Înainte să mă pierzi- Capitolul extra 11

 

 

Trecură câteva zile liniștite, dar destul de monotone. În acest timp, Josh se ocupase de repararea acoperișului casei, plantase în grădină florile preferate ale mamei sale, curățase o mică piscină nefolosită de mai bine de zece ani și alungase câțiva coioți. Casa veche necesita reparații dese, iar acum Josh avea suficient timp pentru toate acestea.

În acea zi, încă de dimineață, se apucă să sape într-o parte a grădinii, deoarece o conductă veche de apă provoca probleme. În timp ce Pete dormise până târziu, iar apoi alergase prin grădină după un iepure, Josh verificase scurgerea și măsurase dimensiunea țevii care trebuia înlocuită.

– Ia o pauză și odihnește-te puțin, îi spuse mama lui, care tocmai adusese limonadă.

Josh ieși din groapă, își șterse în grabă fața și mâinile pline de noroi cu un prosop și o urmă la masa de ceai. Pete, care păzea vizuina iepurelui, veni și el în fugă să se așeze și să ia o gustare.

Mama lui, urmărindu-l pe Pete cum bea limonadă, se întoarse apoi spre Josh. El avu impresia că știa deja ce urma să-i spună.

– Când ai de gând să vorbești cu Pete? îl întrebă mama, pe un ton scăzut, având grijă să nu atragă atenția băiatului.

Pete, după cum era de așteptat, era complet absorbit de biscuiții pe care îi îndesa fericit în gură, fără să bănuiască despre ce discuție era vorba. Josh, împingând bolul mai aproape de el ca să-i fie ușor să ia, deschise gura să răspundă.

– Încă nu știu.

– Aha… răspunse mama, iar în vocea ei se simțea o neliniște greu de ascuns.

Părea apăsată de gânduri care o frământau. După o scurtă pauză, continuă cu seriozitate:

–  Ai multe pe cap. Știu că te descurci cu toate, dar… cred că ar fi bine să fii atent dacă urmează să locuiești cu cineva pentru prima dată. Nu aș vrea să ajungeți să vă despărțiți prea repede.

Josh o privi uimit.

– Mai întâi Emma, iar acum nici tu nu mai ai încredere în mine?

– Nu, nu e asta. Am încredere în tine și în ce ne-ai spus.

Josh rămase o clipă tăcut.

– Dar se pare că ai uitat că nu mai am aceleași sentimente pentru femei.

Mama lui îl privi surprinsă, fără cuvinte. Josh simți cum discuția lua o întorsătură ciudată; ideea aceea îi mai trecuse prin minte înainte, dar nu o spusese niciodată cu voce tare. Gândurile îi erau deja amestecate, iar dorința de a continua discuția se stingea rapid.

În cele din urmă, Josh oftă ușor și luă o hotărâre clară:

– Atunci… ai încredere în mine încă o dată.

– Da… răspunse ea încet.

Mama lui nu mai adăugă nimic, ca și cum nu mai găsea cuvinte potrivite. Se așternu o liniște ușor stânjenitoare între ei, spartă doar de zgomotul liniștit al limonadei băute sub soarele blând al după-amiezii.

Josh își termină paharul dintr-o singură înghițitură, apoi se ridică încet în picioare.

– Mă duc să cumpăr o țeavă.

– Oh, Josh, poți să iei și o cutie poștală? Cea pe care o avem e destul de veche, cred că ar trebui s-o înlocuim, adăugă mama lui în timp ce se ridica de la masă.

Josh dădu din cap afirmativ.

– Da.

Îl îmbrățișă pe Pete, care deja terminase al treilea biscuite.

– Pete, vrei să mergi cu tata?

La auzul întrebării, Pete se opri din mâncat. Lăsă biscuiții pe farfurie, apoi se ridică în grabă și se agăță de gâtul lui Josh.

Mama lor îi însoți până în fața casei, conducându-i spre mașină, dar nu mai aduse vorba despre căsătorie.

În timp ce conducea, cu Pete prins în scaunul pentru copii de pe bancheta din spate, Josh se relaxă pe măsură ce ieșea de pe strada liniștită. Traficul era redus, iar oamenii puțini. Într-un peisaj complet diferit de cel din est, totul îi părea în același timp familiar și străin.

– Huh…

Deodată, o stradă îi apăru în față și, din impuls, Josh viră volanul. După câteva minute de condus, în fața lui se contură clădirea liceului la care învățase.

