Înainte să mă pierzi- Capitolul extra 13

Când ușa se închise în urma lui, valul dens de feromoni care umplea încăperea îl învălui pe Josh din toate părțile, ca o prezență invizibilă, dar copleșitoare.

…Tuși.

Un acces brusc îl zgudui, respirația i se frânse, iar aerul păru să dispară din plămâni. Tuși de câteva ori, sacadat, până când, în cele din urmă, reuși să-și recupereze un strop de aer. Dar era prea târziu — feromonii pe care îi inhalase deja își făcuseră loc în mintea lui, răvășindu-i simțurile.

Încă de când pășise în conac, prezența lor îl tulburase, dar aici, în această cameră, intensitatea devenise aproape insuportabilă. Îl împingeau spre limită, îl destabilizau. Josh închise ochii, neavând altă opțiune — nu putea respira adânc, dar nici nu-și putea ține respirația la nesfârșit.

Am luat medicamentul?

Gândul îi apăru fragmentat, dar își aminti: da, îl luase imediat ce intrase în conac. Și totuși, feromonii unui Alpha extrem erau mult mai puternici decât anticipase. În plus, semnul îl făcea și mai vulnerabil, mai receptiv. Chiar și cu medicația, exista o limită — o limită pe care simțea că o atinge rapid.

În clipa aceea, Josh avu senzația apăsătoare că nu mai are nicio cale de scăpare, ca și cum ar fi fost prins într-o capcană invizibilă din care nu putea evada.

Pentru a-și limpezi conștiința încețoșată, Josh își plimbă încet privirea prin încăpere, forțându-se să-și adune gândurile risipite. Camera lui Chase, asemenea întregului conac, era austeră până la goliciune. O masă de ceai și un pat — atât. Nimic mai mult.

Probabil o reședință temporară, își spuse.

Gusturile puteau fi diferite, dar într-o situație ca aceasta, nimeni nu-și bătea capul cu detalii inutile.

– Perfect… foarte bine…își șopti aproape ironic, în timp ce încerca să ignore slăbiciunea care îi cuprindea trupul.

Genunchii începeau să-i cedeze, trădându-l. Patul, acoperit cu un cearșaf subțire, era gol.

Este aici. Trebuie să fie.

Acoperindu-și nasul și gura cu antebrațul, Josh încercă să respire cât mai superficial și își grăbi privirea peste fiecare colț al camerei. Mirosul feromonilor era prea puternic pentru a lăsa loc de îndoială — Chase se afla acolo.

Unde e? Unde naiba e?

Fiecare mișcare îi era încetinită de efortul de a nu respira adânc. Îi lua mai mult decât ar fi vrut să cerceteze încăperea. Își înfrână iritarea și continuă să caute, mai grăbit. Ocoli patul, verifică în spatele peretelui, dar nu găsi nimic. Oriunde privea, era gol.

Nu… nu se poate…

Gândul întunecat îi încolți în minte, iar Josh, incapabil să-l mai țină înăuntru, strigă.

– Chase!

Vocea lui Josh răsună slab în încăperea pustie, pierzându-se aproape imediat în liniștea apăsătoare. Clipi ușor, stingherit de ecoul firav care nu primea niciun răspuns.

Nervozitatea îi creștea cu fiecare secundă. În cele din urmă, își lăsă brațul din dreptul feței și strigă din nou, mai apăsat:

– Unde ești, Chase? Răspunde-mi!

În clipa următoare, un sunet vag se strecură din cealaltă parte a camerei. Josh se întoarse instinctiv și se îndreptă fără ezitare spre baia alăturată.

Ah… ahh…

Rațiunea i se destrăma, iar privirea i se încețoșa tot mai mult. Dacă nu-l găsea acolo… nu era sigur că va mai rezista. Încercă să-și forțeze mintea să gândească limpede, să-și imagineze ce ar face în acel caz.

Dacă nici aici nu e…

Clink.

