Înainte să mă pierzi- Capitolul extra 2 Vol 2

Capitolul 2

 

 

Toți tăceau. Băiatul înțelesese totul pe dos, însă nimeni nu găsea curajul să-l contrazică. Veniseră acolo cu un cu totul alt scop.

– A-ah… bine…

Josh, care își păstrase răbdarea până atunci, simți că acela era momentul potrivit și își drese glasul.

– În orice caz, am înțeles. Mă bucur că ai ajutat-o pe… Noi trebuie să plecăm.

– Tu ești fratele Emmei, nu-i așa?

Josh, pregătit deja să se întoarcă și să plece, se opri brusc la auzul numelui surorii sale. Își întoarse privirea spre băiatul slăbănog, care continua să vorbească cu un entuziasm aproape febril. Obrajii îi erau îmbujorați, iar ochii îi sclipeau de admirație.

– Știam că ești faimos. Și totuși, cineva ca tine să mă ajute… Îți mulțumesc din suflet. N-o să uit niciodată asta.

– A-ah… da…

Nu doar Josh se simțea stânjenit. Toți cei din trupă, care veniseră plini de avânt și hotărâre, rămăseseră fără replică. Se priveau între ei în tăcere, de parcă tocmai făcuseră ceva de care nici ei nu erau siguri.

În cele din urmă, Josh fu cel care puse capăt momentului. Înghiți în sec și rosti cu greutate:

– Ei bine… ne vedem altă dată.

– Josh…Ed îl strigă panicat, însă Josh îi răspunse doar cu un semn din ochi, ca și cum totul fusese deja rezolvat.

Fără alt cuvânt, se urcară în mașina lui.

– La revedere. Și… mulțumesc încă o dată.

Vocea băiatului îi urmă până în clipa în care Josh porni motorul. După câteva gesturi stinghere de rămas-bun, mașina se puse în mișcare, iar tăcerea se așternu între ei.

Mult timp nimeni nu scoase o vorbă.

– Asta… nu poate fi tot.

Ed, prăbușit pe scaunul din dreapta, își trecu mâinile prin păr și gemu apăsat.

Cei de pe bancheta din spate rămaseră și ei tăcuți. Din când în când se mai auzea câte un suspin sau vreun oftat apăsat, însă atât.

Josh încă nu-și revenise din fața acelui final absurd și inutil. Încerca să găsească altceva de spus, dar niciun gând nu părea să se lege. În cele din urmă, nu reuși decât să murmure:

– Data viitoare o să vedem mai clar ce e de făcut.

Poate Emma își va schimba părerea.

Cu gândul acesta plutindu-i tăcut prin minte, continuă să conducă.

Când porni, în cele din urmă, spre casă, după ce îi lăsase pe fiecare pe rând, ceasul se apropia deja de miezul nopții.

…Sunt terminat.

Oboseala îl apăsa atât de greu, încât simțea că s-ar putea prăbuși dintr-o clipă în alta. Încercă să-și amintească dacă mai fusese vreodată atât de epuizat. Chiar și după meciuri jucate la limită, corpul lui nu cedase niciodată astfel.

Poate era doar o oboseală psihică. Și totuși… de ce își simțea fiecare mușchi atât de greu?

După duș, se trânti direct în pat, rămânând doar în lenjerie intimă. Își trecu o mână peste frunte.

Cred că am febră.

Poate ar trebui să iau niște medicamente înainte să adorm…

Nu. Lasă așa.

Și gândul de a întinde mâna după ceva i se părea deja prea obositor. Nu mai voia să miște nici măcar un deget.

Josh închise ochii, iar somnul îl cuprinse aproape imediat, adânc și fără vise.

***

 

Abia în după-amiaza zilei următoare Emma dădu buzna în casă, plină de energie și gata de ceartă.

Fiind weekend, Josh rămăsese în pat până târziu, aproape de prânz.

Trebuie să o sun pe Rita…E weekend. Poate reușesc să petrec ceva timp cu ea.

Gândul îi alunecă spre iubita lui, însă trupul îi rămânea la fel de greu și lipsit de vlagă.

Crezuse că o noapte întreagă de somn avea să-l pună pe picioare, dar moleșeala care îi apăsa fiecare parte a corpului nu dispăruse deloc. Din contră, simțea că febra îi urca încet, iar uneori respirația îi devenea scurtă și apăsată.

Ziua precedentă fusese obositoare în felul ei, dar era ciudat ca starea asta să continue atât.

Am acumulat chiar atât de mult stres?