Putea vedea elevii intrând și ieșind de la cursuri. Opri mașina pentru o clipă, privind în tăcere, apoi porni din nou motorul înainte ca paznicul să observe și să se apropie.

„Acum că mă gândesc… a trecut mult timp de când nu i-am mai văzut pe foștii colegi.”

Își încerca memoria, căutând dacă mai avea numerele lor de contact. Poate că încă le păstrase pe undeva.

„Poate că nu vom mai avea altă ocazie de revedere… acum ar fi momentul potrivit.”

Își spunea că starea de acasă îl sufoca dacă rămânea prea mult timp fără să facă nimic. Nu reușea să se adapteze la rutina asta monotonă, în care zilele se pierdeau una după alta.

Acceleră ușor, mulțumit de ideea care îi venise brusc în minte.

 

******

– Hei, chiar trăiești? Cât timp a trecut? Tommy strigă și îl lovi pe Josh peste umăr.

De îndată ce se așeză în fața lui, Josh observă acea strălucire familiară din privirea lui și îl auzi spunând:

– Nenorocitule! înainte să-l lovească din nou, mai puternic, pe braț.

Josh zâmbi când îl văzu pe Tommy. Fața lui era aceeași pe care și-o amintea, chiar dacă trăsăturile i se mai maturizaseră puțin.

După ce luaseră legătura cu doar câteva ore în urmă, stabiliseră să se întâlnească la un lanț de baruri cunoscut de toată lumea. Îl lăsase pe Pete acasă la mama lui înainte de a veni.

Tommy fusese colegul lui de echipă la fotbal în liceu, iar după absolvire mersese la universitate și ajunsese inginer. Surprinzător, era încă destul de bine făcut.

Josh îl privi încă o dată și spuse:

– Se vede că faci mult sport.

– Soția mea nu suportă bărbații grași, răspunse Tommy, dând din cap cu hotărâre.

Apoi îl privi curios:

– Tu ce ești acum? Bodyguard, nu? Deci lucrezi cu vedete?

– Cam așa ceva.

– Hei! Nenorocitule! Tommy izbucni din nou și îl lovi pe Josh pe braț, râzând.

Josh își amintea foarte bine că și în liceu avea obiceiul să repete aceleași cuvinte când era prea entuziasmat. De data asta, „nenorocitule” părea să fie preferatul lui.

Josh zâmbi ușor, clătinând din cap în timp ce îl asculta repetând.

Chiar atunci, ușa barului se deschise și intră un bărbat înalt și slab.

– Oh, Ed! Aici suntem! strigă Tommy.

– Tommy! Josh!

Ed traversă barul cu un zâmbet larg și îl îmbrățișă pe Josh. Acesta îi răspunse cu o palmă ușoară pe spate, dar imediat după aceea privirea i se opri.

În spatele lui Ed stăteau două femei cunoscute.

Ed își drese vocea, vizibil stânjenit, și deschise gura, căutând cuvintele potrivite.

– Uh, vă amintiți de ele? Sunt surorile mele. Le-am spus că mă întâlnesc azi cu tine și au zis că vor să te vadă și ele…

– Josh, cât timp a trecut de când nu ne-am mai văzut?

– Ce mai faci, Josh? Oh… încă arăți bine.

Surorile lui Ed se apropiară și îl salutară pe Josh, fiecare strângându-i mâna pe rând. Zâmbeau larg, cu obrajii ușor îmbujorați, exact așa cum și le amintea el. Josh le răspunse politicos, cu un zâmbet calm.

Ed, care le privea cu o expresie ușor disprețuitoare, pufni brusc:

– Și-au lăsat soții acasă și au venit aici de parcă nu mai există zi de mâine. Are vreun sens?

– A, da?

Surprinse, surorile lui Ed își lărgiră ochii și, într-o clipă, se întoarseră spre el ca și cum ar fi fost gata să-l atace.

– Îmi văd soțul și mâine dacă vreau! Josh, cât timp a trecut?!

– Exact! Cum îți permiți să-l compari pe Josh cu soțul meu? Josh e Josh!

Dacă ar fi fost într-un loc mai liniștit, Ed probabil ar fi primit câteva lovituri bune. Dar în mijlocul barului, se mulțumiră doar să-l „asalteze” verbal. Ed întoarse capul cu o expresie încruntată, evitând situația.

Imediat după aceea, surorile lui își întoarseră din nou atenția spre Josh, cu un zâmbet luminos și începură să vorbească toate odată, mult prea entuziasmate.