În momentul în care deschise ușa, un fior rece îi străbătu încet șira spinării. Pentru o clipă, avu impresia că își pierduse cunoștința. Clipi de mai multe ori, cu efort, încercând să-și recupereze luciditatea.

Apoi îl simți.

Un feromon — greu, înțepător, sufocant.

Îi invadă simțurile cu o intensitate dureroasă, împingându-i mintea până la limită, până în punctul în care cuvintele deveneau greu de formulat. Baia, la fel de spațioasă ca dormitorul, era saturată de acel miros — mult mai puternic decât în restul camerei.

Și atunci îl zări.

– …Chase…

Numele îi scăpă de pe buze ca un murmur frânt, aproape un geamăt. Fiecare pas pe care îl făcea devenea o povară, ca și cum greutăți invizibile îi trăgeau gleznele în jos.

Între impulsul de a ceda, de a se prăbuși, și dorința disperată de a-i vedea chipul, Josh înainta mecanic, ca o marionetă mânată de o voință care nu-i mai aparținea pe deplin.

Chase zăcea întins pe podeaua băii. Era greu de spus dacă își pierduse cunoștința încercând să se spele sau dacă, epuizat, cedase pur și simplu. Primul lucru pe care îl observă Josh fu cât de mult slăbise. Trupul gol părea fragil, aproape străin, iar părul blond, lung, îi cădea peste chipul palid. Se întrebă fugitiv dacă își sterse machiajul după filmare, dar gândul se risipi imediat. Privindu-l întins pe gresia rece, îl străbătu ideea că trebuie să-i fie îngrozitor de frig.

– Chase…

Cu un efort vizibil, Josh ajunse lângă el și își așeză mâna pe umărul lui. Sub palmă simți osul proeminent, prea ascuțit. Contactul îl smulse, pentru o clipă, din ceața feromonilor. Strânse din degete și îl scutură, mai întâi ușor, apoi cu disperare.

– Chase, trezește-te… Chase!

Cuvintele lui Grayson îi răsunară în minte.

,,Rutul lui a început”.

Pleoapele lui Chase tresăriră, apoi se ridicară lent. Ochii care se deschiseră sub genele deschise la culoare erau de un auriu intens, aproape ireal. Privirea aceea îl țintui pe Josh, lăsându-l nemișcat.

– …Josh.

Vocea îi era răgușită, abia auzită. Chase se ridică încet, trecându-și limba peste buzele uscate.

– Josh…îi rosti din nou numele, apropiindu-se.

Se sprijini într-un genunchi și își ridică mâna, atingându-i ușor obrazul. Tremurul din degetele lui se opri în clipa în care simți căldura pielii lui Josh, iar un zâmbet straniu, aproape liniștit, i se întinse pe chip.

– Ai venit… ca să mă omori.

Josh își deschise larg ochii, luat prin surprindere. Zâmbetul acela nu semăna cu nimic din ce văzuse până atunci. În clipa următoare, Chase îl cuprinse într-o îmbrățișare, strângându-l cu o intensitate neașteptată, cu o fericire tulburătoare.

– Te rog… omoară-mă…

Își îngropă fața în umărul lui Josh și suspină adânc, ca și cum o povară uriașă i se ridicase de pe suflet.

– S-a terminat… în sfârșit…

Cuvintele îi erau abia șoptite.

Josh rămase încremenit, mintea lui luptându-se să înțeleagă. Era real? Sau erau doar efectele feromonilor care îi răsturnau percepția? Îl prinse de braț, încercând să se ancoreze în realitate, deși gândurile îi erau încă încețoșate.

– Chase…

Fu nevoie de o voință aproape dureroasă ca să rămână lucid, să-l ajute fără să cedeze impulsurilor de a se urca pe el care îi tulburau trupul. Atât de aproape de el, simțea că echilibrul îi atârnă de un fir subțire.

– Chase, ridică-te.

Josh strânse din dinți, cuvintele ieșindu-i printre buze aproape ca un mârâit.

– Hai să ieșim… putem vorbi afară.

