Înainte să mă pierzi- Capitolul extra 4 – Final

 

 

Simțea o furnicătură ciudată în tot corpul, amestecată cu o durere de cap surdă, care pulsa apăsător în tâmple. O înțepătură ascuțită îi străbătu urechile în clipa în care Josh reuși, cu greu, să-și deschidă ochii. Pentru câteva secunde, lumea din jur nu fu decât o pată neclară de umbre și lumini tremurate. Abia după un timp vederea începu să i se limpezească și atunci își dădu seama că zăcea întins pe podea, singur, captiv într-un loc necunoscut.

Ce naiba…?

Încercă să se ridice, însă o durere scurtă îi traversă brațele. Încheieturile îi erau legate. În rest, trupul îi era liber. Își mișcă picioarele instinctiv, apoi rămase nemișcat, forțându-se să-și păstreze calmul și să înțeleagă situația.

Nu-i luă mult să recunoască locul. Fusese dus în sala de sport izolată din spatele clădirilor școlii — un spațiu uitat de toți, unde erau aruncate echipamente vechi, obiecte inutile și resturi de materiale sportive pe care nimeni nu le mai folosea. Rareori ajungea cineva acolo.

Cu excepția unor situații ca aceasta.

Un gând rece îi străbătu mintea. Auzise de multe ori despre elevi hărțuiți care ajungeau în astfel de locuri, umiliți și abandonați. Până atunci, Josh fusese mereu cel care intervenea pentru alții, niciodată victima. Dar lucrurile se schimbau. Iar realitatea din acel moment îi dovedea asta fără urmă de îndoială.

Întrebarea era: cine îi purta sâmbetele?

Josh era convins că nu făcuse nimănui vreun rău suficient de mare încât să provoace o asemenea reacție. Oricât își frământa mintea, nu găsea un răspuns.

Wilson?

Numele îi apăru brusc în gând. Își aminti de fundașul de la școala rivală, cel cu care o confruntare tensionată fusese la un pas să se transforme într-o bătaie. Totuși, respinse aproape imediat ideea. Wilson era impulsiv, dar nu atât de prost încât să însceneze așa ceva pe terenul altei școli.

Și, dacă ar fi fost el, Josh era sigur că nu ar fi fost atât de prost încât să-l aducă aici. L-ar fi târât direct pe teritoriul lui.

Înainte ca Josh să mai apuce să facă vreo mișcare, ușa grea a depozitului se deschise cu un scârțâit metalic. În încăpere intrară câțiva bărbați masivi, iar odată cu ei pătrunse și un miros straniu, necunoscut, care îi înțepă simțurile încă din prima clipă.

– Chiar ai reușit, vocea unuia dintre ei sună aproape admirativ.

Altul îi răspunse imediat:

– N-a fost deloc ușor. Cinci oameni au trebuit să sară pe el și să-l târască până aici.

– Era și normal. Doar e un fundaș de top.

Un râs scurt și batjocoritor se auzi din spate.

– Nu mai e.

– Exact. Nu mai e.

Altul completă, cu satisfacție în glas:

– Acum e un Omega.

Josh își încruntă sprâncenele și privi atent spre cel care vorbise ultimul. Chipul îi părea cunoscut. După câteva secunde, amintirea îi reveni brusc — era unul dintre nemernicii din clubul sportiv care o hărțuiseră pe Emma.

Apoi, ca niște fulgere succesive, alte fețe îi reveniră în minte. Îi recunoscu unul câte unul: băieții pe care el și ceilalți îi puseseră la punct după ce o deranjaseră pe Emma. Printre ei erau și elevi de la alte școli.

În cele din urmă, Josh înțelese.

Nu puteau să se răzbune singuri… așa că se adunaseră în haită.

Un zâmbet ironic îi apăru în colțul gurii.

– Nu știați că fair-play-ul e spiritul de bază al unui sportiv?

Cuvintele lui fură întâmpinate cu priviri schimbate între ei, ca și cum pentru o clipă s-ar fi întrebat dacă trebuia să se simtă vizați. Dar unul dintre ei izbucni primul:

– Eu nu sunt sportiv.

– Și nici tu nu mai ești.

Râsetele izbucniră imediat în încăpere. Josh ridică ușor sprâncenele. Atunci îi trecu prin minte că nu era vorba doar despre o simplă agresiune colectivă.

Își aminti zvonurile despre Omega.

Unul dintre bărbați făcu un pas în față și îl privi atent.