– Nu vreau să te deranjez, Josh. Am venit doar să te salutăm.

– Da, o să plecăm curând. Nu te simți obligat, Josh. Serios… nu te-ai schimbat deloc.

Cuvintele lor, rostite cu entuziasm mai devreme, păreau acum să se fi topit complet, lăsând în urmă o tăcere ușor apăsătoare în mijlocul grupului.

Josh reflectă o clipă, apoi propuse calm:

– Vreți ceva de băut? Fac eu cinste.

– A, chiar? Pot să stau jos?

– Eu iau ceva fără alcool. Am venit cu mașina.

Ca și cum ar fi așteptat acest semnal, femeile din jurul lui Josh îl priviră imediat cu interes reînnoit. Ed își duse palma la față, prefăcându-se exasperat, dar era prea târziu deja.

În următoarea oră, conversația curgea ușor între ei, însoțită de câteva cocktailuri fără alcool. Surorile lui Ed râdeau, povesteau și, la un moment dat, nu uitară să facă fotografii cu Josh, pe care le salvară imediat în telefoanele lor înainte de plecare.

– Mă bucur să te revăd, Josh.

– Sună-mă data viitoare când vii, te aștept.

După ce își luară rămas-bun, cele două ieșiră din bar.

Abia când Ed se asigură că dispăruseră complet, izbucni:

– De ce le-ai cumpărat băuturi?

– Îmi pare rău… dar n-am vrut să le las să plece fără măcar atât.

– Josh e mereu amabil cu femeile, mormăi Tommy, dând din cap, de parcă era ceva evident.

Ed oftă, iritat:

– Dacă ești așa de amabil cu oricine, o să ai probleme într-o zi.

– Nu sunt amabil cu orice femeie, răspunse Josh simplu, dar prietenii lui îl priviră imediat cu neîncredere.

După o pauză, adăugă, ridicând ușor paharul:

– Dacă aș fi genul ăsta de om… m-aș fi căsătorit deja de mult cu oricare dintre ele.

Luă o înghițitură din berea fără alcool și expiră ușor:

– Ahh…

Apoi continuă, aproape ca și cum s-ar fi gândit cu voce tare:

– De fapt… ar trebui să mă căsătoresc în curând.

– Ce? reacționară amândoi simultan.

– Te căsătorești?

– Tu? Josh Bailey?

– Stai… chestia aia din ureche e un marcă?

Tommy își deschise ochii larg și arătă cu degetul, ca și cum tocmai descoperise ceva incredibil de important.

Pentru o clipă, Josh realiză că uitase complet să-și acopere semnele. Dar nu mai conta prea mult. În cartierul acesta, majoritatea celor care îl cunoșteau deja știau că era un omega.

Atunci Ed izbucni:

– Serios? Așa arată o marcă? Uau… e prima dată când văd una. Credeam că te-ai zgâriat sau ceva.

Se aplecă mai aproape, curios:

– Și persoana cu care te căsătorești… are și ea o marcă? Sau Omega au mai multe? Nu-i așa? Am dreptate?

Reacția lor era vizibil diferită de cea a familiei lui, iar asta îl făcu pe Josh să-și schimbe ușor expresia.

Când cei doi aflaseră mai devreme că el avea un copil, ieșiseră aproape în fugă din bar, gata să spună vestea oricui le ieșea în cale. În acel moment, Josh își aminti clar de ce nu se grăbise să-și contacteze foștii colegi: îi era pur și simplu prea obositor să explice totul despre Pete.

Dacă stătea să se gândească bine, chiar și ideea căsătoriei lui Josh părea să-i deruteze pe toți.

Mai ales pe Ed fiindcă Tommy era deja căsătorit și avea copii, dar Ed încă era burlac, ceea ce îl făcea să reacționeze și mai teatral.

Ed își ridică pumnul în aer, complet scandalizat:

– Cum ai putut să faci asta? Cum îndrăznești să mă trădezi?!

Apoi își frecă părul rar cu ambele mâini și strigă un „Nu!” dramatic înainte să bea din nou. Când își dădu seama că era fără alcool, strâmbă din nas, dar tot nu putea spune că îl afectează — venise cu mașina.

După un oftat lung, întrebă direct:

– Și cine e partenera ta, Josh?

– E Alpha.

Josh evită ușor privirile lor.

Tommy, care până atunci stătuse tăcut, clipi de câteva ori.

