.

Poate pentru că îi va plăcea copilului?

Sau poate pentru alt motiv, pe care nu îndrăznea încă să-l numească.

Oricât încerca să se calmeze, neliniștea revenea, persistentă. Îl ținea captiv, făcând fiecare secundă să pară mai lungă decât ar fi fost firesc.

Și atunci, în cele din urmă, sună telefonul mobil.

– Alo?

Chase apăsase butonul de apel fără să mai verifice numărul. Nici nu era nevoie — știa deja cine este.

După o clipă, vocea lui Josh răsună la celălalt capăt al firului.

– Alo, Chase?

Un oftat neliniștit îi scăpă lui Chase, aproape fără voie.

– Chase, mă auzi?

– … Spune.

Se străduia să-și țină vocea stabilă, dar tensiunea îi trăda fiecare silabă.

– Am ajuns. Ești pregătit?

Cuvintele păreau simple, dar Chase avea impresia că nu le înțelege pe deplin. Totuși, reuși să murmure un răspuns afirmativ.

– E în regulă, Chase. Totul va fi bine.

Vocea lui Josh devenise mai blândă, ca și cum ar fi simțit neliniștea din spatele tăcerii. Ezită o clipă, apoi apelul se încheie.

Chase rămase nemișcat, cu ochii închiși, lăsând să-i scape un suspin tremurat. Nu fusese niciodată genul care să creadă în divinitate, și totuși, în acel moment, se trezi rugându-se în tăcere, cu o disperare pe care nu o mai cunoscuse.

Respirația îi era încă nesigură când, în cele din urmă, Josh apăru.

Chase își îndreptă încet spatele.

Condus de un bodyguard, Josh se apropie cu zâmbetul său obișnuit — calm, aproape dezarmant. Nu purta costumul de pază cu care era asociat de obicei, ci un tricou simplu și blugi ușor uzați. Părul îi era pieptănat neglijent, câteva șuvițe căzându-i pe frunte, dându-i un aer relaxat, dar inconfundabil. Arăta ca un fost star sportiv, genul de bărbat care nu trebuia să încerce prea mult pentru a atrage atenția — iar în cazul lui, naturalețea făcea toată diferența.

Josh ridică ușor mâna, salutând.

Dar privirea lui Chase nu rămase mult timp asupra lui.

Coborî încet spre copilul care îi ținea cealaltă mână.

Inima i se strânse într-o clipă.

Era ca și cum trecutul lui Josh prinsese formă în fața lui. Trăsăturile, expresia, chiar și felul în care stătea — totul reflecta o versiune mai mică, mai fragilă a bărbatului de lângă el.

Chase nu-și putea desprinde privirea de la copil.

– Ai așteptat mult? De cât timp ești aici? întrebă Josh, apropiindu-se de bancă și zâmbindu-i cu aceeași blândețe familiară.

Vocea lui era caldă, liniștitoare — însă Chase abia o mai auzea. Privirea îi rămăsese prinsă de copil.

Josh coborî ușor în genunchi, ajngând la nivelul băiatului.

– Pete, ai vorbit tot drumul, nu-i așa? Hai, spune „bună”.

Copilul ezită. Își ridică ochii spre Chase, ținând strâns la piept o păpușă în formă de cățeluș. Era izbitor de asemănător cu Josh — aceeași expresie, aceleași trăsături delicate.

Chase simți cum i se usucă gâtul.

– B-bună, Pete… rosti el, dar vocea îi deveni brusc răgușită, forțată.

Copilul clipi surprins, apoi, fără avertisment, se agăță de gâtul lui Josh.

Culoarea se scurse instantaneu din chipul lui Chase.

Josh izbucni într-un râs scurt.

– Nu interpreta greșit. Asta înseamnă că te place.

– Ce…? murmură Chase, privind din nou copilul, neîncrezător.

Pete își ascunse fața în pieptul lui Josh, dar după o clipă îndrăzni să se uite din nou. Privirile lor se întâlniră pentru o fracțiune de secundă.

– Îi e rușine, explică Josh, zâmbind larg, trăgându-l ușor ca să-l facă vizibil.

– Uite-l… i s-a luminat fața.

La auzul acestor cuvinte, Pete își întoarse iar capul, roșind ușor.

Chase încercă să zâmbească — stângaci, nesigur.

Atunci, pe neașteptate, copilul izbucni:

– Răufăcătorul!

– Pete! interveni imediat Josh, vizibil încurcat.

– Nu-l lua în serios… în ultima vreme spune tot felul de lucruri. Așa face cu toată lumea. Probabil de la Emma — i-a băgat în cap niște cuvinte ciudate…continuă să explice, dar pentru Chase cuvintele deveniseră neclare, îndepărtate.

Abia după ce unul dintre bodyguarzi confirmă că băiatul repetase același lucru tot drumul, reuși să-și revină puțin.

Josh, fără să mai piardă timp, își schimbă tonul.

– Pete, ți-am spus să nu vorbești urât, nu-i așa? Dacă mai spui asta o dată, o să mănânci doar fasole!

Pete încremeni. Chipul i se schimonosi de groază.

– Fasole? repetă Chase, ușor nedumerit.

– Da, o urăște, răspunse Josh degajat… dar imediat după aceea păru să-și dea seama cum sună și evită privirea lui Chase, vizibil jenat.

Fără să mai insiste, îl ridică pe Pete în brațe, apoi îi întinse cealaltă mână lui Chase.

– Hai. Cu ce începem? La ce ne urcăm mai întâi? Ai apucat să te uiți pe broșuri?