– Ești sigur că expresia lui a fost reală? Nu pare cu nimic diferit.

– Așa zic și eu.

În timp ce vorbea, altul deschise geanta lui Josh și scoase inhibitorul. Toți îl priviră pe rând, apoi își mutară ochii spre Josh, neîncrezători.

– Dacă aveți dubii, o să aflați imediat ce încercați, spuse unul dintre ei.

– Dacă reacționează la feromoni sau nu.

– Dacă ia inhibitorul, n-ar trebui să reacționeze, murmură altul.

– Nu înțeleg…

Un al treilea făcu un pas înainte, răspunzând pe un ton sigur:

– Când feromonii sunt eliberați cu adevărat, nu contează cât medicament ai luat. Corpul nu poate rezista.

Mirosul pe care îl simțise până atunci doar vag începu să se intensifice treptat, umplând încăperea cu o prezență apăsătoare. În clipa următoare, Josh înțelese.

Era aroma feromonilor de Alpha.

– …Ce…?

Deodată, vederea i se încețoșă. Gândurile i se risipiră ca fumul, iar mintea îi deveni ciudat de goală. O senzație necunoscută îi cuprinse trupul, făcându-l să-și piardă orientarea. Josh nu mai trăise niciodată așa ceva și tocmai asta îl speria. Cu cât încerca mai mult să-și păstreze luciditatea, cu atât conștiința îi aluneca într-o ceață tot mai densă.

Vocile din jur îi ajungeau acum deformate, ca și cum veneau de foarte departe.

– Cred că funcționează.

– Vorbești serios? Chiar e un Omega? Ăsta e Josh Bailey?

– Incredibil…

Un alt râs se auzi în încăpere.

– O să vă convingeți când o să i-l scoatem.

– Cum?

Bărbatul făcu un pas înainte, apropiindu-se încet de Josh. Privirea lui era plină de curiozitate crudă, aproape nerăbdătoare, în timp ce se aplecă ușor spre el și spuse:

–  Omega se lubrifiază când sunt excitați.

Josh își încruntă sprâncenele și încercă din răsputeri să rămână lucid. Își forță trupul să reziste, însă amețeala devenea tot mai puternică. Vederea îi tremura neclară, iar gândurile i se destrămau unul câte unul, până când singurul lucru pe care îl mai putea percepe era mirosul apăsător al feromonilor.

Mai mult…

Voia să-l simtă mai mult…

– Aveți grijă. S-ar putea să vă lovească. Tipul ăsta e puternic, vocea cuiva răsună printre râsete joase și tensionate.

Unul dintre băieți se apropie de Josh și îl privi cu o satisfacție bolnavă.

– Uitați-vă la el. Nici măcar nu mai poate să se miște. Băiatul ăsta e un receptor de spermă.

Își duse mâna spre pantalonii lui Josh.

– Să vedem pe care dintre noi doi îl preferă.

– …!

Pantalonii căzură după un moment. Picioarele lungi ale lui Josh rămaseră goale fără prea multă rezistență. Pentru o clipă se opriră uitându-se la Josh fără expresie.

Josh încercă să se retragă instinctiv, dar trupul nu-l mai asculta așa cum ar fi vrut. Respirația îi devenise neregulată, iar simțurile îi erau copleșite.

În încăpere se lăsă pentru câteva clipe o liniște ciudată. Toți îl priveau. Cel care până atunci fusese mereu deasupra tuturor — încrezător, puternic, imposibil de intimidat — era acum prăbușit pe podea, vulnerabil și pierdut în ceața feromonilor.

Imaginea aceea părea să-i fascineze.

Privirile lor deveniseră apăsătoare, iar atmosfera din depozit se încărcă de o tensiune grea, neliniștitoare. Cineva înghiți în sec înainte să vorbească:

– Cred că aș putea s-o fac…

Altul râse scurt, încercând să pară detașat, deși vocea îi trăda agitația.

– Când am propus prima dată planul, nimeni nu credea că o să funcționeze.

O altă voce se auzi, joasă și neîncrezătoare:

– Josh Bailey… în halul ăsta… cine și-ar fi imaginat?

Violul lui Josh Bailey, avea sens. Mai presus de toate, nu-și puteau imagina secreția unui organ genital în excitație pentru un bărbat. În plus, dacă adversarul era Josh, era și mai ridicol. Era un fundaș musculos care ajunge la 1,80 metri.