– Femeile Alpha sunt rare, Ed… și tu te plângi că nu găsești pe nimeni?

– Așa e, mormăi Ed, fără să mai aibă replică.

Cei doi ciocniră sticlele și băură pe nerăsuflate, ca și cum ar fi acceptat un verdict inevitabil.

Josh nu mai adăugă nimic. Având în vedere reacțiile mamei lui și ale Emmei, nu i se părea necesar să precizeze că acel „Alpha” nu era femeie.

Tommy își goli jumătate din băutură dintr-o singură înghițitură, apoi lăsă sticla jos.

– Dar ai grijă, totuși. Căsătoria e complicată. Dacă ajungeți să divorțați, e nasol rău.

Se uită la el serios, apoi adăugă:

– Știi, nu? Dick a divorțat și la scurt timp a ajuns falit.

Tommy strâmbă din gură la auzul cuvintelor lui Ed.

– Nu a fost doar o dată. Ăsta a fost al doilea lui divorț, deși i-am spus să fie mai atent.

– Niciodată n-a fost prudent. Parcă ne iau peste picior, mormăi Ed.

În timp ce vorbeau, amândoi îl priviră din nou pe Josh. Acesta rămase cu gura ușor deschisă, apoi se plânse:

– Vreți să spuneți că sunt impulsiv?

– Ar fi bine să fii mai precaut.

– Da… nimeni nu zice nimic, dar tu ești un pic… adăugă Ed, ezitant.

Josh îi privi pe cei doi foști colegi, pe care nu-i mai văzuse de ani întregi. Nu se așteptase ca imaginea lui să fie atât de… problematică.

În mintea lui, el chiar se străduise în fiecare relație, chiar dacă partenerii se schimbaseră des.

Își încruntă ușor fața, simțind o urmă de nedreptate.

– Deci ce, ar trebui să urc pe acoperișul unei clădiri și să strig?

La asta, Ed lovi masa cu pumnul:

– Nu, clar nu!

– Vezi? continuă Josh calm.

–  Chiar și dacă ai face asta, dacă despărțirea e inevitabilă, n-ai cum s-o oprești. Ți-o amintești pe Megan?

– Tipa pe care a cerut-o în căsătorie cu un banner uriaș de pe un avion? Și care a divorțat după o lună? completă Tommy, serios.

Tommy dădu din cap din nou, ca și cum ar fi confirmat o lege a universului.

– Oricum, dacă asta e alegerea ta, noi te susținem. Mult noroc.

– O să ne faci cunoștință cu logodnica ta? Unde o să aveți nunta? Ai lucrat în Est, te muți acum? întrebă Ed, schimbând brusc tonul.

Josh răspunse scurt:

– Încă nu m-am hotărât. Știu doar că nunta e sigură.

Cei doi se priviră în tăcere, ca și cum încercau să proceseze răspunsul. Probabil se așteptau la altceva, dar nu mai comentară imediat.

După o pauză, Tommy sugeră brusc o idee:

– N-am mai jucat împreună de mult. Vii la un meci în weekend?

– Un meci? Unde? întrebă Josh, surprins.

Evident, era vorba de fotbal.

– Pot să rezerv stadionul școlii. E liber în weekend. O să cer eu aprobarea, sunt profesor acum, nu e o problemă.

Viața lor era acum obișnuită, departe de anii de liceu. Unii deveniseră profesioniști, alții aveau joburi normale. Dar ideea revederii nu era deloc rea.

Mai ales pentru Josh, care avea prea mult timp liber în ultima vreme.

Ridică paharul, iar Tommy ciocni cu el:

– Hei… tot mi se pare ciudat că te căsătorești.

După încă o bere, Ed izbucni brusc în râs. Când Josh și Tommy îl priviră confuzi, zâmbi larg:

– Ar trebui să le spui asta idioților ălora, ha-ha!

Nu era nevoie de explicații. Toți știau exact la cine se referea.

Și, fără să mai spună nimic, continuară să bea, ca și cum discuția se pierduse deja în râs și amintiri vechi.

 

******

Când ajunse acasă, toate luminile erau stinse.

Josh intră pe ușa dinspre garaj, traversă sufrageria scufundată în întuneric și se îndreptă spre bucătărie.

În lumina palidă a lunii care pătrundea prin fereastră, reuși să se orienteze fără dificultate. Își turnă apă de la robinet și o bău dintr-o singură înghițitură, apoi rămase sprijinit de chiuvetă, privind în gol în întuneric.