Chase își muta privirea când spre chipul lui Josh, când spre mâna întinsă către el. Ezitarea i se citea limpede pe față. Josh, parcă simțind nesiguranța, se aplecă ușor și îi prinse el primul mâna.

Gestul simplu îl luă prin surprindere. Chase își duse repede mâna liberă la față, frecându-și obrazul, ca și cum ar fi vrut să-și ascundă reacția. Urechile i se înroșiseră vizibil, iar Josh, observând, își întoarse capul discret, prefăcându-se că nu vede.

–  Obișnuiam să vin des aici când eram mai tânăr… dar e prima dată când nu trebuie să stau la coadă, spuse el pe un ton relaxat.

– … Locuiai în California?

– Da. E orașul meu natal. Am terminat liceul acolo și…

Vocea i se pierdu într-o conversație liniștită. Mergeau unul lângă altul, urmați de la distanță de gărzi, ca niște umbre tăcute.

✤✤✤✤✤✤

Energia lui Pete părea inepuizabilă. După mai multe ture în diferite atracții, copilul nu dădea niciun semn de oboseală.

În schimb, Chase și Josh ajunseseră la limită — și asta în ciuda faptului că se urcaseră doar în atracțiile pentru copii.

Privindu-l pe Pete urcând pentru a treia oară în același trenuleț, Josh își masă umărul fără să-și dea seama. Când aruncă o privire spre Chase, observă că și entuziasmul lui de la început se topise.

Exact atunci, trenulețul apăru din nou. Pete trecu prin fața lor, iar Chase îi făcu cu mâna, schițând un zâmbet.

Pete îi răspunse cu unul larg, sincer.

Dar zâmbetul lui Chase dispăru imediat ce copilul trecu mai departe.

Josh, care observase totul, izbucni ușor în râs.

Chase îl privi fără să spună nimic.

– Mulțumesc, spuse Josh după o clipă.

– E prima dată când Pete vine într-un parc de distracții.

– Știu… răspunse Chase, cu voce scăzută.

Alesese locul tocmai din acest motiv — pentru că Josh menționase cândva, în treacăt, lucrul acesta.

Când realiză asta, Josh zâmbi cu o căldură tăcută. Oricât de evident era că Chase nu era obișnuit cu copiii, avea o răbdare neașteptată. Nu se enerva când Pete îl ignora sau când voia să repete aceeași atracție la nesfârșit. Doar, din când în când, îl contrazicea — pentru că exista, totuși, o limită chiar și pentru un carusel.

Chase îi făcu din nou cu mâna lui Pete, zâmbind de data aceasta mai deschis.

– Și pentru mine e prima dată.

– Ce?

Josh se întoarse surprins spre el.

– Prima mea vizită într-un parc de distracții, repetă Chase, fără să-și desprindă privirea de silueta îndepărtată a copilului.

După o clipă, adăugă, aproape indiferent:

– Dar… îmi pare familiar. În copilărie, mă plimbam mult… doar că majoritatea plimbărilor erau în grădina noastră.

Josh nu întrebă cât de mare fusese acea „grădină”. În schimb, trenulețul încetini, iar ei se apropiară să-l ia pe Pete.

– Ce mai vrei să încerci? Sau… luăm prânzul mai întâi? întrebă Josh, aruncând o privire la ceas.

Îl apucă pe Pete de o mână, apoi se uită spre Chase — un gest tacit, o invitație.

Chase nu înțelese.

Pete, timid, se agăță de piciorul lui Josh, iar acesta îl ridică cu un braț, prinzând în același timp mâna lui Chase cu celălalt.

Parcul funcționa impecabil, ca o lume pusă în scenă doar pentru ei.

În fața gelateriei preferate a lui Pete, Chase comandă fără ezitare aroma preferată a copilului și, pentru Josh, o înghețată de vanilie.

Apoi se întoarse să plece.

– Nu plătești? întrebă Pete, urmărindu-l cu pași mici, vocea lui plină de curiozitate.

Chase se opri, ușor surprins. Se aplecă, ajungând la nivelul copilului, imitând gestul lui Josh de mai devreme.

– Am închiriat tot parcul pentru azi, explică el calm.

– Așa că nu trebuie să plătim nimic.

– L-ai cumpărat?… Tot? întrebă Pete, înclinând capul.

Era clar că ideea îi depășea puterea de înțelegere.

✤✤✤✤✤✤

 

Chase își păstră calmul și adăugă, pe un ton liniștit:

– Tot ce vezi aici, astăzi, este al tău.

Pete clipi des, vizibil copleșit de idee, apoi își întoarse privirea spre Josh, căutând o confirmare.

Josh zâmbi blând.

– Da.

Copilul își înclină capul, încercând să înțeleagă pe deplin, apoi întrebă cu o sinceritate dezarmantă:

– Atunci… pot să mai cer o înghețată?

Abia terminase propoziția, că deja mâinile îi erau mânjite de urme lipicioase de căpșuni, dovadă că prima porție nu fusese nici pe departe suficientă.

✤✤✤✤✤✤

Îl așezară pe Pete între ei și îi dădură un hot-dog, în timp ce Josh și Chase începură să mănânce fiecare câte un hamburger.

Josh nu se grăbi să-și șteargă propriile mâini; în schimb, îl privea pe Chase cu o curiozitate tăcută — modul în care mușca din hamburger fără să se păteze, curat, aproape elegant, era un contrast izbitor cu haosul obișnuit al unei astfel de mese.

De cealaltă parte, Pete era exact opusul. Sosul îi ajunsese nu doar pe bărbie, ci și pe cămașa pe care Josh i-o cumpărase cu o zi înainte.