Totuși, atmosfera se transformă cu repeziciune pe măsură ce scena se desfășura sub privirile lor. Gândul că un bărbat cu o aparență atât de impunătoare ajunsese astfel, umilit la picioarele lor, trezi în ei o dorință tulbure, alimentată de amețitorul sentiment al superiorității.
În clipa aceea, se simțeau mai puternici decât Josh Bailey însuși. Tusea și respirația greoaie se intensificară ici și colo. Cineva se mângâia peste pantaloni, iar alții se grăbeau să-și scoată organele genitale.

– Stați, toți o să o facă pe rând, se grăbi să-I oprească tipul care plănuise totul.

– Avem mult timp, să ne jucăm cu el încet. Oricum nu poate să se opună.

Pe Josh îl deranja, însă afirmația aceea era adevărată.
Avea încheieturile legate.

Nu își imaginase niciodată cum era să cadă astfel, copleșit de mirosul feromonilor unui Alpha.

– Ngh…

O furie necontrolată izbucni în Josh și un geamăt îi scăpă din adâncul gâtului. Dar asta era tot ce mai putea face. Nu mai avea puterea să se ridice și să-i lovească; abia reușea să-și țină fruntea departe de podea. Iar ceilalți savurau priveliștea decăderii lui.

– Te uitai de sus la mine, nu-i așa? Și acum? Cum se simte să te târăști pe jos?

Primul dintre ei — cel care pusese la cale întreaga tărășenie — izbucni într-un râs satisfăcut. Voia să profite de clipa aceea înaintea tuturor. Odată trecut pragul, nu mai exista cale de întoarcere. Jurase că îl va vedea pe Josh tremurând, frânt și disperat până la capăt. Exact așa cum fusese el odinioară.

Privea acum băiatul care altădată luptase fără milă, redus la o umbră lipsită de vlagă. Se așeză fără ezitare între picioarele lui Josh, provocator, dominator. Și totuși, Josh nu opuse nicio rezistență.

În acel moment, simți aproape religios privilegiul de a fi Alpha. Iar Josh… Josh era Omega.

Parcă întregul lui destin îl purtase spre clipa aceasta: să-l aducă pe omul acesta în genunchi. O revelație întunecată și amețitoare.

Să-l vadă pe Josh Bailey îngenuncheat.

 ona dintre picioarele lui Josh era lubrifiată. Nu mai putu rezista când îi văzu carnea arzând de dorință, de parcă ar fi vrut să-i aspire imediat organele genitale ale bărbatului. Era momentul să-și scoată penisul erect și să-l așeze chiar la intrarea lui Josh.

Deodată, Josh sări și îl mușcă de gât fără milă.

– …Uhhh!

Țipătul de surpriză al bărbatului atacat răsună în întregul depozit, iar gașca care până atunci privise scena cu exaltare amuți brusc, cuprinsă de rușine și panică.

– C-ce se întâmplă?!
– Dă-mi drumul! Acum!
– Nu! Mi-e frică… fă tu ceva!
– Hei, oprește-l! O să mă omoare!

Țipetele izbucneau din toate părțile, haotice și sfâșiate de panică. În mijlocul lor, Josh își înfipsese dinții în gâtul adversarului cu o forță disperată.

– S-salvează-mă… Ah… doare…!

Bărbatul se zbătea violent, în timp ce sângele începea să se scurgă pe podeaua rece, întinzându-se într-o baltă întunecată. Josh nu slăbea mușcătura. Își încleștase fălcile ca un animal împins dincolo de orice limită.

– Ce faci?! O să-l omori!
– Chemați o ambulanță!
– Ești nebun? Dacă află cineva ce am făcut, suntem terminați!
– Nu… nu se poate…

Nimeni nu mai gândea limpede. Toți se agitau fără direcție, incapabili să acționeze. În cele din urmă, bărbatul atacat reuși, cu ultimele puteri, să-l împingă pe Josh departe.

În clipa aceea, Josh se prăbuși pe podea și izbucni într-un râs tulburător. Sângele îi păta nu doar gura, ci și clavicula, strălucind umed pe pielea lui palidă. În lumina slabă a depozitului, părea ceva inuman — o creatură ieșită dintr-un coșmar.

Ochii îi tremurau, aproape albi, ca și cum își pierdea cunoștința.

Membrii găștii, șocați, se repeziră spre el.