Gândul îi păru absurd și totuși plauzibil. Întins în pat, Josh simțea o oboseală cum nu mai cunoscuse niciodată.

La un moment dat, gura începu să i se usuce.

Trebuie să mă ridic să beau apă…

Iritat, își îngropă din nou fața în pernă.

Atunci auzi pași urcând încet scările de afară. Sunetul se apropia tot mai mult, până când se opri chiar în fața camerei lui. O clipă mai târziu, ușa se deschise brusc.

– Josh, ieși imediat de acolo!

Emma intră fără nicio ezitare și îl găsi întins pe pat.

– Ridică-te! Îmi datorezi niște explicații!

– Nu cred…

Vocea lui Josh abia se auzi. Se întoarse cu spatele, încercând să o ignore.

Dar Emma era deja prea furioasă ca să se oprească.

– Ai fost cu Jack, nu-i așa? Cu gorilele alea uriașe! Spune-mi imediat ce i-ai făcut lui Jack!

– Ah…

Capul îi pulsa dureros din cauza febrei, iar țipetele Emmei îi răsunau direct în tâmple. Cu ochii închiși, Josh mormăi obosit:

– Nu s-a întâmplat nimic special… Era atacat, așa că l-am ajutat. Atât.

– Serios?

Sarcasmul din vocea Emmei dispăru într-o clipă. Expresia i se înăspri, iar dinții i se încleștară.

– Mă faci să râd. Nu poți să te ridici odată? Terminăm totul azi! De ce trebuie să te bagi mereu în toate? Tu… Satană, demon împuțit, monstru nenorocit… fasole stricată!

Într-un acces de furie, apucă cearșaful și îl trase violent de pe el.

Josh, care stătuse ghemuit dedesubt fără să se miște, apăru imediat la vedere.

– Ah!

În clipa aceea, trupul lui Josh se dezvălui în fața Emmei — solid, bine definit, cu mușchi sculptați și aproape lipsit de orice urmă de grăsime.

Emma își întoarse imediat privirea și țipă:

– Perversule! De ce nu ești îmbrăcat?! Mamă, Josh stă dezbrăcat în cameră!

Josh simți cum iritarea îi urcă instantaneu în piept. Era gălăgioasă, obositoare și imposibil de ignorat. Se ridică într-un acces de furie, sprijinindu-se într-o parte.

– Cine intră peste altcineva în cameră și începe să facă scandal? Nici în propria mea cameră nu mai am voie să stau dezbrăcat?

Ridicase vocea, însă imediat după aceea amețeala îl lovi din nou. Fața i se crispă, iar trupul îi cedă. Se ghemui iar sub pătură, înghițindu-și înjurăturile printre dinți.

Emma clipi surprinsă. Abia acum își dădu seama că ceva nu era în regulă.

-…Ce ai? Ești bolnav?

Vocea ei devenise vizibil mai precaută. După ce se asigură încă o dată că purta măcar lenjerie intimă, Josh mormăi răgușit:

– Mi-e frig… Ieși afară înainte să înnebunesc.

– …Bine.

Tot elanul Emmei dispăruse. Reacția lui neobișnuită o dezarmase complet. Chiar dacă venise hotărâtă să obțină răspunsuri, nu mai putea continua văzându-l într-o asemenea stare.

Josh fusese sănătos toată viața. Rareori răcea, iar atunci când se întâmpla, își revenea într-o singură zi, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut.

Totuși, de data asta… ceva părea diferit.

Avea obrajii aprinși de febră și părea sleit de puteri, însă nu tușea și nici nu tremura de frig. Era o stare ciudată, greu de înțeles.

Josh se întinse din nou în pat, ghemuit sub pătură, cu spatele întors spre ea. În loc să-i răspundă, ridică doar degetul mijlociu.

Mesajul era cât se poate de clar.

Emma strânse maxilarul, încercând să nu izbucnească din nou, apoi ieși din cameră și coborî scările.

Mirosul din încăpere se estompă treptat în urma ei.

Mirosul lui Josh era… diferit.

Nu mai simțise niciodată ceva asemănător.

Proaspăt. Curat. Răcoritor.

În timp ce cobora scările, Emma continuă să se gândească la senzația aceea stranie. Aroma îi accelerase bătăile inimii fără să-și dea seama. Crescută toată viața în California, nu cunoscuse niciodată iernile grele din estul țării, însă exact așa și le imagina: ca prima adiere de primăvară după o iarnă lungă și rece.

O să-l întreb ce parfum folosește după ce îi trece răceala.