Cu o obișnuință blândă, Josh îi șterse ketchupul de pe față cu un șervețel, apoi îi întinse băutura.

Chase urmărea scena în tăcere. Felul în care Josh se mișca — sigur, natural — spunea mai mult decât orice explicație.

– …L-ai crescut singur? întrebă el, în cele din urmă.

– De mult timp?

Josh ezită o clipă. Întrebarea nu-l surprinsese, dar răspunsul încă avea greutate.

Se asigură că Pete era ocupat cu mâncatul, apoi spuse încet:

– Da. L-am crescut singur. Eu sunt singurul părinte pe care l-a avut… celălalt…

– V-a părăsit? interveni Chase, fără să-și dea seama cât de direct sunase.

Cuvintele pe care Josh le pregătise încă din ziua precedentă îi reveniseră în minte, dar acum păreau greu de rostit.

În acel moment, Pete ridică privirea.

– Tati.

– Oh, vrei suc? răspunse Josh imediat, profitând de întrerupere.

Ridică cutia, o scutură ușor — era goală. Se ridică.

– Mai aduc. Poți să aștepți un minut?

– Tati aduce suc, îi explică Pete lui Chase, cu o urmă de timiditate în glas.

Josh se prefăcu că nu observă și zâmbi.

– Stați aici.

– Joshua, așteaptă… începu Chase, dar Josh plecase deja.

Rămaseră doar ei doi.

O tăcere stânjenitoare se așternu între adult și copil. Pete continuă să mănânce, dar ritmul îi deveni mai lent, de parcă nu se simțea în largul lui.

Chase îl privi câteva secunde, apoi împinse ușor paharul spre el.

– E un milkshake. Vrei să guști?

Pete alternă privirea între el și băutură, ezitând.

Chase îl apropie puțin mai mult, încurajator.

– Mulțumesc… șopti copilul, înainte să tragă timid din pai.

Un sentiment neașteptat îl cuprinse pe Chase — ceva cald, fragil. Abia atunci înțelese.

Probabil că Josh a vrut să ne lase singuri…

Se hotărî să încerce.

Privi părul argintiu al copilului, trăsăturile care semănau atât de mult cu ale lui Josh. Pete își purta emoțiile la vedere, dar, chiar și așa, Chase nu știa cum să se apropie de el.

Căutând un punct de pornire, întrebă:

– Ce-ți place? Desenele animate… îți plac?

Pete se lumină imediat.

– Trenul! Chugga chugga!

Chase clipi, ușor pierdut. Era un tren… sau un personaj? Dar entuziasmul din vocea copilului îi dădu curaj.

– Nu-ți place „Astaker”? întrebă el, încercând altă direcție.

Pete clipi din nou, nesigur, apoi răspunse:

– Îmi place.

– Serios? Cine e preferatul tău? Îl știi pe Dr. Flame? întrebările îi scăpau una după alta, fără să-și dea seama cât de implicat devenise.

Pete se gândi puțin, apoi clătină din cap.

– Nu-mi place Dr. Flame… îmi pare rău.

Chase simți cum entuziasmul i se dezumflă ușor, dar își păstră zâmbetul.

– Atunci… de cine îți place?

Pete înclină capul, apoi zâmbi larg, cu o mândrie copilărească.

– Eu sunt Glacierman!

Chase rămase fără cuvinte.

Desigur. Personajul principal. Un adevăr simplu, evident.

– Aha… murmură el, frecându-și ochii cu un oftat slab.

În mintea lui apăru, inevitabil, o întrebare:

Atunci de ce era Keith atât de obsedat de Dr. Flame?

– Eh? Deodată, Pete își deschise larg ochii și o rupse la fugă. Pentru o clipă, Chase rămase înmărmurit, apoi își reveni și porni după el.

Copilul se oprise în fața unui afiș uriaș — un parc tematic cu personaje în formă de trenuri, exact acelea despre care vorbise mai devreme.

– Tati… tati…

Pete se uita în jur, agitat, cu o speranță limpede pe chip — aștepta să fie ridicat, să poată atinge imaginea.

Chase rămase o clipă pe loc. Nu era Josh… și nu știa dacă ar trebui să încerce.

– Vrei să mergem acolo? Îl putem ruga pe tatăl tău să te ducă, spuse el, precaut.

– Pot? întrebă Pete, cu ochii strălucind.

– Da.

Chase abia terminase de dat din cap, când copilul își întinse mâna spre el. Pentru o clipă, nu înțelese gestul.

Apoi, când Pete îi strânse degetele cu încredere, își dădu seama.

– Ah…

Mâna mică era lipicioasă de la înghețată, caldă și incredibil de fragilă. Pentru o clipă, inima lui Chase păru să se oprească.

Ar fi vrut să-l ia în brațe — instinctiv, ca Josh — dar teama că l-ar putea scăpa îl ținu pe loc. Așa că se mulțumi să meargă încet lângă el, potrivindu-și pașii după cei mici ai copilului.

Și atunci… se auzi un lătrat.

Sunetul îi străpunse mintea ca un fulger.

Chase încremeni.

Pete, în schimb, se întoarse entuziasmat.

– Oh! E Jason! Uite, Jason! Arată ca Jason!

Flutura păpușa lui în formă de cățel, vorbind cu bucurie.

Dar Chase nu mai auzea nimic.

Sunetul… imaginea… ceva din trecut se prăbușea peste el.

Lumea se estompă.

Pentru câteva clipe — sau poate mai mult — nu mai fu nimic.

Când își reveni, era deja prea târziu. Pete nu mai era lângă el.

Un bodyguard se apleca spre el, îngrijorat.