– Hei! Deschide ochii!
– Trebuie să mergem la spital!
– Stai nemișcat!
– Dumnezeule… cât sânge…

Câțiva dintre ei, ieșiți în sfârșit din amorțeala groazei, fugiră din depozit cărându-l pe bărbatul inconștient în brațe.

Josh îi privi cum dispar și izbucni într-un strigăt răgușit:

– Perfect, nenorociților!

Cei rămași îl priveau acum cu teamă. Nu mai înțelegeau nimic. Crezuseră că totul se terminase, că Josh nu mai avea puterea să se opună. Și totuși… de ce ei erau cei care tremurau acum? De ce spaima se mutase în ochii lor?

Oricât de mulți ar fi fost, adversarul lor rămânea Josh Bailey.

Faptul că încercaseră să conspira împotriva lui fusese, poate, cea mai mare greșeală a lor. O nebunie colectivă.

Cum ar fi putut niște ratați să doboare un fundaș?

Respirând greu, întins pe podea, Josh deschise încet gura:

– Faceți ce vreți… Eu nu mai pot face nimic.

Apoi râse din nou. Un râs spart, lipsit de vlagă, care îi făcea însă pe toți să înghețe.

– Dar încercați să vă imaginați… ce o să vi se întâmple după asta.

Josh își mișcă încet privirea peste fețele lor, una câte una, de parcă ar fi vrut să le întipărească în memorie pentru ultima dată. Tot ce își dorea era ca totul să se termine și să plece de acolo. Dacă situația continua, risca să-și piardă controlul și să cheme un Alpha. Mai bine dispărea înainte să ajungă într-o asemenea stare.

Se putea răzbuna mai târziu.

Dar lucrurile nu merseră așa cum își imaginaseră. Dorința aceea colectivă, febra triumfului care se răspândise printre ei ca o epidemie, dispăruse complet. Acum se priveau între ei nesiguri și nimeni nu mai îndrăznea să facă primul pas.

Dacă renunțau aici, aveau să rămână pentru totdeauna niște învinși. Și totuși, gândul la represaliile lui Josh îi paraliza. Atacul surpriză funcționase doar o singură dată. Josh Bailey nu era genul de om care să cadă de două ori în aceeași capcană.

Singura opțiune care le mai rămânea era una pe care niciunul nu avea curajul s-o aleagă.

Unul dintre ei făcu un pas înapoi. Ceilalți îl urmară imediat, aruncând priviri neliniștite în jur, încercând zadarnic să-și recapete atitudinea obișnuită. Așteptau ca altcineva să facă primul gest. Nici măcar nu aveau curajul să fugă.

Josh îi privea cu ochii întredeschiși, dezgustat de spectacolul lor jalnic.

– Uau…

De îndată ce încercă să se ridice, un val de panică îi cuprinse.

– Ahh!
– La naiba! izbucniră în țipete și o luară la fugă fără să privească înapoi. Unii se împiedicară, căzură, se ridicară iar în grabă, împinși de o frică aproape isterică.

Privindu-i cum dispar în același timp, Josh izbucni într-un râs obosit, aproape nebunesc.

– Ahh…

După ce râse îndelung, rămase fără puteri și se întinse pe podea. Se simțea ca după fluierul final al unui meci — momentul acela gol și amețitor care vine după ce ai împins totul dincolo de limită.

Când râsul i se stinse, liniștea se așternu rapid peste depozit. Nu se mai auzea decât respirația lui sacadată.

Atunci își dădu seama că supraviețuise de unul singur. Iar în clipa în care conștientiză asta, tensiunea care îl ținuse în viață începu să se destrame, iar mintea i se scufundă încet într-o stare încețoșată.

Ah…

În mijlocul conștiinței care i se îndepărta, un gând îi traversă mintea, vag și aproape ironic: deci asta înseamnă să fii Omega.

**

– Shh… Josh Bailey!

Josh reuși să deschidă ochii când auzi, repetată de mai multe ori, o voce care îi rostea numele. Prin vederea încețoșată distingea chipul cuiva aplecat asupra lui.

Pentru o clipă rămase nemișcat, confuz.

Îl cunosc… dar cine este…?

Pleoapele îi tresăriră lent, iar ezitarea lui păru să-l stânjenească pe cel din fața sa. În cele din urmă, vocea aceea vorbi din nou:

– Cred că încă ești amețit.

– Emma, lasă-l în pace.

La mustrarea aceea, Josh își întoarse încet capul și, cu întârziere, își dădu seama cine se afla lângă el. Mama lui îl privea cu o expresie apăsată de grijă.