Cu gândul acesta în minte, se așeză pe canapeaua din sufragerie și porni televizorul.

 

***

 

Starea lui Josh, despre care toți crezuseră că se va îmbunătăți după o zi de odihnă, nu dădea niciun semn de schimbare nici după două zile.

Până la sfârșitul weekendului, atât Emma, cât și mama lor acceptaseră deja adevărul neliniștitor: situația era serioasă.

Josh nu mai răspundea aproape deloc. Oricât îl strigau, nu scotea decât sunete joase, neclare, imposibil de spus dacă erau murmure din somn sau gemete slăbite.

Și totuși, ciudat era că nu părea să sufere.

Nu avea transpirații reci. Nu se zvârcolea de durere. Nu tremura.

Doar febra aceea ușoară și persistentă îi înroșea pielea, ca o căldură ciudată care refuza să dispară.

– Mâine o să sun la școală și o să spun că nu poate veni… apoi îl duc la spital. Ah, trebuie să fac și o programare…

Mama lor murmura neliniștită, plimbându-se prin sufragerie cu telefonul în mână.

Emma o privea în tăcere, simțind cum un disconfort apăsător îi strângea pieptul.

Atunci îi veni brusc în minte imaginea tatălui lor — amintirea pe care încercase atât de mult timp să o îngroape.

Și el fusese sănătos.

Atât de sănătos încât nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că s-ar putea îmbolnăvi grav. Iar apoi, într-o zi, se prăbușise din senin și murise.

Dacă și Josh…

Gândul îi îngheță sângele.

În noaptea aceea Emma nu reuși să adoarmă. Frica îi rodea mintea fără încetare.

Își dorea doar ca Josh să se facă bine.

Atât.

Nu mai conta dacă avea să-i distrugă din nou relațiile. Nu mai conta dacă urma să se certe iar cu ea, să o provoace sau să-i facă viața imposibilă.

Ar fi acceptat orice.

Chiar și violența lui.

Chiar și încăpățânarea lui insuportabilă.

Doar să deschidă din nou ochii și să revină la normal.

Casa, care abia își recăpătase liniștea în ultimele luni, căzu din nou într-o tăcere grea și apăsătoare.

Iar Josh continua să nu se trezească.

Dincolo de ușa închisă a camerei lui, mirosul acela ciudat și răcoritor începea să se răspândească încet prin întreaga casă.

 

***

În dimineața aceea, mama și Emma purtară o discuție apăsătoare la micul dejun, printre farfurii aproape neatinse și tăceri grele. Totul se învârtea în jurul aceleiași probleme: cum să-l ducă pe Josh la spital. Programarea fusese făcută, însă o ambulanță nu putea fi chemată, iar singura soluție rămasă era mașina.

Numai că Josh era prea mare.

„Băieți, gorile…”, își spuse Emma cu amărăciune.

Iar Josh era liderul lor. Din câte știa ea, fratele ei depășea doi metri înălțime și cântărea aproape nouăzeci de kilograme. E drept că nu mai mâncase și nu mai băuse de câteva zile, așa că probabil slăbise puțin, însă nu suficient cât să schimbe lucrurile.

În astfel de momente, gorilele aveau nevoie să rămână unite.

Totuși, Josh era încă slab comparativ cu băieții din echipa lui de fotbal. Amintindu-și statura impresionantă a colegilor săi, Emma hotărî că venise vremea să cheme întăririle.

– O să încerc să iau legătura cu ei.

După aceste cuvinte, urcă încet scările și se îndreptă spre camera lui Josh. În clipa în care deschise ușa, mirosul greu din încăpere păru să se reverse și mai puternic prin casă.

Și totuși… Josh mirosea familiar. Aproape liniștitor.

Emma păși înăuntru cu gândul acesta ciudat în minte. Josh dormea încă, iar chipul lui părea la fel ca întotdeauna — calm, lipsit de griji, ca și cum lumea din jur nu l-ar fi putut atinge.

„A slăbit…?” se întrebă ea, privindu-l cu o urmă de milă.

Apoi, dintr-odată, tresări.

Își amintise ceva. Acel lucru pe care îl uitase până atunci.

– Nu… stai puțin.

Emma încremeni în prag, simțind cum un fior rece îi străbate șira spinării.

– Nu se poate…

Oricât încerca să găsească o altă explicație, totul părea să conducă spre același răspuns. Simptomele erau identice cu cele despre care învățase la școală. Iar mai presus de orice, acel miros dulceag și răcoritor care plutea în jurul lui Josh îi confirma bănuiala.