Scoase telefonul și îl verifică — niciun apel ratat.

„Au trecut aproape două săptămâni… filmările ar trebui să se fi terminat deja.”

Se întrebă ce se întâmplase după aceea. Dacă mai era încă în tratament. Dacă totul era în regulă.

Curiozitatea îi reveni, dar nu avea cum să afle. Era dificil să ia legătura cu Mark sau cu echipele de securitate — erau mereu la muncă și, chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut discuta liber despre client. Nu știau întreaga situație.

Josh nu avea altă opțiune decât să aștepte.

Fără să-și dea seama, simți brusc o poftă puternică de a fuma.

Își aminti că nu mai aprinsese nicio țigară de când ajunsese la mama lui. După o scurtă ezitare, ieși din bucătărie și traversă spre grădină prin ușa care le lega.

Pachetul era pe jumătate gol. Scoase o țigară, o aprinse cu mișcări obișnuite, iar flacăra brichetei pâlpâi o clipă înainte să se stabilizeze.

Inhală adânc.

Mirosul de nicotină, pe care nu-l mai simțise de mult, îi ameți ușor capul.

„E ca atunci când Chase emite feromoni?”

Gândul îi trecu vag prin minte, iar Josh clătină imediat din cap.

„Nu. Nici vorbă.”

Un zâmbet slab, amar, îi apăru pentru o clipă pe buze, apoi dispăru.

Rămase acolo, privind colțul întunecat al grădinii, expirând încet fumul.

…Mi-e dor de tine.

Stătu o vreme cu țigara atârnând între degete, pe jumătate arsă. Mai târziu, se întoarse în cameră și se întinse pe pat.

Dar până la sfârșitul săptămânii, nu primi niciun semn de la Chase.

*********

Vremea era la fel de plăcută ca întotdeauna.

După ce îl sunase pe Josh cu o zi înainte și confirmase încă o dată întâlnirea, Tommy vorbise cu o voce plină de entuziasm.

,,Toți vor fi acolo, o să fie grozav!”

Josh ieși din casă după micul dejun, după ce se jucase puțin cu Pete, și decise că măcar pentru ziua aceea nu se va mai gândi la Chase.

„Am decis deja. Nu e bine să stau tensionat, să mă las purtat de gânduri și să aștept vești.”

Parcarea școlii era aproape goală, fiind weekend. Câteva mașini erau răsfirate ici-colo, dar era ușor de ghicit unde se aflau proprietarii.

Josh coborî din mașină și se îndreptă direct spre stadionul de fotbal, unde câțiva deja alergau.

– Josh!

– Doamne, cât a trecut de atunci?

– Hei, cum de arăți la fel ca pe vremuri?

Fiecare întâlnire era însoțită de un salut, o strângere de mână sau o bătaie prietenoasă pe spate. Josh recunoștea fețele cunoscute din trecut, conectându-le cu amintirile lui din liceu.

Printre ei era și Wilson, un bărbat care se declarase Alpha după absolvire, fostul star al unei echipe rivale. Se zvonea că se mutase în alt oraș după acea schimbare.

De data asta, însă, Wilson făcea parte din aceeași echipă.

Stătea puțin mai în spate, ezitant, dar când privirea i se opri pe Josh, păru ușurat.

– Deci chiar urmează să te căsătorești? Ți-a pus marca mai devreme?

Josh observă că urechile lui erau curate. Răspunse evaziv:

– Așa a fost. Nu o să fiu influențat de feromonii tăi, deci relaxează-te.

– A, bine… atunci e ok.

Alpha foloseau uneori medicamente pentru a-și controla perioadele de călduri, la fel cum unii Omega luau tratamente. Nu era ceva neobișnuit. Totuși, mirosul de feromoni încă era prezent — doar că Josh îl percepea ca pe ceva deranjant, nu influent.

Își dădu seama că începea să se piardă în gânduri și schimbă rapid subiectul:

– Ați pregătit tot? Mingea, și avem nevoie și de arbitru… nu-i așa?

Pe măsură ce își puneau echipamentul, atmosfera devenea familiară, ca și cum s-ar fi întors în timp, în zilele de liceu. Fiecare își relua poziția obișnuită, iar strategiile începeau să se contureze natural.

Josh era din nou fundaș.

– Bine… sunteți gata?

La întrebarea lui Josh, toți răspunseră pe rând, dând din cap cu entuziasm. Erau vizibil emoționați — era primul meci jucat împreună după mult timp.

