În după-amiaza zilei următoare, Josh și mama lui se îndreptară spre spitalul unde aceasta reușise să-i facă o programare. Din fericire, se eliberase un loc, iar consultația avu loc imediat, fără alte așteptări sau ezitări.
Pe drum, Josh continua să spere că mama lui și Emma se înșelaseră. Totuși, după cele aflate în ziua precedentă, petrecuseră ore întregi căutând informații pe internet și rememorând noțiunile predate la școală, iar concluzia fusese inevitabilă: aveau dreptate. Și totuși, o urmă de speranță refuza să se stingă.
Nu crezuse niciodată că Alpha sau Omega erau „mai buni”. Fusese convins doar că asemenea lucruri nu i se vor întâmpla lui niciodată. Iar acum îi venea greu să accepte că totul apăruse atât de brusc, ca o furtună ivită din senin.
Și tatăl lui fusese Omega. Cu toate acestea, Josh rămase sceptic până în clipa în care medicul îi făcu testul și-i confirmă rezultatul.
– Da, este adevărat.
– Ah…
Exclamația i se stinse repede pe buze. Medicul îi zâmbi calm și își continuă explicațiile pe un ton liniștit, aproape mecanic. Nimic din ceea ce spunea nu era foarte diferit de informațiile pe care Josh le învățase la cursurile speciale din școală.
Totuși, cuvintele îi ajungeau greu la urechi. Poate fiindcă realitatea era mult mai șocantă decât își imaginase vreodată.
Observându-i reacția, medicul adăugă cu blândețe:
– Imediat după diferențiere, aproape toți reacționează la fel.
Apoi, păstrând același zâmbet calm, încheie consultația:
– Nu uita să iei tratamentul. Perioada de după diferențiere poate deveni instabilă.
*********
– Bine ați venit… Cum a fost consultația?
Emma, care ajunsese acasă mai devreme, îi privi surprinsă pe Josh și pe mama lui intrând împreună în casă. În glasul ei se simțea neliniștea pe care încerca să o ascundă.
Josh îi răspunse vag, fără să o privească:
– A fost bine… Deci e adevărat.
Emma își întoarse instinctiv privirea spre mama lui. Femeia îi făcu un semn discret din cap, cerându-i să nu insiste. Fata rămase nemișcată, cu buzele ușor întredeschise, neștiind ce să spună.
Fără alte explicații, Josh urcă în camera lui. Se trânti pe pat și scoase un oftat lung. Încă nu reușea să accepte pe deplin realitatea.
Nu pot să cred… chiar am devenit Omega.
Punga pe care o adusese de la spital conținea inhibitori și un certificat medical. Medicamentele urmau să îi stabilizeze ciclul de călduri dacă le lua constant o perioadă.
Miros… miros…
Ridicându-și brațul, Josh își inspiră atent propriul miros. Își apropie mâna de gât, apoi de haine, încercând să perceapă ceva diferit. Însă singurul lucru pe care îl simțea era aroma familiară a săpunului cu care se spălase dimineață.
Nu-mi vine să cred că pot distinge un miros pe care eu însumi nu-l simt…
Rămas întins pe spate, cu privirea pierdută în tavan, murmură încet:
– Oare ce face Tim…?
Probabil că antrenorul aflase deja totul. Mama lui spusese motivul absenței sale.
Dacă diferențierea avea loc, nu mai putea continua să joace. Aceeași regulă se aplica atât pentru Alpha, cât și pentru Omega. Era considerat prea periculos.
Mai ales în timpul competițiilor.
Dacă cineva își administra medicamentele în funcție de programul meciurilor și, într-o clipă de neatenție, își pierdea controlul? Dacă feromonii se răspândeau pe teren și nimeni nu mai reușea să se stăpânească? Riscul era prea mare pentru a fi ignorat.
De aceea, sistemul îi elimina din start, iar Josh fusese mereu de acord cu regula aceea.