Încercă să-l ridice singur, dar trupul lui Chase, mai mare și lipsit de vlagă, îi opuse o rezistență imposibilă. Abia reușea să-și mențină propria luciditate, darămite să mai și susțină pe altcineva. În cele din urmă, îl apucă de braț și, cu un efort disperat, îl târî, forțându-l să se miște, până când acesta se rostogoli pe podeaua băii.

– Doamne…

Josh se opri brusc. Privirea i se încleștă asupra corpului lui Chase și un val de furie și neputință îl străbătu. Răni vechi și proaspete se suprapuneau, iar vânătăile îi acopereau o mare parte din piele.

Nu era sub tratament? Ce naiba…

– Chase…îl strigă din nou, dar înainte să poată continua, Chase clipi.

Ochii lui, tulburi până atunci, își schimbau culoarea — de la purpuriu la auriu — dar, pentru o clipă, păreau mai limpezi. Josh sesiză imediat acea fărâmă de luciditate.

Se lăsă în genunchi în fața lui și îi atinse ușor obrazul, încercând să-l readucă pe deplin.

– Chase, mă auzi? Ești treaz?

– …Joshua? Chase clipi larg, iar numele îi ieși de pe buze cu o ezitare fragilă. Privirea i se stabiliză pentru o clipă, ca și cum ar fi încercat să-l recunoască.

Deschise din nou gura, dar îi luă câteva secunde să poată vorbi.

– Joshua… chiar tu ești?

– Da, eu sunt.

Josh își înghiți neliniștea și forță un zâmbet.

– Ce-i cu tine? Nu-ți amintești că sunt îndrăgostit doar de fața ta frumoasă?

Era o glumă, desigur. Dar, în realitate, simpla prezență a lui Chase — chiar și așa, cu părul răvășit și chipul tras — era suficientă să-i taie respirația. Și totuși, ceva era diferit acum. Privirea aceea rătăcită, genele tremurânde, fragilitatea din fiecare gest…

Îl făceau să pară sfâșietor de vulnerabil.

Era ca un cântăreț de operă care își cântă aria sub ploaie, în fața unei scene goale.

Când Josh își mușcă buzele, cu o expresie apăsată de milă, Chase rosti blând:

– De data asta… am fost neatent.

Tonul lui liniștit nu făcu decât să-l încordeze și mai tare pe Josh.

– Atunci… ai de gând să mă părăsești acum?

– Ești idiot… glumesc, bineînțeles.

Josh îl apucă aproape brusc și îl trase spre el, înfășurându-i brațul pe după umeri. Ezită însă în clipa în care trupul slab îi căzu în brațe, mult prea ușor, mult prea fragil.

– Ce s-a întâmplat cu tine…? Chase, cine ți-a făcut asta?

Întrebarea îi ieși controlată, dar în spatele ei clocotea o furie rece. Când va afla cine e vinovat, nu va avea milă.

Chase îl privi drept în ochi, cu aceeași expresie blândă, aproape împăcată.

– Eu.

– …Ce?

– Eu mi-am făcut asta.

Pentru o clipă, Josh rămase fără glas. Toate gândurile violente care îi inundaseră mintea se risipiră într-o secundă.

– De ce…?

Nu se putu opri.

– De ce ai face asta? Chase… de ce?

Vocea îi era mai moale acum, dar neliniștea din ea era imposibil de ascuns.

– Pentru că… Chase murmură, aproape gemând.

– Nu pot lua medicamente… și tu nu erai acolo.

Josh înghiți în sec.

– Dacă îmi pierd mințile… dacă înnebunesc… aș putea face rău cuiva. Nu vreau asta… dar nu mai pot lua alte medicamente.

Josh înțelese, iar adevărul îl lovi cu o greutate dureroasă.

– Deci… de asta ți-ai făcut asta? Ca să nu-ți pierzi mințile?

Chase își lăsă capul pe umărul lui și încuviință slab.

Josh rămase din nou fără cuvinte. Rezistase singur. Îndurase totul până ajunsese în punctul ăsta.