– Domnule Miller, sunteți bine? Mă auziți?

– …

– Domnule Miller, reveniți-vă!

Chase clipi, dezorientat. Privirile tensionate ale gărzilor îl înconjurau. Realitatea reveni brusc, dureros.

Parcul. Ziua. Pete.

Se uită în jos. Mâna lui era goală.

Sângele îi îngheță în vine.

– Unde e Pete? spuse el cu vocea tremurândă.

Liderul echipei se întoarse imediat, iar gărzile începură să scruteze împrejurimile. Dar copilul dispăruse.

– Găsiți-l! Imediat!

Strigătul lui Chase îi puse în mișcare pe toți.

– Ar trebui să vă odihniți puțin, domnule Miller— încercă liderul echipei.

Chase nici nu-l auzi. Pornise deja.

Nu se poate.

Gândurile îi alergau haotic.

Câte secunde au trecut? Cum a putut să dispară atât de repede? Cu atâția oameni în jur… cum?

Un nod i se strânse în piept.

Nu l-am protejat…

Își mușcă limba, forțându-se să gândească limpede.

Un copil nu poate merge prea departe. Trebuie să existe o limită. Trebuie să…

Jason.

Păpușa.

Câinele.

Atunci auzi din nou lătratul.

Chase încremeni o clipă, apoi întrebă, cu respirația tăiată:

– … În zona asta există… o crescătorie de câini?

✤✤✤✤✤✤

Josh stătea pe o bancă, terminându-și înghețata, când își aruncă o privire spre ceas.

E în regulă… gândi el.

Au avut destul timp singuri.

Trecuse aproape jumătate de oră. Era imposibil să nu se fi apropiat măcar puțin.

Se ridică încet.

Chiar dacă nu s-a schimbat nimic… îi spun astăzi.

Hotărârea îi încolți limpede în minte. Nu mai avea rost să amâne. Tot ce-i lipsea era curajul.

Un oftat scurt îi scăpă, dar în clipa următoare observă ceva ciudat.

Oamenii din jur se mișcau grăbiți. Prea grăbiți.

Privirea i se ascuți. Zări un bodyguard al lui Chase și se apropie imediat.

– De ce aleargă toată lumea? S-a întâmplat ceva?

Bărbatul îl recunoscu și, pentru o clipă, păru blocat. Nu răspunse.

Un fior rece îi străbătu pe Josh.

Ceva nu e în regulă.

Chase își sprijinea mâinile pe genunchi, respirând greu. Umerii îi urcau și coborau într-un ritm neregulat.

Din toate direcțiile veneau pași grăbiți — gărzi care îl căutau pe Pete — dar fără niciun rezultat.

Copilul dispăruse.

E mic… prea mic…

Chase încercă să-și forțeze mintea să rămână limpede. Gândul la crescătoria de câini nu-i dădea pace, dar gardul înalt fusese încuiat. Era imposibil ca Pete să fi intrat acolo.

Și totuși…

Lătratul acela.

Sunetul îi strângea pieptul ca un clește.

– Pete! strigă el, încercând să-și controleze vocea.

Niciun răspuns.

Nimic.

Numele lui Josh îi fulgeră prin minte. Fața lui. A lui Pete.

Un val de vină îl izbi.

Nu e momentul pentru asta. Gândește!

Se ridică brusc și porni din nou, căutând frenetic. Fără să-și dea seama, se îndepărtase de ceilalți și ajunsese lângă gardul crescătoriei de câini.

Se opri. Dincolo de barele de fier se întindea un teren vast, deschis, aproape nesfârșit.

Prea mare. Prea ușor de pierdut pe cineva acolo.

Dacă e acolo… nici nu l-aș putea vedea.

Ar fi trebuit să ceară să fie deschisă poarta. Ar fi trebuit să caute înăuntru.

Dar nu o făcuse.

Lătratul răsună din nou.

Chase se ghemui instinctiv, corpul încordându-i-se până la rigiditate. Picioarele nu-l mai ascultau.

Respiră adânc. O dată. De două ori.

E doar un gard.
Ești în siguranță.
Nu se va întâmpla nimic.

Își repeta cuvintele ca pe o mantră, dar pulsul nu încetinea, pentru că nu era vorba doar de prezent.

Amintirea revenise.

Brusc. Violent.

Zâmbetul lui Grayson.
Foșnetul liniștitor al frunzelor.
Un strigăt înăbușit după ajutor.
Aroma dulce, apăsătoare…
Și apoi…

Mirosul.

Blana.

Respirația grea a unui Rottweiler.

Chase își strânse tâmplele cu mâinile.

Și atunci…îl văzu.

Era copilul pe care îl căuta.

 

✤✤✤✤✤✤

 

–  Cum adică Pete a plecat?!

Josh ajunse în grabă, însoțit de mai mulți bodyguarzi. Privirea îi era tulburată, iar respirația I se tăiase.

Șeful echipei de securitate părea la fel de afectat — chipul îi devenise palid, iar cuvintele îi ieșeau greu:

– Îmi pare rău… Domnul Miller… nu s-a simțit bine pentru un moment, iar copilul… a dispărut. Îl căutăm chiar acum. Îl vom găsi curând.

– Ce înseamnă „nu s-a simțit bine”? replică Josh, vocea ridicându-i-se involuntar.

– Nu… nu e speriat pentru că nu-l găsește pe Pete? Sau… așteaptă…

Gândurile i se împrăștiau, fără direcție. Panica îi bloca orice rațiune.

Se uită în jur, frenetic. Tot ce putea vedea erau siluete în negru alergând în toate direcțiile.

