Înainte să mă pierzi- Capitolul extra 5

În ciuda vântului rece, sub un soare neobișnuit de blând, așa cum doar în California se întâmplă, Josh simțea cum o peliculă fină de transpirație i se așterne pe piele. Sala de mese, chiar și după prânz, fremăta încă de oameni, dar afară, pe terasă, o masă rămăsese liberă. Aruncă o privire înăuntru, apoi se grăbi să ocupe unul dintre locurile umbrite de umbrelele larg deschise.

– Aștept pe cineva, mulțumesc, spuse el grăbit, când trecu pe lângă personal. Chelnerul îi zâmbi politicos și îi lăsă meniul.

Rămas singur, Josh își plimbă privirea absent peste pagina unică, fără prea mult interes, până când, după câteva clipe, silueta celui pe care îl aștepta își făcu apariția.

– Aici, Dane!

Ridică mâna, recunoscându-l de departe. Dane se apropia cu pași leneși, îmbrăcat într-un tricou vechi și blugi șifonați, cu părul răvășit — genul de înfățișare care l-ar fi putut face ușor confundat cu un vagabond.

– Mă duc la spital să o văd pe Darling, spuse el aproape imediat ce se așeză.

– Serios? murmură Josh, surprins. Când Dane îi explică motivul, nu putu decât să repete, mai încet:

–  Măi să fie… E bine? E ceva grav?

Darling, pisica lui Dane, era o ființă fragilă — oarbă și surdă — și totuși, pentru el, un mic miracol. În rest, Dane părea detașat de lume, dar în preajma ei devenea alt om.

De data aceasta, răspunse cu o blândețe rară:

– Nu, doar bătrânețea. N-a mai mâncat de ieri, așa că am dus-o la spital. Nimic grav, doar că are nevoie de niște lichide.

– Ce ușurare…

– Da, chiar așa.

Josh dădu din cap, apoi, sprijinindu-se ușor de spătar, îl privi din nou.

– Și totuși te întâlnești cu mine cât timp Darling e la spital? Trebuie să te întorci repede, nu?

Dane își aruncă o privire la ceas.

– Închid la cinci. Trebuie să fiu acolo înainte.

– Atunci apucăm să luăm prânzul, nu?

Josh îi întinse meniul. Dane îl răsfoi fără prea mult interes și comandă simplu: sandvișuri, cartofi și ceva de băut.

– Pari obosit. Ai mult de lucru? întrebă Dane, în timp ce îi înapoia meniul.

Josh, care nu părăsise patul decât cu puțin timp înainte de a pleca, schiță un zâmbet amar.

Nu era vorba doar de lipsa somnului. După ce se zvârcolise o zi în patul lui Chase, reușise în cele din urmă să scape de privirile celorlalți și să se retragă în propria cameră, unde căzuse într-un somn greu, aproape inert, ore în șir. Și totuși, trupul îi rămăsese încordat, ca și cum odihna nu-l atinsese pe deplin.

Când se trezise, foamea îl lovise cu o brutalitate aproape animalică. Mâncase fără oprire — patru porții de carne, un bol imens de piure, o prăjitură cu nuci întreagă, cinci clătite îmbibate în sirop de arțar, apoi o pizza și un hamburger.

După aceea, somnul îl doborâse din nou, agitat și fragmentat, până când, în cele din urmă, își recăpătase o parte din energie. Măcar atât — datorită neînțelegerii generale, în care toți credeau că Chase îl maltrata, ajunsese să fie lăsat mai mult în pace și ultimul chemat la ordine de șeful securității.

Și totuși, un gând nu-i dădea pace lui Josh.

Cum putea să reziste o zi întreagă fără să mănânce?

Îl frământa sincer. Chase, pentru statura lui, mânca surprinzător de puțin. Părea, mai degrabă, dezinteresat de hrană — dar cât putea continua așa? Deși era slab, avea aproape un metru optzeci, iar trupul lui, lipsit de orice urmă de grăsime, avea mușchii lungi și elastici. În mișcare, părea chiar puternic. Josh îi simțise forța când îi răsucise corpul — și nu era o forță de ignorat. Dacă ar fi învățat serios artele marțiale, ar fi devenit un adversar redutabil.