Dacă nu aș fi venit…?

Imaginea lui Chase, cu acel zâmbet ciudat, aproape fericit, îi reveni în minte.

„Ai venit să mă omori.”

Când fusese ultima dată când îl văzuse atât de… liniștit? Își aminti vag momentul în care îl ceruse în căsătorie. Atunci, la fel ca acum, nu mai putuse da înapoi.

– Chase… îți amintești ce ți-am spus?

Josh inspiră scurt, apoi expiră lent, încercând să-și stabilizeze vocea. Îl ținea încă strâns în brațe.

– Cât timp sunt eu aici… nu ai voie să mori, bine?

Tăcere.

– Nu am venit să te omor. Chase… înțelegi?

Chase nu răspunse imediat. Tăcerea, amestecată cu mirosul apăsător al feromonilor, începea să-l sufoce pe Josh.

În cele din urmă, sprijinit de el, Chase șopti:

– Nu vreau să înnebunesc…

Vocea i se frânse, iar un suspin adânc îi cutremură trupul.

– Te rog… Joshua… nu vreau să înnebunesc.

Chase suferea — se vedea limpede în frica din ochii lui.

Gândurile lui Josh se învârteau haotic, fără oprire.

Temerile lui Chase, nesiguranța, ura de sine — toate se revărsau asupra lui, transformate într-un torent de feromoni. Erau copleșitoare, amețitor de dulci, aproape dureroase.

Josh nu mai rezistă acelei dulceți apăsătoare și izbucni, cu voce joasă, răgușită:

– …Doamne… de ce nu m-ai sunat mai devreme?

Apoi își dădu seama.

Ba m-ai sunat…

Pentru o clipă, rămase pierdut în gânduri. Dacă lucrurile ar fi fost altfel… dacă ar fi ajuns mai devreme… ar fi putut să-l sprijine. Să-l țină în brațe. Să-l liniștească. Să-l sărute.

Ar fi vrut să poată face asta.

Dar nu fusese acolo.

Din nou, îl lăsase singur exact când avea mai mare nevoie de el. Pentru prima dată, Josh simți o ură profundă față de sine, amestecată cu rușine.

Dacă nu aș fi fost așa… dacă nu aș fi fost un Omega…

Gândul îi fulgeră prin minte, dar îl alungă imediat.

– Nu… nu e asta.

Își strânse maxilarul și îl strigă:

– Chase.

Îl prinse de umeri și îl îndepărtă ușor, forțându-l să-l privească.

– Uită-te la mine.

Privirea umedă a lui Chase se ridică spre el. Chipul acela — mereu atât de frumos — îl făcea să-și piardă mințile de fiecare dată. Pentru o clipă, Josh avu senzația că înțelege marinarii atrași de cântecul sirenelor.

Inspiră adânc și își forță vocea să rămână fermă.

– Chase… dacă nu ai fi fost tu, nu am fi ajuns aici.

Vorbea rar, apăsat.

– Dacă nu ți-ai fi pierdut cunoștința în timpul rut-ului… nu am fi fost împreună. Pete nu s-ar fi născut. Nu ne-am fi regăsit… și nu ne-am fi iubit așa cum o facem acum.

Chase rămase tăcut.

– Și dacă eu nu aș fi fost Omega… nu aș fi fost influențat de feromonii tăi și nu m-ai fi marcat.

Josh făcu o pauză scurtă, apoi continuă, mai încet:

– Am fi trecut unul pe lângă celălalt… ca niște străini. N-ar fi existat nimeni care să te țină în brațe, să te sărute… să-ți spună că te iubește.

Îl privi drept în ochi.

– Ar fi fost mai bine?

Tăcere.

– Tot ce avem… există pentru că tu ești Alpha și eu sunt Omega.

Își îndreptă spatele și rosti clar:

– Nu regret nimic.

Chase nu răspunse.

Josh înțelese atunci că nu mai era loc de ezitare. Alegerea era simplă — dureros de simplă.