– Cum te simți? Doctorii au spus că îți vei reveni repede după injecție, dar am vrut să mă conving singură. Totuși… ai fost internat o săptămână întreagă.

Josh încă simțea capul greu, ca și cum mintea lui plutea prin ceață.

– Ce… s-a întâmplat?

Mama și Emma schimbară o privire scurtă. După câteva clipe de ezitare, femeia vorbi din nou:

– Ai intrat în  perioada căldurilor din senin. E prima dată când treci prin asta, așa că doctorii au vrut să te monitorizeze atent. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic grav, dar va trebui să înveți cum să folosești medicația până când organismul tău se stabilizează.

– Erai singur în magazie. Ce căutai acolo? întrebă Emma pe un ton sec, sprijinită de marginea patului.

Probabil credeau că încerca, ca de obicei, să nu-și îngrijoreze familia. Dar pe Josh îl frământa altceva.

– Singur…?

Abia atunci un detaliu îi străfulgeră mintea. Cine îl adusese la spital?

Emma continuă imediat:

– Da. Dacă nu apărea Jack, nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla. Jack, intră odată. Eroul nostru stă la ușă și se ascunde.

Vorbea ironic, iar apoi îl trase înăuntru pe băiatul care aștepta stingher lângă ușă. Jack evita privirea lui Josh, vizibil incomodat. Josh presupuse pentru o clipă că era doar timid din cauza Emmei. Însă în secunda următoare își aminti scena din depozit și un fior rece îi trecu prin corp.

– Tu m-ai adus aici?

Întrebarea îl luă pe Jack pe nepregătite.

– Eu… adică… am sunat imediat la ambulanță…

Josh îl privi în tăcere câteva secunde.

Amintirile de dinainte să-și piardă cunoștința îi reveneau fragmentat, dar suficient cât să lase în urmă prea multe lucruri suspecte. Iar felul în care Jack evita să-l privească nu făcea decât să-i întărească bănuiala că ascundea ceva.

Cu ochii fixați asupra lui, Josh deschise încet gura.

– Mamă, Emma. Puteți ieși puțin? Vreau să vorbesc singur cu el.

Emma încercă să protesteze, dar mama ei o prinse ferm de braț și o trase spre ușă.

– Voi fi pe hol. Dacă se întâmplă ceva, cheamă-mă imediat, Jack. Iar tu, Josh… dacă te iei de el, te omor.

– Crezi că Josh ar face vreodată asta cuiva care l-a ajutat?

Mama ei o conduse afară, ignorând protestele ei, iar ușa se închise cu un sunet sec.

Camera rămase brusc scufundată în liniște. Tensiunea plutea încă în aer, densă. Jack evita în continuare privirea lui Josh, deși nu făcea niciun gest să plece.

Josh îl urmări câteva clipe, apoi vorbi:

– Ce s-a întâmplat? Spune-mi adevărul. Suntem doar noi doi aici.

Vocea îi era joasă, dar tăioasă.

Jack ezită. Înghiți în sec și, după câteva secunde de tăcere apăsătoare, răspunse:

– Am auzit întâmplător că mai mulți băieți plănuiau ceva. Nu știam că o vor face cu adevărat. Când i-am văzut intrând în depozit… am înțeles prea târziu.

– Deci ai văzut de la început?

Tonul lui Josh deveni instant mai ascuțit. Jack tresări și își plecă privirea.

– Îmi pare rău…

Josh expiră scurt, frustrat. Jack tăcu din nou, ca și cum nu mai avea curajul să continue.

Josh își trecu mâna prin păr din reflex, dar se opri brusc când realiză că perfuzia din braț îl ținea fixat pe loc.

– Țsk… nici măcar nu pot să mă mișc cum trebuie…

Își aruncă o privire scurtă spre braț, apoi reveni la Jack cu o expresie rece.

– De ce n-ai spus nimic? Te așteptai să mi se întâmple ceva?

– Nu, nu e asta… chiar nu. Nu e ce crezi.

Jack clătină rapid din cap, vizibil panicat.

– Atunci explică.

Josh îl fixa fără să clipească. După o pauză lungă, Jack spuse încet:

– Nu am putut să-i opresc. Erau prea mulți. Dar… când i-am văzut intrând în depozit…

Ridică privirea pentru o fracțiune de secundă, apoi o coborî din nou.

– M-am gândit că poate… n-ai fi vrut ca ceilalți să vadă asta.