Desigur…

Ochii i se măriră brusc.

– A-ah… Mamă!

Cu obrajii aprinși de panică și rușine, Emma făcu instinctiv un pas înapoi. Apoi se răsuci pe călcâie și ieși în fugă din cameră. Pașii ei răsunară puternic pe hol, urmați de zgomotul grăbit al coborârii scărilor, până când ecoul alergării se pierdu în liniștea casei.

***

În acel moment, mama ieșise afară pentru a lăsa o scrisoare în cutia poștală. Își luase liber de la serviciu pentru a-l putea duce pe Josh la spital, însă grijile îi apăsau sufletul cu fiecare clipă. Suspina fără să-și dea seama, pierdută în gânduri, când vocea unei vecine o scoase din amorțeală.

– Ah, bună dimineața!

Mama își ridică privirea și își forță un zâmbet politicos.

– Da… bună dimineața.

Vecina, complet neștiutoare de necazurile care apăsau casa aceea, își continuă conversația cu aceeași energie obișnuită. Vorbea despre trandafiri care nu înfloreau cum trebuie, despre câini mofturoși și pisici imposibil de stăpânit. Apoi trecu la cumpărăturile făcute de soțul ei cu o zi înainte și la toate lucrurile pe care le stricase.

Cuprinsă de indignare, începu să-și critice soțul cu atâta patimă încât își dădu seama prea târziu cât de mult vorbise. Mama, prefăcându-se preocupată de adresa de pe scrisoare, îi oferise doar răspunsuri vagi și absente.

Vecina tuși stânjenită și schimbă repede subiectul.

– Dar tu? Ce mai faci? Nu cred că ai timp să stai liniștită, cu doi copii care sunt deja gata să-și înceapă propriile vieți.

Mama zâmbi slab, cu o oboseală pe care nu mai încerca să o ascundă.

– Da… așa este.

Vecina, fără să știe nimic despre starea lui Josh, continuă să vorbească într-un ton firesc, aproape vesel.

– E cea mai sensibilă perioadă. Încă îi vezi ca pe niște copii, dar de fapt au crescut… mai ales în momentele astea. Și fiul meu a fost la fel.

– Da…mama răspunse absentă, încercând cu greu să țină pasul cu sensul conversației.

„Vorbește despre pubertate…?” își spuse ea, nesigură.

Se gândea deja cum să găsească un pretext politicos pentru a se retrage în casă, însă vecina izbucni într-un râs cald și dădu liniștită din cap.

– Dacă ai nevoie de ceva, să nu eziți să ne cauți.

Apoi, apropiindu-se puțin, continuă într-un ton confidențial:

– Îți pot da și câteva lucruri de care ai putea avea nevoie. Supresoare… genul ăsta de produse. Am de toate câte puțin pe acasă.

– Poftim…?

Mama clipi nedumerită, surprinsă de cuvintele neașteptate.

Vecina îi interpretă greșit reacția și îi zâmbi încurajator.

– La început trebuie să cumperi o mulțime de lucruri. Și după ce îți dai seama… apar și mai multe. Mereu descoperi că îți lipsește ceva. Dar poți veni oricând la mine. În astfel de situații trebuie să ne ajutăm între noi.

Mama o privi fix, simțind cum neliniștea începe să-i strângă pieptul.

– După ce… îmi dau seama?

– Mamă!

Emma ieși în grabă din casă, strigând din tot sufletul. Atât mama, cât și vecina își întoarseră privirea spre ea în același timp. Emma își opri fuga abia în fața lor, încercând să-și recapete respirația.

– Josh nu e bolnav! Nu a făcut asta pentru că ar fi bolnav!

– Diferențiere?… murmură mama, confuză, aproape ca un ecou al propriei ei oboseli.

Emma rămase o clipă nemișcată, apoi dădu încet din cap.

– Cred… că da.

După aceste cuvinte, liniștea căzu peste toate trei ca o greutate invizibilă. Mama își deschise ochii larg, surprinsă, ca și cum sensul întregii situații i s-ar fi răsturnat brusc în minte. Vecina, la rândul ei, le privi pe amândouă pe rând, fără să înțeleagă exact ce se întâmplă.

Emma inspiră adânc și rămase pe loc, așteptând. Așteptând reacția mamei, verdictul, sau poate doar începutul unei explicații care să lege totul la loc.

 

***

 

– Probabil.

Vecina, care intrase în casă la invitația mamei sale, se duse în sufragerie și se așezară împreună la masa de ceai.