Dar eu nu sunt așa…
Luna următoare urma meciul împotriva liceului rival. Dacă Josh lipsea acum, echipa avea să întâmpine probleme serioase. Totuși, nu putea ascunde adevărul. Dacă s-ar fi aflat mai târziu că jucase în ciuda manifestării, atât el, cât și antrenorii și școala ar fi fost sancționați imediat.
Nu exista nicio cale de a evita asta.
Gândurile îl măcinau fără încetare.
Abia când întunericul înghiți complet lumea de afară, după ore întregi petrecute fără să facă nimic, Josh se ridică în cele din urmă din pat.
De jos se auzea zgomotul grăbit al mamei sale pregătind cina. Sunetele acelea obișnuite îi păreau ciudat de îndepărtate.
Aprinse lumina din cameră și începu să-și aranjeze ghiozdanul.
De mâine trebuie să mă întorc la școală.
După ce verifică orarul, puse în geantă manualele și caietele necesare pentru a doua zi. Așeză cu grijă și adeverința medicală pe care trebuia să o prezinte la școală.
Inhibitorii îi împărți în două: jumătate îi lăsă în dulapul din baie, iar cealaltă jumătate o puse în geantă, pentru orice eventualitate.
Astăzi mâncase deja la spital… Nu mai avea rost să coboare.
Cu gândul acesta, Josh se opri pentru o clipă și privi tăcut camera luminată slab, simțind cum liniștea apăsa tot mai greu peste el.
– O vreme va fi greu…
Cuvintele îi scăpară lui Josh într-o șoaptă lipsită de vlagă, aproape ca un gând rostit fără voie. Își întoarse capul brusc, ca și cum ar fi vrut să alunge povara care îi apăsa mintea.
Dinspre parter, vocea mamei lui răsună caldă și familiară, chemându-l la masă. Trecuseră doar câteva minute, iar ea terminase deja toate pregătirile pentru cină.
– Josh, coboară!
Pentru o clipă, Josh rămase nemișcat. Apoi inspiră adânc.
Viața merge înainte, își spuse.
Și, oricât de mult i se schimbase lumea într-o singură zi, lucrurile obișnuite rămâneau la locul lor.
Ieși din cameră și răspunse cu voce mai puternică, coborând deja scările:
– Vin!
Ajuns la capătul lor, încercă să-și recapete tonul firesc și întrebă, aproape ca înainte:
– Ce avem la cină?
***
Dimineața aceea era scăldată într-o lumină orbitoare, una dintre acele zile tipice Californiei, unde soarele părea să strălucească neobosit pe tot parcursul anului. Uneori, Ed ajungea să-și dorească ploaia, însă în orașul acela nu mai plouase de ani întregi.
Clipi des și se încruntă ușor din cauza razelor puternice care pătrundeau prin geamul mașinii.
– Pune-ți ochelarii de soare.
Mama lui, aflată la volan, îi arătă cu degetul spre torpedou. Ed se prefăcu că nu o auzise.
În momentul acela avea probleme mai importante decât lumina soarelui.
Deși… îi plăceau ochelarii de soare.
Cu o seară înainte, chiar înainte să adoarmă, primise un mesaj de la Josh. Era scurt, aproape sec — doar un anunț că urma să vină la școală în ziua aceea. Și totuși, fusese suficient cât să-i alunge complet somnul.
Vestea că Josh se diferențiase ca Omega avea să răstoarne întreaga școală.
Diferențierile erau rare. Poate trei sau patru pe an. În cazuri excepționale, zece. Într-o școală cu sute de elevi, numărul celor care treceau prin asta era infim. Tocmai de aceea, fiecare caz atrăgea atenția tuturor.
Iar dacă era vorba despre Josh…
Ed își strânse buzele și își încruntă și mai tare sprâncenele.
Ce avea să se întâmple când va apărea la școală?
Josh fusese mereu în centrul atenției. Directorul îl împingea constant în față la evenimentele școlii, îl așeza în primele rânduri ale fotografiilor oficiale și îl folosea aproape ca pe imaginea perfectă a liceului.
Cel mai puternic fundaș din echipă.
Căpitanul.
Elevul admirat de toți.
Nu se așteptase niciodată ca Josh să fie un Omega.