– … Unde e Chase?

Întrebarea atârnă greu în aer.

Șeful echipei ezită. Privirea i se plimbă în jur, dar răspunsul nu veni.

Nici el nu-l putea găsi.

– Echipele unu și doi! strigă brusc.

– Găsiți-l pe domnul Miller! Echipele trei și patru, continuați căutarea copilului!

Vocea lui răsună autoritar, dar tensiunea era evidentă.

Josh strânse din dinți, luptându-se cu impulsul de a izbucni.

Nu acum. Nu ai voie să cedezi.

Își trecu mâna prin păr, apoi închise ochii pentru o clipă, forțându-se să respire.

Nu știa unde dispăruseră nici Pete, nici Chase.

Dar știa un lucru sigur: nu mai era timp de pierdut.

Deschise ochii și porni.

– Pete! strigă.

– Chase!

Vocea îi răsuna printre aleile goale, spartă de ecoul pașilor și de neliniștea care se întindea peste întregul parc.

 

✤✤✤✤✤✤

 

Chase își pironi privirea asupra copilului, în timp ce chipul i se albea treptat, ca și cum sângele i s-ar fi retras dintr-odată.

Cum ajunsese acolo? îi fulgeră un gând prin mintea tulburată.

Desigur… era atât de mic, încât putea trece fără efort printre spațiile gardului. Ce naiv fusese să creadă că locul era inaccesibil doar pentru că poarta era încuiată. O concluzie logică, poate, dar complet inutilă acum. Nu mai era timp pentru reflecții. Trebuia să găsească o cale să-l scoată pe Pete de acolo.

Dincolo de gardul de sârmă ghimpată se întindea o zonă sălbatică, cu iarbă înaltă și copaci cu coroane dese, care înghițeau lumina. Părea cândva un adăpost pentru câini, dar nu unul în care oamenii să se plimbe liniștiți sau să se joace cu animalele. Locul purta amprenta abandonului — buruienile crescuseră necontrolat, semn că nimeni nu mai trecuse pe acolo de multă vreme.

Pete se afla la marginea unui lac întins, înconjurat de vegetație deasă. Se agăța cu disperare de firele de iarbă, sprijinindu-și trupul firav de ele, dar era limpede că nu va rezista mult. În orice clipă putea aluneca în apă.

Văzându-l tremurând și plângând, cu chipul deja vinețiu, Chase simți cum îl străbate un fior rece. Nu-și putea permite să rămână pe loc. Fără să mai stea pe gânduri sau să ceară ajutor, se apropie de gardul de fier.

Atunci răsună din nou lătratul unui câine.

Mâna lui, încleștată pe barele reci, începu să tremure vizibil.

Vreau să fug de aici… chiar acum.

Dar Pete…

Chase scutură brusc din cap, alungând imaginea care îi fulgerase prin minte — aceea a copilului scufundându-se în apă. Din fericire, Pete încă se agăța de tufișuri, fragil și tremurător.

Chase își mușcă buza și strigă, cu vocea tensionată:
– Mai rezistă puțin, Pete!

Băiatul, copleșit de plâns, tresări și ridică încet capul. Ochii i se deschiseră larg când îl zări pe Chase.
– Hm…?

Trupul i se clătină ușor, ca și cum simpla apariție a lui Chase îi slăbise tensiunea. În acea clipă, teama din sufletul lui Chase fu înlocuită de o disperare cruntă: Pete era pe punctul de a cădea în lac.

– Ține-te!

Chase zgâlțâi gardul cu furie, dar fierul rămase neclintit, rece și indiferent.

Un suspin sfâșiat se desprinse din pieptul lui Pete, urmat de un nou val de lacrimi. Nu avea să mai reziste mult. Momentul fatal părea să se apropie, din clipă în clipă.

Chase inspiră adânc și își adună forțele.

Atunci o zări — o spărtură îngustă, suficientă cât să se poată strecura târâș. Fără să mai ezite, se aplecă și începu să se strecoare.

– Ah…

Sârma ghimpată îi sfâșie umerii, iar durerea ascuțită îi străbătu trupul pe măsură ce înainta. Dar nu se opri. Ignoră usturimea și continuă să se târască pe pământul aspru.

Praful se ridică în jurul lui, înăbușindu-i respirația. Încercă să-și acopere fața, apoi își ținu aerul în piept, scrâșnind din dinți, cu fruntea încruntată.

În tot acest timp, plânsul copilului nu înceta.

Abia după ce străbătu acel drum anevoios, plin de praf și pământ, reuși să se strecoare dincolo de gard. Chipul îi era murdar, acoperit de noroi, iar nisipul care îi pătrunsese în gură îi făcea limba aspră și greoaie. Ar fi vrut să scuipe, dar nici măcar asta nu-i venea ușor.

Respira sacadat, cu gura uscată, însă se ridică fără întârziere. Nu era timp pentru slăbiciuni. Chase porni în fugă spre Pete.

– Rezistă!

Strigătul lui păru să-l tulbure și mai mult pe copil, care izbucni într-un plâns și mai puternic.

Încă puțin… doar încă un pas… își spunea Chase.

Îl va ajunge. Îl va prinde înainte ca brațele firave să-i cedeze și să alunece în apă. Toate gândurile i se îngrămădeau în minte, împingându-l înainte.

Atunci, un mârâit adânc spintecă liniștea.

Chase se opri instinctiv și întoarse capul. Nu departe, un câine masiv îl fixa cu privirea, colții descoperiți într-un avertisment mut. Într-o clipă, trupul lui Chase înțepeni.