– A intrat în perioada de diferențiere. Fiica mea era așa. Acest parfum este mirosul unui Omega, iar aroma este deosebit de puternică în timpul primului său ciclu de călduri Omega. Mirosul de feromoni durează mai mult decât ciclul de călduri. Mirosul de feromoni al lui Josh s-a răspândit prin toată casa, așa că m-am gândit: „Unul dintre copiii tăi a intrat în perioada de diferențiere”. Am crezut că știi asta, îl simțiseși înainte? Ei bine, a fi Omega sau Alpha nu e chiar atât de obișnuit, adăugă ea zâmbind, ajungând la propria concluzie.

– Dar Josh este un Omega, ceea ce este oarecum surprinzător. Credeam că Emma este cea care va fi Omega. Dacă Josh s-ar dovedi a fi un Alpha, ar arăta foarte bine cu fiica mea… asta e.

În timp ce vorbea, vocea i se stinse încet și în curând sorbi din ceai cu o expresie posomorâtă. Emma și mama ei se priviră în tăcere, apoi își îndreptară din nou atenția asupra ei. Așteptând ca vecina să pună jos ceașca de ceai, mama spuse.

– Ești sigură? Atunci ce trebuie să facem acum este…

– Nimic, concluzionă ea.

– Fiica mea e bolnavă de vreo trei zile, dar am auzit că durează între o săptămână și zece zile. Nu înseamnă că are vreo problemă fizică, dar bunica ei era o Omega… În familia ta majoritatea sunt Beta?

– Da, mama dădu din cap și așteptă următoarele cuvinte. Vecina oferi informația cu toată seriozitatea pe care i-o permitea ceea ce știa.

– Medicul care a consultat-o pe fiica mea mi-a explicat că, de regulă, cu cât structura emoțională sau caracterul este mai fragil, cu atât perioada de manifestare se prelungește. Desigur, există și excepții, însă în majoritatea cazurilor lucrurile decurg astfel. Nu este o afecțiune care să producă probleme fizice în sine.

Făcu o mică pauză, apoi continuă cu un ton calm, aproape didactic:

– Uneori poate părea că mirosul este instabil sau că diferențierea nu este foarte bine definită, dar asta nu schimbă esențialul. Se poate gestiona ușor cu medicație. Chiar și în situațiile în care nu ar fi strict necesar, tratamentul pentru reglarea lor se administrează oricum, așa că nu se complică lucrurile.

Mama respiră adânc, iar tensiunea din umerii ei păru să se mai diminueze. Își duse instinctiv mâna la piept, ca și cum ar fi verificat dacă poate, în sfârșit, să respire mai ușor.

Vecina îi zâmbi cu o expresie liniștitoare și mai adăugă câteva detalii înainte să se pregătească de plecare. Nu uită să le lase câteva dintre medicamentele și produsele pe care le avea deja acasă.

– Ar fi bine să mergeți totuși la un specialist cât mai curând. În funcție de constituție, pot exista recomandări mai precise.

După aceste cuvinte, discuția se încheie firesc, iar mama o conduse politicos până la ușă. Când se întoarse în casă, expresia ei era vizibil mai relaxată, ca și cum o greutate care o apăsa de zile întregi se ridicase în sfârșit.

La fel și Emma părea mai liniștită, deși încă mai avea în privire o urmă de confuzie.

– Desigur… Josh nu are cum să fie bolnav.

Mama râse ușor, fără să mai insiste. Emma însă mormăi ceva mai aspru decât de obicei, dar nu mai continua discuția.

Seara se lăsă peste casă. Mama sună la școală pentru a explica situația lui Josh și pentru a cere înțelegere pentru absența lui prelungită, apoi închise după ce explică că va aduce un certificat medical.

Epuizarea acumulată în ultimele zile dispăru ca și cum ar fi fost luată de pe umerii ei. Se întinse pe canapea și închise ochii pentru prima dată fără teamă.

Rămânea doar așteptarea.

Să se trezească Josh.

Și, pentru prima dată, aroma aceea subtilă care o ținuse în alertă păru mai puțin apăsătoare — aproape liniștitoare.

Tot ce își dorea acum era simplu și înspăimântător de concret: ca Josh să își încheie diferențierea și să își revină.

 

***

 

„Mi-e sete”, își aminti Josh, ca dintr-un colț îndepărtat al conștiinței. Avea gura uscată și o nevoie apăsătoare de a bea ceva, însă, în mod straniu, nu simțea durere.