Josh rămase surprins în sinea lui. Abia după ce auzise totul își dădu seama că, într-adevăr, lucrurile se petrecuseră exact așa. Și totuși, ideea de a privi de pe margine i se părea ridicolă.

Rătăcit pentru o clipă în propriile gânduri, își duse mâna la tâmplă, simțind cum îl apasă o durere surdă de cap.

– Deci ai așteptat să se termine?

– Nu! M-am gândit să chem poliția, dar… apoi te-am văzut cum l-ai mușcat de gât!

Jack ridică brusc vocea. Josh se opri, surprins de intensitatea lui. Jack își strângea pumnii, iar ochii îi sclipeau de emoție. Vorbi repede, aproape fără să respire:

– Sincer, am crezut că te descurci singur. Eram ascuns și doar urmăream, ca să văd dacă situația devine periculoasă. Dar… Doamne, cred că s-au speriat de moarte. Toți tremurau! A fost… incredibil.

Încerca să-și controleze entuziasmul, dar nu reușea să-și ascundă admirația față de Josh.

Josh rămase cu gura ușor întredeschisă, complet luat prin surprindere. Jack continua să vorbească, plimbându-se prin cameră, amestecând laudele cu disprețul față de ceilalți. La un moment dat chiar ridică pumnul în aer, incapabil să-și țină emoțiile în frâu.

– Hei, hei… stai puțin. E în regulă. Calmează-te.

Josh îl opri cu un gest și îl îndemnă să se așeze, dar rămase fără alte cuvinte. Îl privea doar, uimit de expresia lui Jack — fața plină de pistrui, obrajii ușor îmbujorați de entuziasm.

După o pauză, Josh vorbi:

– Deci chiar ai crezut că mă pot descurca singur?

– Da.

Răspunsul veni fără ezitare. Josh își înclină ușor capul, încă neconvins.

– Chiar și când nu puteam lupta corect… din cauza feromonilor?

– Da.

Jack dădu din cap hotărât.

– Ești Josh Bailey. Omega sau nu, tot tu ești. Nu ai cum să pierzi în fața unor idioți ca ăia.

În privirea lui nu era nicio urmă de îndoială. Doar o încredere absolută.

Josh rămase tăcut pentru câteva clipe.

– …da.

În cele din urmă, expiră ușor.

– Mulțumesc.

Zâmbi slab, iar Jack izbucni imediat într-un zâmbet larg, aproape copilăresc. Când Josh îi întinse mâna, Jack o strânse cu entuziasm.

– Este păcat că ai renunțat la fotbal… dar orice ai face, știu că o să fii bun la asta.

Pentru o clipă, Josh zâmbi sincer, lăsând deoparte tot ce ignorase până atunci.

– Normal că voi fi.

Jack ieși din salonul de spital după ce își luă rămas-bun.

Câteva clipe mai târziu, Emma intră pentru a verifica situația, dar nu spuse nimic când văzu atmosfera schimbată.

Josh o ignoră, deși își dădu seama vag că Jack avea încă obrajii ușor roșii.

– Bine… atunci să ne punem în mișcare. Dacă ai nevoie de ceva, sun-o pe Emma.

Mama îl sărută ușor pe obraz pe Josh și îi zâmbi cald, înainte ca Emma să-și ia și ea rămas-bun și să iasă din salonul de spital.

Rămas singur, Josh se întinse în pat și rămase o vreme privind tavanul, lăsându-se pradă gândurilor. Trebuia să se obișnuiască, de acum înainte, cu acest corp. Era un Omega — iar asta însemna o serie întreagă de lucruri imprevizibile, pe care încă nu le putea controla pe deplin.

Chiar atunci, ușa se deschise din nou, iar asistenta intră în cameră.

După ce verifică perfuzia și se asigură că tratamentul își făcea efectul, își continuă rutina cu o naturalețe calmă.

– Cum te simți? E totul în regulă?

Josh îi răspunse cu un zâmbet relaxat:

– Da. Sunt bine. Mulțumesc.

Asistenta îi întoarse zâmbetul, puțin mai cald decât înainte când spusese că e singur. În timp ce îi conecta următoarea injecție, continuă conversația pe un ton relaxat:

– Știi… avem ceva în comun. Și eu sunt singură.

Îi bătu ușor brațul, acolo unde tocmai făcuse injecția, într-un gest aproape absent.