Oricât încerca să înțeleagă, mintea lui refuza să accepte ideea. Pur și simplu nu se potrivea cu imaginea pe care o avusese mereu despre el.
Dacă nimeni nu i-ar fi spus, nici măcar nu și-ar fi imaginat.
Poate că testul greșise… Nu era imposibil, nu? Auzea des că unii mergeau la mai mulți medici înainte să accepte diagnosticul. Poate că și de data asta era o eroare.
Pierdut în gânduri, Ed nici nu observă când mașina ajunse în fața școlii.
– Ce faci? Coboară odată.
Vocea mamei sale îl trezi brusc din șirul gândurilor. Ed își înșfăcă repede rucsacul și coborî din mașină.
În fața lui se întindea peisajul familiar al școlii, neschimbat la prima vedere. Clădirea, terenul, grupurile de elevi care vorbeau zgomotos — totul părea exact ca întotdeauna.
Și totuși, pentru el, nimic nu mai era la fel.
Majoritatea cursurilor lui Josh erau la nivel avansat, iar Ed împărțea cu el doar două ore, deoarece locurile la clasele speciale erau limitate. Coincidență sau nu, prima oră din ziua aceea era una dintre cele pe care le aveau împreună.
Abia aștept să-l văd…
Nu reușea să-și imagineze cum aveau să reacționeze ceilalți. Sau cum avea să suporte Josh toate privirile îndreptate spre el.
Situația lui era diferită de a oricărui alt băiat care se diferențiase până atunci.
Pentru moment, era clar că avea să atragă atenția tuturor. Dar ceea ce urma după aceea… nimeni nu putea prezice.
Ed observase deja atmosfera tensionată încă dinainte să ajungă la școală. Majoritatea băieților reacționaseră cu neîncredere sau cu un soi de amuzament stânjenit. Alții păreau pur și simplu curioși.
Însă adevărata problemă venea din partea fetelor.
Când își întrebase discret iubita despre situație, reacția ei fusese neașteptat de serioasă.
– Cred că toți sunt încă șocați…
Mickey privi în jur cu neliniște înainte să continue, de parcă s-ar fi temut să fie auzit.
– Nu e Alpha… e Omega. Pur și simplu nu se potrivește cu imaginea lui Josh.
Vocea lui Mickey devenise tot mai nesigură.
– Cred că și Rita e șocată. În general… atmosfera e cam apăsătoare.
Încercase să formuleze totul cât mai delicat posibil, însă sensul era limpede.
Ed simți cum îl străbate un val de furie și neliniște la gândul că Josh ar putea fi tratat diferit. Mai rău… intimidat.
Nu voia să-l vadă niciodată într-o asemenea situație. Dacă cineva încerca să-l rănească, avea să-l apere cu orice preț.
Omega sau nu, Josh rămânea Josh. Cel mai important prieten al lui.
Da.
Își întări hotărârea cu un gest ferm din cap și grăbi pasul spre clădirea unde avea loc prima oră. Era aproape timpul începerii cursurilor. Josh ajunsese probabil deja.
Pe măsură ce mergea pe hol, Ed încercă să-și recapete calmul.
Josh, nu-ți face griji pentru nimic. Sunt aici. Prietenul tău pentru totdeauna.
Își strânse pumnii, întărit de propria hotărâre.
Atunci, din clasă izbucni un strigăt:
– Hei, terminați! Ce faceți acolo? Dați-i drumul lui Josh chiar acum!
Ed se opri brusc.
Deja?!
Alarmat de zgomotul care se auzea dinăuntru, împinse ușa și intră în clasă cu privirea întunecată.
– Nenorociților! Dacă îl intimidați pe Josh, jur că eu…
Restul amenințării i se opri în gât în clipa următoare. Rămase nemișcat în prag, privind scena din fața lui.
Toată clasa îl privea surprinsă, de parcă nimeni nu înțelegea motivul reacției sale.
Josh stătea liniștit în banca lui, perfect nevătămat, iar în jurul lui se strânsese un grup de fete care îl înconjurau asemenea unui buchet viu de flori.