Când își deschise din nou ochii, clipi de câteva ori, încercând să-și adune simțurile risipite. Lumea părea neobișnuit de ușoară, ca și cum greutatea propriului trup i-ar fi fost smulsă. Senzația era atât de ciudată, încât aproape că îi dădea impresia că plutește.

Încercă să se ridice. În clipa în care își desprinse corpul din pat, genunchii i se îndoiră brusc, iar el se prăbuși pe podea. Auzi un sunet ascuțit, ca o explozie îndepărtată, undeva în apropierea urechii, însă nu simți nicio durere. Doar confuzie. Doar gol.

„Ce… se întâmplă?”

Rămase întins, clipind fără să înțeleagă nimic, când auzi pași apropiindu-se. Timpul părea dilatat, nereal, ca și cum ar fi fost prins într-o ceață densă. Curând, ușa se deschise, iar silueta mamei sale apăru în prag, răsturnată în câmpul lui vizual.

– Ești bine, Josh? Te simți rău? Te doare ceva?

Pentru o clipă, el tăcu, încercând să-și adune gândurile risipite. Apoi răspunse, cu voce joasă și înăbușită:

– În afară de foame… nu prea.

Mama îl privi îngrijorată și, fără să mai spună nimic, ieși grăbită din cameră, ca și cum ar fi fost împinsă de o neliniște bruscă.

– Mamă, lasă-mă să te ajut!

Josh clipi nedumerit, surprins de graba Emmei de a o urma pe femeie.

– Stai, Emma…

Voia să spună mai mult, dar setea, ca o arsură surdă, îl împinse înainte. Cu un efort vizibil, se ridică și păși spre baie. Lăsă apa să curgă și o duse la buze și abia atunci, în reflexia oglinzii, se opri.

…Hm?

Din sticla rece îl privea un bărbat cu sprâncene încruntate. Trăsăturile îi erau cunoscute, dar în același timp străine, ca și cum ar fi aparținut altcuiva purtând aceeași mască.

Josh înclină ușor capul, încercând să înțeleagă.

Trebuie să mă bărbieresc.

Se obișnuia cu mișcările automate ale aparatului pe obraz, când se opri brusc. Ceva nu era în regulă. Nu doar chipul — ci întregul său corp părea schimbat. Obrajii îi erau mai trași, iar musculatura, odinioară mai fermă, părea acum sleită, ca după o lungă uitare.

Își studie reflexia mai atent și un gând neliniștitor îi încolți în minte. Poate că nu dormise doar o zi. Poate că trecuse mult mai mult timp decât își imagina. Iar reacțiile Emmei și ale mamei sale… acea îngrijorare grăbită, aproape disperată… nu erau deloc firești.

– Josh.

Vocea bruscă îl smulse din gânduri. Ușa băii se deschise fără avertisment, iar Emma apăru în prag. Josh tresări atât de tare încât aproape își tăie obrazul cu lama.

– Dumnezeule! Ce era să faci dacă eram… dacă eram gol?! izbucni el.

Emma își plecă privirea, vizibil stânjenită.

– Îmi pare rău… Dar dacă te-ai prăbuși pe scări? Trebuia să mă asigur că ești bine. Grăbește-te, te rog.

Josh oftă scurt, încă iritat, dar cu lama în mână, își reluă mișcările mecanice. Însă gândurile nu-i mai erau deloc liniștite. Oricât încerca să le ignore, senzația că ceva fundamental nu era în regulă refuza să dispară.

– Ce e periculos?

Vocea lui Josh răsună mai ascuțită decât intenționase. Casa în care trăise de când se știa nu avea cum să-i devină brusc străină. Scările acelea le urcase și le coborâse de mii de ori.

– E ceva periculos pe scări acum?

Emma rămase o clipă în tăcere, ca și cum ar fi cântărit cu grijă fiecare cuvânt. Apoi răspunse, cu o voce mai joasă decât de obicei:

– Ai dormit aproape zece zile… Hai jos. Îți explic totul acolo. Trebuie să mănânci mai întâi.

Ușa băii se închise ușor, dar pentru Josh zgomotul ei păru mai apăsat decât ar fi trebuit. Rămase nemișcat, cu aparatul de ras în mână, clipind în gol.

Zece zile.

Cuvântul nu se așeză firesc în mintea lui. Nu avea greutate, nu avea logică. Doar o senzație stranie, ca un gol care se lărgea încet în spatele gândurilor.

Își privi din nou reflexia. Același chip. Dar ceva în el nu mai era la locul lui.

Jos, în casă, lucrurile îl așteptau — sau poate că nu mai erau aceleași lucruri.