După ce traseră la sorți ordinea atacului, fiecare își ocupă poziția și așteptă fluierul de start.

Echipa lui Josh câștigă primul atac.

Josh se concentră, pregătindu-se să reacționeze imediat ce mingea avea să intre în joc.

Și meciul începu.

– Fugi!

– Stai, Dean!

– Nenorocitul ăla, așa nu merge!

Vocile izbucniră imediat, iar toți alergară haotic pe teren. Mingea era disputată intens, atacul schimbând direcția de mai multe ori.

Ritmul era intens, iar fiecare acțiune cerea forță fizică reală. De câteva ori, Josh fu blocat sau pierdu mingea în momentul pasării.

– Hei, idioților, chiar îmi dau silința aici!

Tommy se opri pentru o clipă din alergat, respirând greu, dar zâmbind în același timp.

Era clar că nici el nu mai avea aceeași rezistență ca înainte, dar dorința de a câștiga era la fel de puternică.

Josh îl privi scurt, apoi își fixă din nou atenția pe joc.

– Și eu sunt serios.

– Și eu, răspunseră ceilalți aproape simultan.

Odată început meciul, nimeni nu mai voia să piardă. Ca în zilele de liceu, alergau cu o intensitate care umplea stadionul de energie, chiar dacă nu făceau zgomot în mod conștient.

De data aceasta însă, apărarea adversă rezistă. Atacul se opri, iar jucătorii se reorganizară rapid.

În următoarea fază, reușiră să treacă de linia de apărare.

– Josh, poți s-o faci? întrebă Ed, privindu-l cu subînțeles.

Josh înțelese imediat întrebarea.

– Încearcă.

Răspunsul lui scurt fu suficient. Ed zâmbi ușor și dădu din cap.

Tensiunea crescuse între cei zece bărbați.

Mingea fu aruncată și îl lovi.

– Josh!

Ed o interceptă și o pasă lungă zbură prin aer.

Josh porni imediat în alergare.

Evită primul apărător, dar un altul îl prinse de talie. Încă unul îi blocă drumul din față, însă Josh se răsuci și îl împinse cu umărul, eliberându-se.

– Așa, Josh! Fugi! îl strigară colegii lui și blocară apărarea suficient cât să-i creeze spațiu.

Josh acceleră din nou. Linia de end zone se apropia rapid. Membrii echipei de atac strigară și blocară apărarea cu forță. Josh, care reuși să-l îndepărteze pe unul dintre jucători, alergă mai repede. Puțin mai târziu, a trecut linia și echipa își  flutură pumnii și strigă.

– Touchdown!

– Josh! Încă mai ai viteza aia!

– Ar fi trebuit să distrugi liceul K cu asta!

Râsete, strigăte și pumni ridicați umplură aerul. Toți alergară spre Josh și îl îmbrățișară în grup, sărbătorind victoria cu entuziasm.

Însă, în mijlocul haosului vesel, nimeni nu observă imediat că cineva traversa liniștit stadionul.

Pașii lui nu făceau zgomot pe iarba bine tunsă. Atmosfera se schimbă subtil — bucuria se estompă, înlocuită de o tensiune greu de definit.

– Hei, strigă Tommy întorcând brusc capul.

Prea târziu.

Bărbatul din fața lui îl apucă de bărbie și îl împinse fără efort. Tommy căzu la pământ instantaneu.

În același timp, ceilalți apărură ca să-l înconjoare, dar fură împinși unul câte unul, ca și cum nu contau deloc.

Bărbatul ajunse direct la Josh și îl apucă de umăr. Josh nu avusese timp să proceseze situația așa că se întoarse instinctiv și lovi.

Se auzi un sunet sec, dur, ca de os lovit.

Mâna lui Josh se opri în aer.

În fața lui, un bărbat blond, îmbrăcat într-un costum albastru închis complet nepotrivit pentru un stadion, își ridică încet capul.

Un miros ușor, dulce, familiar, dar aproape uitat, pluti în aer.

Feromonii lui erau suficient de puternici încât să tulbure instantaneu atmosfera.

La picioarele lui, ochelarii de soare sparți zăceau pe iarbă.

Bărbatul își îndreptă spatele, calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mai înalt decât Josh cu cel puțin câțiva centimetri, îl privi direct în ochi.

Și apoi, într-o voce joasă, aproape șoptită:

– Bailey.

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