– Ce se întâmplă? întrebă cineva nedumerit.
– Nu știm… tu ce crezi că se întâmplă?
– Cine îl necăjește pe Josh?
Fetele își aruncau priviri confuze, iar reacțiile lor erau complet diferite de scenariul pe care Ed și-l imaginase.
Și nu doar ele. Întreaga clasă era agitată, însă nu din cauza unui conflict.
Ci din cauza lui Josh.
– Hei, Ed. Parcă nu ne-am mai văzut de o veșnicie.
Josh îi făcu semn cu mâna și îi zâmbi relaxat, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat.
Ed rămase fără cuvinte.
Ce naiba se întâmplă aici…?
Interesul colegilor pentru reacția lui dispăru rapid, iar discuțiile se reluară imediat.
– Ruth, dă-te mai încolo.
– Nu-l mai îmbrățișa pe Josh așa!
– Pari slăbit… Probabil ai trecut prin multe, Josh. Ce-ai zice să luăm prânzul împreună mai târziu?
– Cum a fost cât ai lipsit? Te simți bine?
– Josh, ți-ai luat inhibitorii? Se simt feromonii tăi?
Vocile se suprapuneau una peste alta fără oprire.
Fetele se îngrămădeau în jurul lui, fiecare încercând să-i capteze atenția măcar pentru o clipă. Unele îi atingeau brațele cu grijă, altele se sprijineau de el sub pretextul apropierii, iar câteva se certau între ele pentru locurile cele mai apropiate de banca lui Josh.
Încercau să-i simtă parfumul. Să-i surprindă reacțiile. Să fie mai aproape de el decât ceilalți.
Ed clipi lent, apoi se așeză în bancă, complet uluit.
Cred că e chiar mai rău decât înainte…
Josh fusese întotdeauna popular, dar niciodată nu văzuse atâția oameni atât de absorbiți de prezența lui.
Oare faptul că devenise Omega îl făcea atât de atractiv pentru fete?
Și, mai ales, atmosfera aceasta era complet opusă lucrurilor pe care i le spusese Mickey. Toți se așteptaseră ca lumea să-l evite sau să-l privească ciudat.
Dar realitatea era exact invers.
Mai degrabă părea…
Un harem.
Imaginea lui Josh zâmbind calm în mijlocul fetelor care îl înconjurau părea desprinsă dintr-o scenă absurdă și exagerată.
Cine ar putea să-l intimideze în halul ăsta?
Ed simți cum rușinea îi urcă până în vârful urechilor. Cu doar o seară înainte își făcuse griji că Josh avea să sufere sau să fie rănit.
Iar acum…
Situația din fața lui îi depășea complet imaginația.
Pentru ce m-am panicat eu atât…?
Tocmai când își coborî privirea, jenat de propriile presupuneri, pe coridor se auziră pași grăbiți.
O clipă mai târziu, ușa clasei se izbi de perete.
– Josh, ești groaznic!
Vocea răsună puternic prin încăpere, iar persoana care intrase alergă direct printre bănci spre Josh fără nicio ezitare.
Strigând cât o ținea vocea, fata traversă clasa în fugă și se opri direct în fața lui Josh.
– Rita…
Josh încercă să o întâmpine cu un zâmbet relaxat, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat.
Dar, în clipa următoare, Rita îi trase o palmă zdravănă peste obraz.
Sunetul sec al loviturii răsună în întreaga clasă.
Toată lumea încremeni.
Vocile se stinseră instantaneu, iar încăperea fu cuprinsă de o tăcere apăsătoare.
Cu ochii înlăcrimați și respirația tremurândă de furie, Rita izbucni:
– Ar fi trebuit să mă contactezi prima! Știi cât de îngrijorată am fost?! Ai lipsit mai bine de zece zile!
Josh nu răspunse.
Își atinse obrazul lovit și îl frecă ușor, de parcă nici lui nu-i venea să creadă ce tocmai se întâmplase.
Însă Rita nu se opri acolo.
La doar câteva secunde după scena dramatică pe care o provocase, fata izbucni în lacrimi și îl îmbrățișă strâns de gât.