 

***

Josh nu părea deloc slăbit, poate datorită forței sale fizice naturale, deși somnul său semăna mai degrabă cu o cădere bruscă, ca o pierdere completă a conștiinței ce se întinsese pe zile întregi.

În ciuda amețelii ușoare pe care o simțise coborând scările — așa cum îl avertizase Emma — reușise totuși să ajungă la masă, sprijinit discret de prezența ei.

– Haide, mănâncă, îi spuse mama.

În scurt timp, masa fusese acoperită într-un mod aproape exagerat, ca și cum frigiderul fusese golit fără ezitare. Clătite groase, suprapuse ca niște discuri moi într-un turn instabil, ouă fierte alături de fileuri rumenite la cuptor, sandvișuri încărcate cu șuncă, bacon și porumb întreg copt. Totul părea mai degrabă o ofrandă decât o simplă masă.

Până atunci, Josh crezuse că îi era doar foame. Însă, în clipa în care mirosul mâncării îl lovi, ceva se schimbă brusc în el. Foamea deveni aproape violentă, instinctivă. Privirea i se limpezi, iar corpul reacționă înaintea gândului.

Se așeză și începu să mănânce.

În mod obișnuit, Josh mânca bine. Dar acum era altceva — o rapiditate aproape mecanică, o intensitate care nu-i aparținea pe deplin. Bucățile de mâncare dispăreau una după alta, fără pauză, fără reflecție.

Emma și mama lui schimbau priviri surprinse, dar el nu le observa. Nu mai exista decât masa din fața lui și nevoia aceea urgentă, inexplicabilă, de a o goli.

Abia după ce trecu de jumătate, Josh își ridică mâna spre siropul de arțar, ca și cum revenea încet în propriul corp. Își dădu seama, într-un târziu, cât de mult mâncase.

Se opri.

Și pentru prima dată, privi cu adevărat masa goală din fața lui.

– …Uau.

Josh, după ce scoase un oftat de mulțumire, reveni treptat la ritmul său obișnuit, mestecând calm, ca și cum ar fi recuperat complet senzația normală a corpului. Resturile de pe masă păreau să nu mai aibă nicio șansă — era foarte probabil ca totul să dispară în același mod.

Emma îl privi brusc încruntată, cu o nemulțumire greu de ascuns.

„E nedrept… cum poate să mănânce atât și să nu se îngrașe deloc?” mormăi ea, aproape supărată.

Josh o ignoră complet, continuând să mănânce liniștit. Între timp, mama lui zâmbi ușor și îl întrebă cu blândețe:

– Mai vrei ceva?

– Nu, e suficient. Mulțumesc.

Spunând asta, luă încă două felii de șuncă și le duse la gură, fără grabă. Apoi își continuă masa cu aceeași naturalețe, amestecând piureul într-un bol, adăugând maioneză pe pâine și mâncând fără să pară că observă privirile din jur.

Emma și mama lui îl urmăreau în tăcere, în timp ce el continua să consume tot ce mai rămăsese pe masă. La desert, nici măcar nu se opri — prăjiturile cu ciocolată și cafea, mari și grele, dispărură una după alta, iar din tortul uriaș mai rămăsese doar jumătate când, în cele din urmă, mama lui vorbi.

– Josh… cum te simți? Este ceva ciudat?

El își ridică privirea, ștergându-și calm gura.

– Sunt bine. Sunt deja sătul.

Vocea îi era sigură, aproape liniștită. Zâmbi ușor, ca și cum ar fi vrut să demonstreze că totul era în regulă. Totuși, zâmbetul mamei lui nu se ridică la același nivel. Rămase vag, ezitant, ca și cum un gând greu încă îi apăsa mintea.

Josh o privi atent pentru o clipă. Își jură să nu se mire și nici să nu reacționeze pripit, indiferent ce urma să spună. Intuiția îi spunea că nu era vorba de ceva banal. Poate chiar ceva grav. Într-un colț al minții, îi trecu absurd prin gând ideea că ar putea fi vorba de o problemă financiară.

„Suntem în faliment?”

Gândul îl făcu să rămână nemișcat o clipă.

„Dacă plec de acasă, probabil o să fie un scandal…”

Dar liniștea din jur nu anunța niciun scandal. Doar o tăcere tensionată, în care următoarele cuvinte ale mamei sale păreau inevitabile.

Antrenorul vorbise mai devreme despre o echipă profesionistă. Poate că ar fi trebuit să se intereseze pentru Josh. Să ajungă fotbalist nu fusese niciodată singura lui cale, dar nici nu i se părea o idee rea. În fond, o astfel de viață i-ar fi putut oferi stabilitate.