Și totuși, Chase părea să-și piardă complet interesul pentru mâncare de îndată ce-și acoperea necesarul minim. Pentru Josh, care trăia cu un apetit constant, era de neînțeles.

Oare avea, măcar, o mâncare preferată?

Gândul îl surprinse atât de tare încât își încruntă sprâncenele. Își dădea seama că, în ritmul acesta, rezistența fizică a lui Chase nu avea cum să se îmbunătățească.

– Da… munca de bodyguard e obositoare, spuse el, alegând să ocolească subiectul.

Comandă un meniu simplu. Dane nu insistă cu întrebările; în schimb, își aprinse o țigară. Apoi, așezați față în față, luară masa într-o liniște confortabilă, schimbând din când în când întâmplări mărunte. În mod firesc, conversația alunecă spre incendiile recente.

– Nu trece o zi fără foc.

Seceta prelungită usca aerul până la fragilitate, iar flăcările deveniseră aproape o obișnuință. Uneori, era suficientă o creangă smulsă de vântul fierbinte pentru a aprinde un dezastru — iar de acolo, pădurea întreagă putea arde.

Dane vorbea cu o detașare obișnuită, dar era limpede că fusese implicat direct. Un incendiu recent fusese de proporții, iar lupta cu el nu fusese deloc ușoară.

Josh observă abia atunci bandajul lat de pe antebrațul lui.

– Ce-ai pățit?

– M-am bronzat la muncă, răspunse Dane, aproape indiferent.

– Măi să fie…

– Nu-i nimic serios.

Și totuși, în locuri unde incendiile și cutremurele erau aproape rutină, astfel de răni nu puteau fi chiar neglijate.

Josh nu-și desprinse privirea de pe brațul lui.

– Mai ești rănit și în altă parte?

– Doar câteva vânătăi. Nimic grav.

Pentru o clipă, Dane se încruntă, ca și cum și-ar fi amintit ceva neplăcut, dar își reveni repede, ridicând din umeri.

– Nu știam că mai lucrezi aici. Nu spuneai că pleci curând?

– Așa era. Dar mi-au prelungit contractul.

– Serios?

Dane își duse ceașca de cafea la buze. În acel moment, Josh înțelese. Îl chemase pentru că voia să-l vadă înainte de plecare — înainte ca distanța să-i înghită din nou, fără să știe când se vor mai întâlni.

Dane fusese întotdeauna un prieten dificil, un singuratic convins. Și totuși, din când în când, avea astfel de gesturi — rare, dar sincere.

Exact asta simțea Josh acum.

– Poate că nu mă mai întorc…

Dane făcu o pauză, ca și cum ar fi cântărit fiecare cuvânt, apoi ridică din nou ceașca de cafea. Privirea i se opri asupra lui Josh; o clipă mai târziu, o lăsă încet pe masă și spuse:

– Ce vrei să spui cu asta?

Josh răspunse fără ocolișuri, deși în sinea lui se mira de propria hotărâre.

– Mă gândeam… să mă mut aici. Și… sunt îngrijorat și pentru mama mea.

– Serios?

Tonul lui Dane rămase neschimbat, aproape absent. Mușcă din sandviș cu gesturi lente, mestecând fără grabă. Josh îl privi o clipă, apoi, ca și cum ar fi aruncat o piatră într-o apă liniștită, spuse:

– Cred că o să mă căsătoresc curând.

Pentru prima dată, Dane se opri. Se opri din mestecat, iar privirea i se fixă asupra lui Josh. Abia după ce înghiți, întrebă:

– Căsătorie… tu?

– Da, răspunse Josh, încuviințând din cap, apoi adăugă cu un licăr ironic:

– De ce? Nu pare credibil?

– Nu prea.

Dane dădu și el din cap, fără ezitare. Josh îl studia în tăcere, iar celălalt continuă, cu aceeași detașare obișnuită:

– Nu credeam că te interesează așa ceva. Noi doi… suntem cam la fel, nu? Nu ne complicăm cu relații, ne pasă doar să ne simțim bine… Ai pe cineva recent, nu? Pun pariu că nu sunteți împreună de mult timp, poate vreo două luni, nu-i așa?

– Suntem împreună de trei luni, îl corectă Josh, aproape automat.