O faci… sau nu.

Îi mângâie ușor urechea, simțind pielea caldă, moale, sub degete.

Ce va fi de noi…?

Nu-și amintea să mai fi simțit vreodată o teamă atât de adâncă. Nu când decisese să-l aducă pe Pete pe lume. Nu când intrase singur în sala de operație. Nu când Chase se aruncase în fața pericolului pentru a-l proteja pe Pete.

Nu nici măcar atunci când îl văzuse prăbușindu-se, scuipând sânge în fața lui.

Toate acele momente aveau un lucru în comun: Chase.

Josh nu-și mai putea imagina o viață fără el.

În clipa următoare, îl strânse puternic în brațe.

– Chase…

După câteva respirații adânci, Josh își găsi cu greu vocea. În urechi îi răsuna respirația grea a lui Chase, caldă, apropiată. Presupunând că îl ascultă, continuă, cuvintele ieșindu-i încet, dar hotărât:

– O să te marchez… pe ureche.

Simți cum trupul lui Chase tresare ușor la auzul acelor cuvinte. Josh inspiră adânc și închise pentru o clipă ochii.

– Steward a spus că, dacă ceva merge prost… am putea înnebuni. Unul dintre noi. Sau amândoi.

Un tremur slab îl străbătu pe Chase. Nu era nevoie de mai mult ca Josh să înțeleagă cât de adâncă era teama lui.

Cu un suspin abia auzit, continuă:

– Și totuși… vreau să fac asta.

Tăcere.

– Prefer o viață alături de tine, chiar și așa… decât să trăiesc singur și să mor fără tine.

Își deschise ochii și șopti, cu o sinceritate dezarmantă:

– Te iubesc, Chase.

Tremurul din trupul lui Chase se opri. Rămase rigid în brațele lui, iar Josh continuă, ca și cum ar fi fost ultima lui mărturisire:

– N-am iubit pe nimeni așa cum te iubesc pe tine. Nu-mi pasă dacă ești Alpha sau Beta… nu contează.

Își plecă ușor fruntea.

– Te iubesc.

Pentru câteva clipe, Chase nu răspunse. Își ascunse doar fața în umărul lui Josh, nemișcat. Timpul părea suspendat.

Într-un final, vocea lui, slabă și nesigură, rupse liniștea:

– …Chiar dacă voi îmbătrâni… vei rămâne cu mine?

Își ridică privirea, iar chipul îi părea tot mai palid.

Josh îl privi, surprins pentru o clipă, apoi un zâmbet cald îi înmuie trăsăturile.

– Când vei îmbătrâni…

Se opri, ca și cum ar fi văzut deja acel viitor.

– Vei fi un bunic adorabil.

Se aplecă și îl sărută ușor, aproape timid, apoi îi șopti lângă buze:

– Și tot o să vreau să te sărut atunci.

Chase clipi des, iar lacrimile i se rostogoliră pe obraji fără oprire. După o clipă, îl strânse în brațe.

Respirațiile lor, încă neregulate, se amestecau.

Pentru o secundă, în mintea lui Josh răsună avertismentul doctorului:

,,Dacă feromonii nu se potrivesc, oricare dintre voi ar putea înnebuni.”

Nu-mi pasă.

Gândul îi fu limpede, absolut.

Nu-mi pasă deloc.

Își înfășură brațele în jurul lui Chase și îl trase mai aproape, cu o hotărâre care nu mai lăsa loc de îndoială. Chase nu îl opri. Din contră, îl prinse mai strâns, ca și cum s-ar fi agățat de el.

Ca și cum ar fi vrut să o facă repede, Josh își plecă capul, apropiindu-și buzele de urechea lui.

– De acum… nu vei mai simți pe nimeni altcineva.

Vocea îi era joasă, tremurată de emoție.

– Până când moartea ne va despărți.

Și, fără să mai ezite, își lăsă hotărârea să prindă formă și mușcă urechea lui Chase cu putere.

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