Josh o privi o clipă, fără să spună nimic, apoi zâmbi din nou — politicos, dar rezervat.

 

***

Vestea spitalizării lui Josh ajunsese deja la liceu. Nu doar profesorii, ci și colegii de clasă — chiar și cei cu care nu vorbise niciodată — o tot întrebau pe Emma despre el.

Josh devenise brusc un subiect central.

Emma se gândi, aproape absentă, că până atunci Josh își schimbase des iubitele — de obicei fete de vârsta lui sau cu unul sau doi ani mai mari. Nu știa dacă avusese relații cu persoane mult mai în vârstă, dar era sigură că nu se apropiase niciodată de cineva mai tânăr.

În fond, Josh nu părea genul care să se înțeleagă cu elevii de liceu, cu atitudinile lor copilărești.

Înghițindu-și dorința de a se întoarce direct acasă, Emma se îndreptă totuși spre spital, după ore, așa cum îi ceruse mama lor. „Du-te și vezi dacă are nevoie de ceva.”

Dar, în sinea ei, era convinsă că dacă ar fi avut nevoie de ceva, Josh ar fi sunat deja.

Mergea pe holurile spitalului privind din când în când telefonul, pe care îl ținuse pe silențios toată ziua. Nu era fericită că îl vedea pe Josh internat — deși se mai certaseră de multe ori, situația de acum era altfel.

Mai era și Jack… și acea senzație ciudată că amândoi ascundeau ceva.

Nu avea însă de unde să înceapă. Și nici nu era genul de problemă în care să se implice ușor.

„Trebuie să fiu civilizată… deocamdată.”

Își spuse asta hotărât. Oricum, datorită lui Josh ajunsese să se apropie mai mult de Jack.

Ajunsă în fața camerei, deschise ușa cu o expresie calmă, aproape detașată.

Și atunci înțelese de ce nu fusese sunată.

– Doamne, Emma…

– Emma, intră.

– Bună, Emma.

Emma rămase în cadrul ușii, blocată pentru o clipă de scena din cameră.

Blonda din dreapta patului lui Josh îi făcu un mic semn de salut, iar cealaltă fată, cu părul castaniu, se aplecase deja prea aproape de el, într-un mod care o făcea pe Emma să-și piardă răbdarea din start.

„Ce naiba… e asta?”

Josh o observă imediat și deschise gura, de parcă nimic nu era ieșit din comun:

– Am vizitatori. Ea e Sam, ea e Kitty.

– N-am putut suporta vestea că Josh e internat…

– Da, chiar eram îngrijorată. Poate n-are cine să aibă grijă de el…

Vocea lui Kitty se strecură pe la spatele lui Sam, joasă și insinuantă.

– De ce nu mi-l lași mie?

Josh tocmai trecuse printr-o despărțire, deci, în logica lor, era „liber”. Calculul era simplu în mintea lor. Prea simplu.

– Josh, eu sunt responsabila pentru sănătate școlară. Pot purta chiar și uniformă de asistentă, dacă vrei…

Kitty o împinse ușor pe Sam din drum, în timp ce Sam încerca, la rândul ei, să se apropie de Josh cu un zâmbet dulce. Sam se dezechilibră puțin, apoi se uită tăios la ea.

– Ce faci?! Eu am ajuns prima! Eu ies cu Josh mai des decât tine!

– Serios? Nici măcar nu sunteți în aceeași clasă!

– Ba suntem în aceeași școală, asta contează!

– Nu, contează altceva… și oricum, tu nici măcar nu…

– Stop!

Vocea Emmei tăie aerul ca o lamă.

Cele două se opriră instant.

– Ce faceți aici, la spital?! Dacă aveți de gând să vă certați, ieșiți amândouă afară!

Pentru o clipă, tensiunea se opri. Ambele fete își înghițiră replicile, conștiente că nu voiau să facă scandal în fața lui Josh.

Sam fu prima care își recăpătă calmul.

– Bine… dar atunci nu are sens să ne certăm. Alegerea e a lui Josh.

Se întoarse spre el, zâmbind forțat.

– Deci? Pe cine alegi, Josh?

Kitty făcu la fel, înclinându-se ușor spre pat, cu un aer sigur pe ea.

– Da. Spune. Pe cine vrei?

Sam și Kitty continuau să-l bombardeze pe Josh, fiecare în stilul ei, ignorând complet tensiunea din cameră.

– Am învățat dansul din buric semestrul trecut. Pot să-ți fac un spectacol doar pentru tine, ca „dar de externare”.