– Oricum, reluă Dane, ignorând corecția,

– …chiar nu te vedeam legându-te de ceva atât de… formal. Dar, dacă ai găsit pe cineva potrivit… atunci e bine.

Și pentru tine e la fel, gândi Josh, fără să spună cu voce tare. În schimb, un sentiment neașteptat de satisfacție îi trecu prin minte — ca și cum ar fi confirmat ceva ce intuise deja.

Credeam că suntem la fel…

– Ai fi surprins dacă ai ști cine e, adăugă el, cu o urmă de mister.

Dane îl privi, de data aceasta cu o umbră de curiozitate.

– De ce spui asta?

Nu părea să ia în calcul că partenerul lui Josh era o vedetă. Dar, în clipa în care Josh se gândi la Chase, colțul buzelor i se ridică aproape involuntar.

– E… o femeie frumoasă.[1]

– Hmm…

Dane îl privi cu o expresie neobișnuită, aproape nedumerită. Era ceva straniu în felul în care vorbise Josh — nu obișnuia să laude astfel pe cineva. De regulă, se limita la remarci scurte, lipsite de implicare: „frumoasă?” sau „drăguță…”. Dar de data aceasta, în vocea lui se strecurase o căldură pe care Dane nu o mai auzise.

Cât de frumoasă o fi…? îi trecu prin minte.

Ideea îi încolți brusc și, fără să mai ezite, întrebă:

– E persoana pe care mi-ai cerut s-o ascund?

– Ce? Yeon-Woo? Nu.

Răspunsul lui Josh veni rapid, aproape tăios, surprins de direcția întrebării.

– Yeon-Woo are deja pe cineva. Nu crezi că m-aș încurca cu cineva aflat într-o relație, nu? N-am de gând să trăiesc ascunzându-mă, cu teama că aș putea fi descoperit în orice clipă.

Dane îl privi cu o urmă de confuzie, apoi ridică din umeri.

– Nu e singura variantă. Există și alte moduri… dacă nu e nevoie să vă ascundeți?

– Cum adică?

– Sunt situații în care oamenii împart mai mult decât o relație. Mai mulți parteneri, în același timp. Cu un acord între toți… de ce nu?

Ideea plutea între ei, stranie și, într-un fel, surprinzător de logică. Nu era complet lipsită de sens — ba chiar, în anumite împrejurări, putea părea o soluție. Dar nu era pentru Josh.

– Nu, spuse el ferm. Nu vreau să fiu cu mai multe persoane deodată. Și nici nu vreau să împart partenerul cu altcineva.

Pe măsură ce rostea cuvintele, sprâncenele i se încruntară ușor, ca și cum gândul în sine îl incomoda.

Apoi îl privi pe Dane, mai atent.

– Dane… cu câte persoane ai ieșit în același timp?

Dane tăcu o clipă. Privirea i se pierdu undeva în gol, iar expresia i se schimbă într-una concentrată, ca și cum ar fi încercat să scormonească prin amintiri.

Gestul lui fu suficient.

Josh dădu încet din cap, de parcă răspunsul fusese deja spus.

– Dacă mă gândesc bine… Nu, mai bine nu spune.

Dar Josh interveni prea târziu. Degetele lui Dane, sprijinite pe masă, se îndoiseră deja unul câte unul, până când trei rămăseseră ridicate. Apoi le întinse nepăsător și se lăsă pe spate în scaun, ca și cum gestul nu însemna nimic.

– Nu vreau să mă implic cu oamenii din jurul tău.

– Oh, mi-am dat seama, răspunse Josh imediat.

– Ți-aș fi recunoscător dacă i-ai scoate pe Alpha mea și pe sora mea de pe listă.

– Cine? Ah…

După o clipă de gândire, Dane dădu din cap.

– Sora ta… cea care alege doar ratați?

– Nu spune asta!

Pumnul lui Josh se strânse reflex, dar se opri înainte ca reacția să capete formă. Dane îl privea calm, aproape absent, ca și cum nimic din toate astea nu-l atingea. Josh își trecu degetele prin păr, încercând să-și tempereze iritarea.

– Oricum, nu-i placi Emmei. Așa că nu trebuie să-mi fac griji că te vei apropia de ea. Și, în plus, nu cred că ai chef să te cerți cu iubitul ei… deci ai grijă.