– Te iubesc, Josh… Mă bucur atât de mult că te-ai întors…
Josh părea complet luat prin surprindere. Cu toate acestea, nu încercă să o îndepărteze.
În jurul lor, restul fetelor priveau scena cu o invidie greu de ascuns.
În cele din urmă, trofeul părea să-i revină Ritei.
***
– E evident de ce. Pentru că e Josh.
Mickey îl privi pe Ed de parcă răspunsul ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Expresia lui părea să spună clar: Serios? Chiar nu înțelegi?
Cei doi stăteau pe peluza școlii, luând prânzul împreună. Conversația ajunsese inevitabil la haosul petrecut în clasă mai devreme în acea zi.
Ed se încruntă imediat.
– Dar tu ai spus că atmosfera dintre fete era ciudată.
– Și chiar era, răspunse Mickey fără ezitare.
– Dar după ce l-au văzut cu ochii lor… ai observat și tu ce s-a întâmplat, nu? Toate s-au lipit instant de el.
Apoi izbucni în râs și clătină din cap, de parcă situația îl amuza peste măsură.
Ed însă nu renunță.
– Atunci de ce? De ce reacționează așa? Vrei să spui că ai exagerat?
După ce luă o gură din băutura dietetică, Mickey ridică din umeri și răspunse calm:
– Evident că reacționează așa pentru că până acum toate s-au ținut la distanță. Acum simt că au, în sfârșit, o șansă.
Apoi îl privi direct pe Ed, de parcă i-ar fi citit gândurile.
– Eu chiar credeam că o să fie mai prudente câteva zile. Dar se pare că m-am înșelat. Toată lumea gândește la fel.
Ed continuă să mestece sandvișul aproape mecanic. După câteva clipe de tăcere, ridică privirea și întrebă serios:
– Vrei să spui că preferă faptul că Josh e Omega?
– Nu, idiotule, izbucni Mickey râzând.
– Lui Josh nu-i pasă dacă e Omega sau orice altceva.
Apoi își îngustă ochii și se apropie puțin, coborând vocea într-un șoaptă conspirativă:
– Ascultă-mă bine. Chiar dacă Josh ar apărea mâine într-o stare jalnică, toți tot l-ar vedea ca pe un prinț.
Ed aproape se înecă după ce își dădu sucul pe gât dintr-o singură înghițitură.
Mickey îl privi cu un amestec ciudat de milă și amuzament, zâmbind vag la reacția lui exagerată.
După ce Ed reuși în sfârșit să se calmeze, Mickey schimbă brusc subiectul:
– Apropo… Josh mai e împreună cu Rita?
– Păi… nu știu.
Ed nici măcar nu apucase să schimbe o vorbă cu Josh până la prânz.
Era imposibil.
Mulțimea care îl înconjura pe Josh devenise o adevărată fortăreață. Iar pentru Ed, asta era aproape umilitor. Ani întregi își croise drum pe teren printre adversari mult mai mari și mai puternici, împingând fără ezitare prin linii defensive imposibile.
Și totuși…
Nu reușea să treacă de zidul compact de fete care îl înconjurau pe Josh.
Apărarea aceea de fier, formată din persoane care probabil cântăreau jumătate din cât el, se dovedea complet impenetrabilă.
Ed oftă adânc, dezamăgit de propria neputință.
Apoi își înclină ușor capul și întrebă:
– De ce crezi că o să se despartă?
– Nu crezi și tu? îl privi Mickey.
– L-a pălmuit în fața tuturor.
Ed rămase pe gânduri câteva clipe, apoi clătină încet din cap.
– Totuși, Josh nu părea supărat. I-am văzut mergând împreună să mănânce mai devreme.
– Normal că a făcut asta, răspunse Mickey imediat.
– Toată lumea îi urmărește. Dacă Josh s-ar enerva pe față, toți ar observa. Iar dacă ar rupe relația acolo, în public, ar umili-o pe Rita.
Apoi îi făcu discret cu ochiul.