„Jason…”

Abia acum își aminti cuvintele copilului. Animalul din fața lui semăna izbitor cu  jucăria lui Pete — aceeași rasă, aceleași trăsături — dar aici nu era o plăsmuire nevinovată. Era real, viu, și primejdios.

Simți un fior rece pe șira spinării.

Pete se afla chiar între el și câine. Iar dacă Chase ar fi făcut un singur pas înainte, fiara s-ar fi năpustit fără ezitare.

Poate că, dacă ar fi înaintat, câinele s-ar fi năpustit asupra lui Pete. Era aproape inevitabil — copilul, atât de mic și lipsit de apărare, ar fi devenit ținta cea mai ușoară. Deși animalul își ținea privirea fixată asupra lui Chase, o neliniște surdă trăda faptul că nu-și lua ochii nici de la Pete.

Doar un minut… își spuse Chase.

 Dacă îmi adun curajul… îl pot salva.

Atât timp cât picioarele îl ascultau.

Încercă să înainteze. Își simți picioarele tremurând, dar mișcarea fu doar o iluzie. Rămase înțepenit. Nu putea să se apropie de Pete.

La fel ca atunci…

Amintirea izbucni fără avertisment. Un bărbat acoperit de sânge, cu hainele sfâșiate. Spatele lui puternic, zâmbetul cald, trupul scăldat în roșu.

Joshua…

Respirația i se frânse, iar un fior rece îi străbătu șira spinării. Ce s-ar întâmpla dacă l-ar pierde pe copil? Imaginea lui Josh, privind spre Pete cu o dragoste neclintită, îi invadă mintea. Nu-și putea imagina un astfel de om prăbușindu-se.

Și atunci își aminti…

– Dacă mor, o să plângi?
– Da… o să plâng mult.

În clipa aceea, Chase o luă la fugă.

Un foc de armă răsună asurzitor chiar când câinele, turbat de furie, se repezea spre ei. Chase îl cuprinse pe Pete în brațe, strângându-l la piept.

Ta-ang!

Câinele se opri brusc, speriat, apoi se retrase câțiva pași. Dar nu renunță. Alte focuri de armă spintecară aerul, iar un glonț îi zgârie laba în timp ce continua să dea târcoale. În cele din urmă, înfrânt de teamă, animalul se îndepărtă în grabă.

Abia atunci Chase simți cum tensiunea îi părăsește trupul.

– Chase! Pete!

Strigătul disperat îi ajunse la urechi prea târziu pentru a reacționa. Era vocea lui Josh.

– Ah…

Picioarele i se înmuiară și aproape că alunecă în lac, dar iarba crescută în voie îi opri căderea. Se agăță cu disperare de firele dese și trase aer adânc în piept.

Josh ajunsese deja lângă ei, întinzând mâna cu grabă.

– Dă-mi-l, Chase!

Chase ridică privirea. Ca de fiecare dată, Josh era acolo. Venise să-i salveze.

Cu un zâmbet slab, Chase îl împinse mai întâi pe Pete spre el. Copilul izbucni în lacrimi de îndată ce îl recunoscu și se agăță de el cu disperare. Josh îl puse imediat în siguranță în spatele lui, apoi se întoarse spre Chase.

Chase își întinse mâna. Josh o apucă fără ezitare și îl trase cu toată puterea.

– …!

Chase reuși să urce și căzu epuizat la pământ. Josh răsuflă adânc, vizibil ușurat.

– Tati… tati…
– Liniștește-te, Pete. Ești în siguranță acum.

Printre suspine, copilul murmură:

– Jason… l-am pierdut…

Chase abia atunci realiză că mâinile îi erau goale.

Josh îl privea drept în ochi, cu o umbră de reproș și neliniște, iar Chase rosti, cu glas stins:
– Păpușa a căzut în lac… n-am putut s-o scot.

Josh se aplecă spre Pete, care izbucnise din nou în plâns, încercând să-l liniștească. Apoi, ridicându-și privirea, întrebă, cu o severitate abia stăpânită:
– Ce naiba făceai acolo?

Chase se întoarse spre el. Josh îi atinse ușor obrazul zgâriat și murdar, iar vocea i se coborî într-o șoaptă:
– O să-ți rămână cicatrice.

Privirea lui coborî peste fața lui Chase, peste urmele de noroi și sânge. Chase îi răspunse cu un zâmbet amar — unul care nu făcea decât să adâncească neliniștea celuilalt.

Josh expiră greu și, fără menajamente, spuse:
– Arăți groaznic.

– Nu-i nimic… murmură Chase.

Și tăcu din nou.

Un oftat lung scăpă din pieptul lui Josh.
– De ce ai făcut asta?

Chase privy chipul lui Josh care era tensionat, deformat de emoție.
– Ți-e frică de câini… Atunci de ce n-ai fugit după ajutor? Te-ai rănit și tu…

Privirea lui Chase deveni de nepătruns.
– E fiul tău.

Cuvintele căzură grele între ei.

Ochii lui Josh se măriră, iar pentru o clipă rămase fără glas. Chase îi întoarse un zâmbet obosit, aproape absent.

– Atât? întrebă Josh, vocea tremurându-i ușor.

Chase nu răspunse. Zâmbetul acela tăcut fu însă mai elocvent decât orice alte cuvinte.

Atunci, ceva din Josh cedă.

– E și fiul tău.

– …?

Sprâncenele lui Chase se încruntară ușor, confuzia desenându-se limpede pe chipul său.

Josh continuă, vocea frântă:
– Pete e fiul tău… al tău și al meu. E copilul nostru.

Tăcerea care urmă fu apăsătoare. Chase nu spuse nimic, doar îl privea, ca și cum nu reușea să înțeleagă sensul acelor cuvinte.