– Josh, n-ai făcut cursul lui Thompson, nu? Putem începe azi. Doar noi doi, am timp.

– N-ai nimic de oferit în afară de studiu… sărac armăsar.

– Eu sunt inteligentă! Și pot să am grijă și de condiția ta fizică, Josh.

Sam își dădu părul pe spate și îi făcu cu ochiul, apoi își strecură mâna pe abdomenul lui Josh, într-un gest prea familiar.

Kitty reacționă imediat, fața i se întunecă și făcu un pas înainte.

În acel moment, o voce tăioasă se auzi din spatele Emmei:

– O astfel de conduită nu este acceptabilă în incinta spitalului.

Ușa se deschisese fără zgomot. Asistenta intră și atmosfera din cameră se schimbă instantaneu.

Cele două fete se dădură reflex un pas înapoi, surprinse de prezența ei autoritară.

Asistenta le privi scurt, fără să-și piardă calmul, apoi își îndreptă atenția spre Josh. Verifică perfuzia, notă ceva pe fișă și vorbi cu un ton complet diferit, cald și profesional:

– Cum te simți, Josh?

Emma clipi surprinsă. Chiar și Sam și Kitty rămăseseră fără reacție la schimbarea bruscă de atitudine.

– Foarte bine, mulțumesc, Christine.

Asistenta zâmbi ușor, îi atinse umărul într-un gest scurt, aproape familiar, apoi se întoarse spre ușă.

Înainte să iasă, aruncă o privire scurtă peste umăr. Un zâmbet abia perceptibil, ușor ironic, se așternu pe chipul ei când le privi pe fete.

Ușa se închise.

Pentru o clipă, în cameră fu liniște totală.

Sam și Kitty se uitară una la alta. De data asta, fără rivalitate.

Același gând le trecu prin minte: „Nu e momentul să ne certăm.”

– Josh, uite care e treaba.

Sam deschise din nou discuția, iar Kitty dădu imediat din cap, intrând în ritm.

– Ce zici… să ieșim toți trei?

– Ce?

În secunda următoare, atmosfera din cameră se sparse ca un geam sub presiune. Nu mai era doar un salon de spital — devenise, din nou, un mic câmp de luptă de priviri, replici și orgolii.

Și totuși, dincolo de haosul acela, Josh nu părea deloc copleșit.

O săptămână mai târziu, când fu externat, răspunsul la „cine este iubita lui Josh” nu era Sam. Nu era Kitty. Și nici asistenta.

Iar toți cei care îl vedeau alături de noua lui „iubită” aveau aceeași reacție tăcută: „O să treacă.”

Pentru că, în mod surprinzător sau nu, nimic nu se schimbase cu adevărat.

Doar rutina medicamentelor rămăsese. Din când în când, Josh trebuia să-și stabilizeze starea, să-și controleze mai bine propriul corp. Odată ce feromonii se așezaseră într-un echilibru relativ, nu mai era purtat de instincte ca înainte.

Emma încă îi curta pe „ratați”, iar iubitele lui Josh continuau să apară și să dispară cu aceeași viteză. Era un Omega, da — dar asta nu-l definea în întregime și, mai ales, nu părea să-l oprească din nimic.

Josh își trăia viața mai departe, fără să facă un secret din ceea ce era.

Cel puțin până în ziua în care a început să lucreze ca bodyguard.

 

***

 

– E o slujbă bună.

Într-o zi, când Mark aduse vorba, reacția grupului fu instantanee: entuziasm, glume și haos controlat. Mark continuă, vizibil încântat de el însuși.

– Contractul e scurt, dar salariul e dublu… ba nu, triplu. Nu mai prinzi așa ceva. M-am zbătut serios pentru oferta asta.

– Măi, asta chiar sună bine, Mark.

– Triplu?! Plec imediat, Las Vegas!

– Cine plătește triplu? Nu e ceva suspect de greu?

Întrebările veniră una după alta, de la Isaac, Henry și Seth, dar Mark ridică mâna, calm, ca și cum ar fi ținut totul sub control.

– Nu va fi ușor. E vorba de un actor foarte cunoscut.

Josh ridică ușor o sprânceană, gândindu-se vag dacă era vorba de o actriță sau un actor, când Mark aruncă numele fără dramatism inutil:

– Chase Miller.

Pentru o secundă, încăperea rămase tăcută.

Apoi totul se schimbă.

– Sfârșit –

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