– Josh are maniere prea bune. Probabil doar a avut grijă de ea până acum. Dar nu cred că poate trece peste faptul că l-a pălmuit.
Mickey își sprijini bărbia în palmă și continuă, complet convinsă de teoria ei:
– Gândește-te puțin. Dacă rămân împreună, ce urmează? Să-l pălmuiască de fiecare dată când apare o problemă? Nu, n-are cum să ignore asta.
Zâmbi satisfăcută de propriul raționament.
– Sunt sigură că până la finalul zilei se vor despărți.
Ed o privi lung, suspicios.
– De când te interesează atât de mult Josh?
La întrebarea lui, Mickey izbucni într-un râs vesel.
– Există vreo fată pe lumea asta care să nu fie interesată de Josh?
Iar după terminarea prânzului, Ed avea să afle că Mickey avusese dreptate.
Josh și Rita se despărțiseră.
***
Josh ajunsese la vestiar după ore și îi salută pe toți membrii echipei de fotbal ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cei din echipă, obișnuiți să fie mereu în jurul lui, îl întâmpinară imediat, lovindu-l prietenos pe umeri, într-un mod exagerat de teatral.
– Hei, arăți bine. Ești sigur că ai „trecut prin ceva”? Nu s-a schimbat nimic la tine.
– Nu erai în vacanță? Ai inventat povestea asta ca să lipsești de la școală, nu?
– Ai luat medicamentele alea? Nici măcar nu se simte vreun miros…
Josh zâmbi ușor, puțin amar, și îi împinse în joacă pe cei care încercau să-l „analizeze” prea insistent.
– Poate din cauza medicamentelor. Trebuie să le iau o perioadă… e destul de enervant.
Își trecu mâna prin păr, apoi adăugă, mai sincer decât intenționase:
– Sincer… încă nu-mi vine să cred că sunt Omega. Nu simt nimic diferit.
Câțiva dintre băieți dădură din cap, aprobând.
– Da, nici nu pare real.
– N-aș fi ghicit niciodată că Josh o să spună asta.
Discuțiile continuară haotic, până când Tommy interveni brusc:
– Arată-mi și mie medicamentul ăla. Lasă-mă să-l văd.
Josh ezită o clipă, apoi îi întinse pachetul.
– Ohhh!
– Asta e inhibitorul? N-am mai văzut așa ceva.
– Credeam că le iei de la alții… ăsta arată diferit.
– Nu sunt toate la fel, nu? Oricum, tu ești genul de om care zice „eh, trebuie făcut, asta e”.
Conversația deveni rapid dezordonată, dar familiară. Așa era mereu cu ei.
Totuși, în aer se simțea o tensiune subtilă, greu de ignorat.
– Meciul e luna viitoare…
– În condițiile astea…
– Nu putem să ne permitem să pierdem pe nimeni.
Josh ridică ușor privirea, încercând să intervină, dar înainte să spună ceva, cineva continuă:
– Fundaș, Josh. Nu ai uitat, nu?
– Într-o lună trebuie să găsim pe cineva la nivelul tău.
– Ai vreun frate geamăn sau ceva de genul ăsta?
În jurul lui izbucniră râsete nervoase și comentarii haotice, încercând să acopere îngrijorarea reală.
Josh își lăsă umerii puțin în jos, obosit de agitația lor, dar nu spuse nimic.
Doar oftă încet.
Iar atunci, Ed, care îl observase în tăcere până în acel moment, își deschise în sfârșit gura.
– Știu că e păcat… dar, băieți, opriți-vă. Josh, noi nu asta am vrut să spunem.
– Da… bineînțeles că da.
– Știm, știm…
Suspinele și murmurul de regret se răspândiră rapid prin vestiar. Atmosfera tensionată începu să se mai domolească, iar băieții își reveniră treptat, ca și cum ar fi decis în tăcere să lase lucrurile deoparte.
După câteva clipe, își regăsiră energia obișnuită de echipă și începură să-și ceară scuze lui Josh pe rând.
– Îmi pare rău, Josh. E doar… suntem cam presați de timp.
– N-am vrut să sune ca și cum te învinovățim.