Josh nu mai adăugă nimic. Așteptă.

Timpul părea că se dilată, fiecare secundă devenind insuportabilă.

În cele din urmă, Chase se mișcă. Chipul îi era murdar, pătat de iarbă și noroi, dar expresia îi era schimbată — străină, greu de citit.

Când reuși, în sfârșit, să vorbească, întrebarea care îi ieși pe buze fu neașteptat de simplă:
– Câți ani are?

Dintre toate gândurile care îl asaltau, doar acela își găsise glas.

Josh își mușcă buza, apoi răspunse cu voce tremurată:
– Eram paznicul tău când ți-a venit numărul de asigurare… Știu că nu-ți amintești.

Chase rămase mut.

– Atunci… te-ai culcat cu mine.

Josh îl privi, așteptând răspunsul ca un condamnat în fața verdictului.

Tăcerea se prelungi atât de mult, încât păru că timpul însuși se oprise. Pentru o clipă, Josh se întrebă dacă Chase mai respira.

Apoi, în cele din urmă, Chase deschise gura.

–  Am făcut-o…

Josh își ridică privirea la auzul vocii tremurânde a lui Chase.

Chase îl privea, expresia lui fiind un amestec de frică și surprindere.

– Te-am violat, nu-i așa?

– Nu, bineînțeles că nu! Josh negă imediat.

Privind fața lui Chase plină de neîncredere, spuse din nou.

– M-am culcat cu tine pentru că am vrut să o fac.

Era adevărul. Josh mărturisi totul.

– Voiam să o fac, așa că m-am culcat cu tine pentru că îmi plăceai, foarte mult… nu m-ai obligat la nimic.

Cu ochii larg deschiși și chipul împietrit de uimire, Chase rămase fără cuvinte.

Privindu-l, Josh simți o durere ascuțită în piept, iar privirea i se încețoșă.
– Îmi pare rău…

Niciun răspuns.

– Îmi pare rău că te-am mințit… că ți-am ascuns totul.

Chase nu făcu decât să-l privească, tăcut, în timp ce vocea lui Josh tremura sub povara regretului. În acea clipă, Josh era pregătit să accepte orice — reproș, furie, chiar și despărțirea. Totul putea lua sfârșit aici. S-ar fi întors la viața lui de dinainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar gândul acesta îi apăsă inima mai greu decât se așteptase.

Și atunci, pe neașteptate, Chase murmură:
– … Slavă Domnului.

Josh clipi, uluit.

În acel moment, ochii lui Chase se umplură de lacrimi. Își trase răsuflarea tremurat și, din adâncul sufletului, rosti cu o sinceritate dezarmantă:

– Știam că m-am culcat cu o persoană.

– …

– În tot acest timp am fost sigur că am fost cu cineva în timpul rut-ului meu, dar nu-mi aminteam nimic. Așa că l-am căutat în toți acești ani…

– Mă căutai pe mine? Pe mine?

– Da.

Josh avea o expresie de uimire și confuzie, Chase își acoperi fața cu mâinile și suspină greu.

– Nu a apărut nimeni și nu am putut găsi niciun semn de la tine, așa că am ajuns să mă întreb dacă chiar o făcusem cu un câine atunci…

– Nu! Josh îl opri în grabă.

– Niciodată nu ai făcut nimic cu un câine, Chase.

Josh observă ezitarea din glasul lui Chase și înțelese că nu mai putea ascunde nimic.

– Grayson te-a mințit.

Chase își înclină încet capul, iar șocul i se întipări limpede pe chip. Josh se apropie și îi sărută fruntea cu blândețe.
– Întotdeauna negai… așa că încerca să te sperie.

– Nenorocitul ăla… o să-l omor! izbucni Chase, ridicându-se brusc.

În spatele lor, Pete tresări în somn și începu să plângă din nou. Josh îl luă imediat în brațe, legănându-l ușor.
– Ai grijă ce spui în fața lui Pete.

Avertismentul, rostit pe un ton serios, îl făcu pe Chase să tacă. Dar furia îi clocotea încă în vene. Se ridică și începu să se plimbe agitat, cu pași repezi, ca o fiară în cușcă.

– Am auzit că îi pasă de tine… murmură Josh, deși nici el nu părea convins.

Chase se opri brusc și îl privi derutat.
– Grayson nu știe ce-s alea emoții. Îi place doar să mă intimideze.

Josh îl urmă în tăcere, observând cum umerii îi tresar de furie. Apoi continuă:
– N-ai mai fost cu nimeni până acum.

Chase, care își smulgea nervos părul, încremeni pentru o clipă și îl privi uimit.

– Ți-au extras mereu feromonii prin injecții… iar faptul că a ascuns asta a fost doar ca să te sperie.

Tăcere.

– N-ai făcut nimic din ce ți-a spus Grayson, Chase.

Vocea lui Josh era calmă, dar fermă. Apoi adăugă, cu o umbră de asprime:
– I-am dat deja o lecție… dar dacă vrei, pot să-l aduc aici. Să i-o plătești tu.

– Bine.

– Bine.

Înțelegerea se încheie fără alte cuvinte.

Chase, încă stăpânit de furie, își ridică privirea spre cer, inspiră adânc și își strânse pumnii, apoi îi desfăcu, lovind pământul cu piciorul, ca și cum ar fi vrut să-și alunge toată tensiunea.

Abia după ce izbucnirea se mai domoli, rămase nemișcat.

Josh se ridică, ținându-l pe Pete, care începea să adoarmă din nou, lipit de pieptul lui. În acel moment, privirea lui Chase se opri asupra lor.