– …Cum ai spus că arată sora ta?

Josh oftă scurt, apoi răspunse simplu:

– Seamănă mult cu mine.

– Oh.

Atât. Un răspuns scurt, dar suficient cât să-l dezarmeze.

– De ce reacționezi așa?

Dane ridică din umeri, fără să-și schimbe expresia.

– Nu vreau o fată care să semene cu tine.

Un zâmbet abia schițat îi trecu pe buze.

– Nu ești genul meu.

– Știu. Din fericire, răspunse Josh sec.

După acest schimb încărcat de sarcasm, își duse la gură sandvișul cu pui. La jumătatea mesei, Dane reluă firul discuției:

– E chiar atât de frumoasă pe cât spui? Adică… cât de frumoasă?

Josh ezită. Întrebarea îl prinse nepregătit. Nu găsea o măsură potrivită — nu putea să compare, nici să stabilească un „nivel” pentru ceea ce simțea când se gândea la Chase.

În cele din urmă, spuse altceva:

– Genul de persoană pe care o privești în fiecare zi… și tot nu-ți ajunge.

Dane rămase tăcut o vreme, vizibil preocupat de ideea asta, încercând parcă să o înțeleagă pe deplin. Apoi ridică privirea:

– Ca atunci când vezi un tip și simți că ai vrea să-l lovești… dar nu poți.

Pentru o clipă, Josh rămase descumpănit. Comparația era absurdă, dar, într-un fel straniu, nu era complet greșită.

Iar asta îi aduse brusc în minte o amintire.

Dane, în armată, lovind fără ezitare un coleg care bătea un câine fără stăpân.

Mai târziu, când fusese chemat la raport, răspunsese simplu, fără urmă de regret: ,,Nenorocitul ăla bătea câinele.”

Fusese certat — nu avea voie să-și lovească propriii camarazi — dar nimic din atitudinea lui Dane nu se schimbase.

Cei doi bărbați care se încăieraseră în ziua aceea fuseseră pedepsiți cu câte două zile de detenție. Colegul lovit de Dane ajunsese însă la spital aproape o lună. Nici atunci, și nici acum, Dane nu părea să-și fi schimbat prea mult părerea.

În sinea lui, Josh știa că ar fi reacționat la fel dacă cineva i-ar fi făcut rău lui Pete sau lui Chase.

– Nu poți lovi nici oamenii, nici câinii, spuse el totuși.

Dane se încruntă ușor, dar Josh nu dezvoltă ideea. Se opri acolo, ca și cum ar fi refuzat să meargă mai departe.

– Chiar dacă ai fost avertizat înainte… e și mai rău când îți justifici faptele cu lacrimi în ochi.

Atât putu spune.

– Hm…

Sunetul scos de Dane era greu de descifrat. Josh reacționă imediat, iritat de acel murmur vag batjocoritor.

– De ce reacția asta?

– Păi… Dane își îngustă ochii și zâmbi scurt.

– Nu ți s-a întâmplat? Sunt o mulțime de oameni care se poartă de parcă n-ar fi făcut nimic greșit, chiar și când ai văzut totul cu ochii tăi.

Cuvântul „se poartă” îl făcu pe Josh să ezite. Dane observă reacția și continuă, mai apăsat:

– Oamenii se înșală unii pe alții tot timpul, Josh.

Era conștient de disprețul lui Dane față de oameni, dar Josh nu-l accepta ușor. Și totuși… nici nu-l putea respinge complet.

Privind înapoi, Chase era un actor premiat. Talentul lui, lăudat de fiecare dată când apărea pe ecran, îi reveni brusc în minte — iar gândul acesta îi sădi o neliniște neașteptată.

– …Nu se poate, murmură el, clătinând din cap, de parcă ar fi vrut să alunge ideea.

Dar îndoiala prinsese deja rădăcini.

Dane îl privi pentru o clipă, apoi adăugă nepăsător:

– Nu e mare lucru… verifică data viitoare.

Și, fără să mai acorde importanță subiectului, își termină sandvișul dintr-o singură înghițitură.

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜

[1] N/T: Amintiți-vă că Josh este heterosexual