Gândul rămase suspendat o clipă, vag, până când vocea mamei îl întrerupse, ezitantă:

– Păi… nu ai dormit cam mult timp? Mă gândeam să mergem la spital. Să-ți facă niște analize.

Josh înțelese imediat că nu era o decizie luată ușor. Nici el nu era complet liniștit — faptul că dormise atât de mult rămânea, totuși, un semn ciudat.

Dar știa și altceva: nu își permiteau să risipească bani pe investigații inutile, mai ales fără să știe dacă exista cu adevărat o problemă.

– Bine, mamă. Probabil ai fost foarte îngrijorată.

În clipa aceea, Emma își coborî privirea. Sub masă, pumnul ei se strânse ușor, tensionat. Își amintea prea bine cum arătase Josh înainte să adoarmă. Pentru o secundă, păru că se luptă cu sine însăși — între impulsul de a-l lovi și cel de a lăsa totul să treacă.

Nimeni nu observă conflictul ei interior.

Mama lui Josh inspiră adânc, apoi vorbi din nou, cu mai multă greutate:

– Nu e doar asta… există un motiv pentru care ai adormit așa. Tocmai de aceea ar trebui să faci niște analize.

Josh se opri.

Cuvintele îi căzură greu, prea precise ca să fie ignorate.

– De ce? întrebă el, mai încet.

Pentru o clipă, mintea i se umplu de scenarii pe care nu voia să le continue. Poate îi făcuseră deja teste în somn. Poate era ceva grav. Poate era…

Nu-mi spune că am o boală terminală.

Își înghiți gândul înainte să-l lase să prindă formă. Își menținu fața calmă, dar în interior, neliniștea începuse deja să urce.

Așteptă.

În tăcerea aceea, următoarele cuvinte ale mamei păreau inevitabile.

–  Cred că e perioada de diferențiere, Josh.

– La cine?

– …la tine.

Pentru o clipă, Josh avu nevoie de câteva secunde ca să lege sensul cuvintelor. Privirea i se opri, iar sprâncenele i se încruntară ușor, ca și cum ar fi încercat să găsească o explicație logică într-o propoziție care refuza să fie normală.

–  Ai aflat? Am reușit?

– Da.

– Alpha?

Mama ezită. Tăcerea ei fu suficientă pentru a schimba atmosfera din încăpere. În cele din urmă, dădu din cap, cu prudență.

– Nu.

Puse o pauză, apoi continuă, mai încet:

– Cred că ești… Omega, Josh.

– …

De data aceasta, tăcerea lui fu mai lungă. Nu doar confuză, ci grea, ca și cum mintea lui încerca să împingă ideea într-un colț unde să nu mai existe. După câteva clipe, întrebă din nou, mai apăsat:

– Eu sunt… ce?

– Omega, repetă ea.

Înainte ca liniștea să se așeze, Emma izbucni:

– Omega! Nu Alpha, Omega! Josh, ești un Omega, înțelegi? Omega!

Cuvântul se repetă de atâtea ori încât începu să-și piardă forma, devenind doar un ecou straniu în mintea lui Josh.

El o privi fix pe Emma, apoi își întoarse încet privirea spre mama sa, căutând o dezmințire, o greșeală, orice altă explicație.

Dar mama evită privirea lui.

– Emma are dreptate, Josh…

Vocea ei era joasă, nesigură, ca și cum fiecare cuvânt ar fi costat-o efort.

– Bunica mea a fost Omega… așa că nu știu dacă e ereditar sau… Nu avem toate informațiile, de aceea vreau să mergem la spital să verificăm totul…

Cuvintele continuau, dar Josh nu le mai auzea cu adevărat.

Un singur termen rămăsese prins în mintea lui, repetându-se fără oprire, gol de sens și totuși imposibil de ignorat.

Omega.

Nu putea să fie adevărat.

Nu putea să fie el.

Rămase nemișcat, ca și cum realitatea ar fi făcut un pas în spate, lăsându-l suspendat într-o liniște care nu mai avea margini. Emma își coborî privirea, simțindu-se brusc vinovată, iar mama lui își strânse mâinile, așteptând o reacție pe care nu știa cum s-o primească.

Dar Josh nu spuse nimic.

Se ridică încet, ca și cum corpul nu-i mai aparținea complet, urcă scările în tăcere și dispăru în camera lui.

Ușa se închise.

Și rămase închisă până dimineața.

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