Felul în care îl privea pe copil nu mai era același.

În ochii lui se citea un amestec tulburător — rușine, mirare, teamă și, undeva, timidă, o urmă de tandrețe.

Josh nu spuse nimic. Rămase tăcut, așteptând.

Așteptând ca Chase să-și înțeleagă singur inima.

– … Deci, te-ai culcat cu mine și nu-ți poți aminti.

– Tu ești…lăsă Chase fraza neterminată.

Josh își dădu imediat seama că Chase era pe punctul de a izbucni din nou și îl privi atent, ca și cum ar fi vrut să-i oprească vorbele înainte să prindă formă.

În acel moment, Pete deschise ochii, ca și cum ar fi simțit tensiunea din jur. Chase își fixă pentru o clipă privirea asupra pleoapelor lui întredeschise, urmărindu-i clipirea nesigură.

Tăcerea care se așternu era apăsătoare, dar, în același timp, straniu de blândă.

Chase reuși, în cele din urmă, să vorbească, aproape în șoaptă:
– Îmi pare rău că nu l-am putut salva pe Jason.

Pete îl privi somnoros… și zâmbi.
– E în regulă.

Apoi își închise din nou ochii, cufundându-se în somn.

Chase rămase cu privirea ațintită asupra copilului.
– Nu era prietenul tău?

– Ba da…

Josh zâmbi amar.
– Dar se pare că acum îi place mai mult chipul tău.

Chase nu răspunse.

– Nu ești fericit?

După o tăcere lungă, întrebarea izbucni brusc, cu o urmă de iritare:
– Îți place de mine?

– Ce?

Josh îl privi nedumerit, iar Chase strânse din dinți.
– Ai spus că îți place doar chipul meu…

Josh ezită. Iar acea ezitare fu suficientă.

– Deci e adevărat… nu-i așa? izbucni Chase, lăsând în sfârșit furia să iasă la suprafață.

De atâtea ori își reținuse cuvintele, ascunzând faptul că îi plăcea totul la el, nu doar chipul. Dar acum nu mai era loc pentru ocoluri.

– Idiotule.

– Ce?!

Chase se aprinse imediat.

Josh zâmbi amar.
– Și tu ești la fel.

Chase amuți.

– Îmi place totul la tine, continuă Josh, mai serios de data asta. Apoi adăugă, cu o umbră de ironie:
– Dar gândește-te… dacă nu m-aș fi îndrăgostit de chipul tău la început, probabil aș fi plecat din prima zi în care m-ai lovit.

Chase clipi, surprins.
– Vrei să spui că ai trecut peste asta… din cauza feței mele?

– Poate…

Răspunsul sfidător îl făcu pe Chase să ofteze obosit. Nu mai găsi nimic de spus.

Josh îl privi o clipă, apoi, mai serios:
– Poate la început au fost feromonii…

Chase rămase tăcut.

– Sau poate chipul tău.

O pauză.

– Și acum? întrebă Chase, ezitant.

Josh zâmbi ușor, aproape timid. Pentru prima dată, Chase păru cu adevărat nesigur.

Josh inspiră adânc…

– Acum…

Și, în cele din urmă, spuse:
– Te iubesc.

Ochii lui Chase se măriră, surprinși. Atunci Josh își dădu seama — nu mai spusese niciodată acele cuvinte.

– Te iubesc, repetă el, mai blând.

De ce nu-i spusese asta până acum?

Gândul abia i se conturase, că Chase îl îmbrățișă brusc.

După o clipă, buzele lor se uniră, iar limbile lor se împletiră cu patimă.

Josh respira sacadat și simțea cum feromonii îi inundau rapid nările. Într-o clipă, când mintea lui Josh era încă amețită, Chase încheie sărutul. Când văzu ochii visători ai lui Josh privindu-l fix, clipi.

Cunoștea acea expresie.

Chase suspină scurt, dându-și seama că era bărbatul pe care îl văzuse în visele sale.

– Chiar ești tu, șopti Chase cu vocea tremurândă.

Încercă să-l sărute din nou, dar Chase uitase faptul că era un copil între ei.

– Ua…

Pete, care se trezise între ei, izbucni din nou în plâns.

Chase se trase înapoi, vizibil stânjenit, iar Josh nu se putu abține și izbucni în râs.
– O să te obișnuiești repede cu ideea că ai un copil.

Apoi îl sărută, în timp ce Chase îl privea pe Pete cu o expresie încă nesigură, aproape pierdută între mirare și responsabilitate.

Josh își mușcă ușor buza inferioară, își atinse urechea și șopti:
– Și asta… ai lăsat-o atunci.

Privirea lui Chase se opri asupra urechii lui, iar Josh continuă, cu o voce caldă:
– E ciudat, dar sunt recunoscător. Îl am pe Pete datorită ție… Mulțumesc că mi-ai dat toată fericirea asta.

Chase rămase fără cuvinte.

– Voiam să știi asta, adăugă Josh, mărturisind în sfârșit ceva ce nu spusese niciodată altcuiva.

Apoi, fără ocolișuri spuse:
– Căsătorește-te cu mine, Chase.

Ochii lui Chase se deschiseră larg. Își duse mâna la gură și făcu un pas înapoi, ca și cum realitatea însăși devenise prea mult.

Josh nu grăbi nimic. Așteptă.

După câteva clipe care păreau nesfârșite, Chase dădu încet din cap.
– … Da.

Josh își ascunse emoția din privire. Închise ochii, îl sărută și rosti, cu o promisiune liniștită:
– Te voi face fericit, Chase Miller.