Josh ridică mâna ușor, într-un gest calm.
– E în regulă. Chiar nu contează.
Din nou, tensiunea se risipi, lăsând în urmă o liniște ciudată, aproape incomodă.
Tommy, care păruse neliniștit de ceva vreme, ridică brusc vocea, încercând să spargă atmosfera:
– Hai, băieți! Cine suntem noi?
– „Bizonii de pe teren! Monștrii de la Liceul D!”
– Dăm tot ce avem! Putem să o facem!
Strigătul lui fu imediat preluat de ceilalți. Vestiarul se umplu de energie, de mâini ridicate și strigăte haotice, ca și cum toți încercau să-și alunge neliniștea prin entuziasm.
Puțin mai târziu, antrenorul intră în vestiar.
Încet, ordinea reveni. Jucătorii se aliniau, unul câte unul, strângând mâna lui Josh, bătându-l pe umăr sau îmbrățișându-l scurt, ca o despărțire tacită înainte de antrenament.
– Aveți grijă de voi.
– Ne vedem mai târziu.
Când ultimul își strânse mâna cu el, Josh ieși din vestiar.
Își ceru scuze din mers pentru întârziere, iar pașii lui răsunau pe coridorul gol.
Preferă să rămână singur după aceea.
Curățarea echipamentului o făcea de obicei când nu era nimeni prin preajmă. Când ceilalți erau acolo, simțea cum realitatea îl lovește prea brusc, prea direct.
Și nu era pregătit pentru asta.
– La revedere…
După ce își luă rămas-bun încă o dată, Josh închise ușa vestiarului în urma lui. Sunetul sec al închiderii răsună pe holul gol, iar liniștea care urmă părea și mai apăsătoare.
Rămase singur.
Pentru o clipă, doar ecoul pașilor săi se mai auzea în spațiul rece al coridorului. Apoi, fără să-și dea seama când, îl cuprinse un sentiment de goliciune, greu de definit—ca și cum ceva din toată agitația de mai devreme se stinsese brusc, lăsând în urmă doar oboseală.
Josh își trecu mâna prin păr, mergând încet pe hol.
Toți ceilalți sportivi încă erau la antrenament, iar zona vestiarelor devenise aproape pustie. În curând, toți urmau să plece.
Și atunci…
Îi veni gândul.
Se opri o clipă.
-… ?
Nici nu apucă să reacționeze că o mână îi acoperi brusc gura.
Instinctiv, Josh încercă să lovească, dar înainte să-și poată coordona mișcarea, cineva se agăță de talia lui, imobilizându-l.
– Unde crezi că te duci…?
Ochii i se îngustară imediat. Își încordă corpul și, cu un cot rapid, lovi persoana din spatele lui. Se auzi un geamăt înăbușit, iar priza slăbi pentru o clipă.
Fără ezitare, Josh apucă mâna de pe fața lui și o răsuci violent, trăgându-l pe agresor înainte.
– Ah!
Altul se repezi imediat din lateral.
Josh pivotă, ridicându-l scurt și aruncându-l la pământ. Impactul fu puternic.
– Ai grijă!
– Ține-l!
– Nu-l lăsa să scape!
Vocile veneau din toate direcțiile.
Era o ambuscadă.
Mai mulți decât părea la început—opt, poate chiar zece. Într-un spațiu atât de strâmt, chiar și Josh avea limitele lui.
„Trebuie să ies de aici.”
Își schimbă rapid poziția, evitând lovituri și răspunzând automat, aproape mecanic. Se îndreptă spre ieșire fără să mai piardă timp.
Nu mai avea luxul de a analiza situația.
Trebuia doar să iasă.
– Hei! Ce se întâmplă acolo?!
Vocea venită din depărtare îl făcu să se oprească pentru o fracțiune de secundă.
Capcană. Prea târziu.
Un obiect greu îl lovi brusc în cap.
Totul se frânse într-o clipă.
Lumina holului se sparse în pete difuze, iar conștiința lui Josh se stinse înainte să apuce să mai reacționeze.
⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜
