Înainte să mă pierzi- Capitolul extra 6

A doua zi, echipa de securitate își începu activitatea mult mai devreme decât de obicei. Motivul era simplu: Chase urma să meargă la medic pentru un control de rutină. Deși vizita nu părea ieșită din comun, măsurile de securitate fuseseră întărite considerabil, ca o consecință directă a atacului precedent.

– Mă bucur că avem mai multă securitate decât data trecută, remarcă Mark.

– Nu cred că sunt atât de proști încât să ne atace din nou, adăugă Seth.

Josh era, în mare, de aceeași părere. Totuși, prudența nu strica niciodată. Își vedea de sarcini în liniște, urmând instrucțiunile fără abatere. În timp ce verifica mașina și coordona detaliile logistice, Laura se apropie de el.

– Josh, pot să vorbesc cu tine o secundă?

– Da, ce s-a întâmplat?

El își ridică privirea spre ea, iar Laura intră direct în subiect.

– Medicamentul de data trecută… tu l-ai primit, nu-i așa? Ai verificat dacă era cantitatea exactă? Pentru o lună?

Josh încuviință.

– Da. Dar cred că a decis să reducă puțin doza… probabil de asta a rămas ceva în plus. Nu e un lucru bun?

Laura clătină din cap, iar expresia ei deveni serioasă.

– Nu. Dimpotrivă. A rămas prea mult.

Cuvintele ei îl surprinseră.

– Cred că domnul Miller renunță prea brusc la pastile, continuă ea.

– Am numărat… a luat doar jumătate. Mi-ai spus că i-ai adus cantitatea corectă, nu?

– Da, exact.

Pentru o clipă, Laura rămase pe gânduri, îngrijorarea fiindu-I întipărită clar pe chip. Josh observă gestul ei — își freca fruntea, ca și cum o durea capul.

– Ar trebui să te odihnești puțin, îi sugeră el.

– A sărit peste medicament și totuși nu pare să aibă reacții adverse… spuse ea încet.

– Ar trebui să-i spunem domnului Steward. Poate… poate e momentul să-l lase de tot. Oricum, a zis că vrea să reducă treptat până renunță complet.

– Da… îi voi arăta ce a mai rămas din doza lunară și vom discuta.

Laura aprobă absent, apoi se îndepărtă, încă preocupată, cu ochii ușor mijiți.

Rămas singur, Josh își reluă munca, dar gândurile nu-i mai erau acolo. Mintea îi era ocupată de Chase și de medicamentele lui.

Își aminti clar avertismentul medicului:

Nu e bine să renunți brusc. Pot apărea simptome de sevraj.

Decizia de a reduce doza părea, dintr-odată, mult mai complicată decât crezuse.

I-am spus să nu sară medicamentul.

Gândul îi reveni lui Josh cu o iritare surdă. Își aminti cum Chase obișnuia să-și neglijeze tratamentul chiar și atunci când erau împreună. Și totuși, de fiecare dată când Josh îi întindea pastilele, le lua fără să protesteze. La fel era și cu mâncarea — rareori mânca din proprie inițiativă, dar accepta fără împotrivire dacă cineva îi amintea.

Probabil e în regulă… încercă Josh să se liniștească, deși fără prea multă convingere.

Până atunci nici măcar nu realizase cât de des sărea peste medicamente. În plus, Alpha extremi nu deveneau ușor dependenți de astfel de tratamente…

Până de curând, ideea unei vizite la medic nu-i stârnise decât o ușoară neplăcere. Acum însă, odată cu descoperirea legată de medicație, simțea mai degrabă nerăbdare.

Ce va spune doctorul? Ar trebui să renunțe complet… sau nu?

– Josh, hai!

Vocea lui Mark îl readuse la realitate. Se grăbi spre mașină. Chase urcase deja, iar în urma lui rămăsese în aer acea aromă dulce, subtilă, a feromonilor.

Pentru o clipă, Josh simți cum o neliniște caldă îi străbate trupul. Se urcă și el, iar câteva secunde mai târziu, mașina porni spre spital, lăsând în urmă câțiva dintre bodyguarzi.

***

Spitalul nu se schimbase aproape deloc față de ultima vizită. După un control preliminar rapid, Chase intrase în cabinetul medicului, însoțit de Laura, în timp ce bodyguarzii rămăseseră pe hol. Josh își plimba privirea prin acel spațiu tăcut, aproape neliniștitor.

Era la fel de pustiu.

Liniștea apăsa greu — o liniște atât de densă încât, după doar câteva ore, simțeai că te sufocă. Nici măcar sunetul respirației nu părea să tulbure aerul. Josh nu putea să nu se întrebe cum reușesc angajații de acolo să suporte o asemenea atmosferă zi de zi.

Apropo de asta…gândul îl purtă înapoi la ultima dată când fusese acolo.

Chipul lui Grayson îi reveni brusc în minte. Nu-l mai văzuse de atunci.

Își aminti momentul în care aflase adevărul despre Chase… și felul în care îl lovise pe Grayson fără ezitare.

Oare pune ceva la cale?

Faptul că nu mai apăruse putea fi liniștitor — sau dimpotrivă, suspect. Iar amintirea promisiunii făcute lui Chase, aceea de a-l răpi, îi stârni un gând neașteptat.

Să-l invit la nuntă… și apoi să-l răpesc?

Ideea îi păru, pentru o clipă, aproape amuzantă. Un „cadou de nuntă”. Nu ar fi fost imposibil — avea nevoie doar de momentul potrivit. Dar mai întâi trebuia să decidă lucruri mult mai importante: când și cum avea să se căsătorească… și cum avea să anunțe asta.

Și lui Pete ce o să-i spun?

Gândurile îi fură întrerupte de sunetul ușii care se deschidea. Laura ieși prima. Toți se așteptaseră să apară și Chase, dar ea era singură.

– Josh.

Privirea ei cercetă în jur, peste umărul bodyguardului, apoi se opri asupra lui.

– Vrei să intri un moment? Domnul Steward vrea să te întrebe ceva.

Josh ridică ușor din umeri și le spuse celorlalți, cu naturalețe:

– Eu am fost cel care a ridicat medicamentele data trecută.

Explicația fu suficientă. Mark și ceilalți nu mai obiectară. Josh intră imediat.

Cioc, cioc.

În clipa în care ușa se închise în urma lui, simți o schimbare subtilă. Atmosfera era aceeași — liniștită, controlată — și totuși diferită.

De ce pare mai… ușor aici? se întrebă.

Răspunsul veni imediat.

Chase, așezat pe scaun, îl privea și zâmbea.

Josh îl salută intenționat într-un mod distant, profesional, ca să-și ascundă reacția. În schimb, medicul se ridică de la birou cu o expresie deschisă, primitoare, pregătit să înceapă discuția.

– Bun venit, domnule Bailey, spuse doctorul, întinzând mâna cu un zâmbet cordial.

– Nu v-am mai văzut de ceva vreme. Cum ați fost? Ce ați mai făcut?

– La fel ca întotdeauna, răspunse Josh simplu.

Doctorul dădu ușor din cap, dar pentru o clipă rămase tăcut. Ezitarea lui era abia perceptibilă, însă Josh o surprinse imediat. Era clar că voia să aducă vorba despre Grayson. Își mângâie bărbia, ca și cum ar fi cântărit cu grijă momentul potrivit.

– A existat un incident aici, acum ceva timp… mă întrebam ce s-a întâmplat după aceea. Speram doar să știu dacă acea persoană este bine.

– De ce nu întrebați direct persoana respectivă? răspunse Josh, evitând subiectul.

Nu avea nimic de adăugat. Iar dacă doctorul era atât de curios, putea afla pe cont propriu.

Un zâmbet ușor amar îi apăru pe buzele medicului.

– Mi-aș fi dorit, dar nu am reușit să-l localizez de atunci. Probabil va trebui să aștept următorul control… totuși, curiozitatea rămâne. În fine… să revenim la Chase.

Trecerea era bruscă, dar previzibilă. Josh rămase tăcut.

După o privire scurtă spre Chase, doctorul continuă:

– Nu ți-ai mai luat medicamentele de ceva timp. Trei zile fără nicio doză.

Privirea lui Josh se întoarse instinctiv spre Chase.

– E adevărat, spuse acesta calm.

– Chase… începu Josh, corectându-se imediat,

– Domnule Miller…

Chase îl întrerupse ușor, adresându-se direct doctorului:

– Nu mai am probleme cu somnul. Și nici disconfort. Cred că ar fi mai bine să renunț la tratament. Oricum discutasem despre reducerea dozei. Mă simt bine așa. Nu mai am nevoie de rețetă.

Tăcerea care urmă fu grea.

Josh îl privi fix pe Chase. Abia atunci înțelese clar: nu fusese o simplă neglijență. Chase renunțase intenționat.

Important era va face în viitor. Este logic ceea ce spune, gândi Josh.

Chiar dacă nu planificase asta, dacă Chase se simțea bine așa chiar și după ce încetase să mai ia medicamentul, nu putea să nu i-l mai dea acum? Nimeni nu își dăduse seama că nu lua medicamentul.

Josh se uită la Chase fără să bage de seamă expresia lui confuză. Doctorul, care privea scena, rămase nemișcat o clipă, apoi își drese vocea.

– Nu, nu poate fi oprit.

Tonul său, ferm și tăios, schimbă imediat atmosfera din încăpere. Chase și Josh deveniră serioși în același timp.

Josh își mută privirea spre doctor, rece.

– Încercați să-l speriați?

– Ți-am spus deja, răspunse acesta calm.

– Există riscuri serioase dacă îl opriți brusc. Sevraj, complicații… chiar șocuri.

– …Nu avem cum să știm sigur, interveni Chase, privindu-l direct.

Josh îi puse instinctiv o mână pe umăr, fără să-și dea seama cât de ferm. Chase, însă, îi acoperi mâna cu a lui, fără să-și slăbească deloc strânsoarea. Pentru el, care încă îl bănuia pe Steward, era firesc să fie atât de vigilent.

Steward își continuă conversația pe un ton aproape relaxat, fără a da de înțeles dacă îi cunoștea sentimentele lui Josh sau nu.

– Efectele secundare ale medicamentului au fost deja demonstrate prin experimente, dar nu se știe care vor fi efectele secundare ale tuturor medicamentelor atunci când sunt combinate. Desigur, dacă vreți să testați singuri ce se întâmplă, nu vă împiedic.

Josh își înăbuși un oftat.

Era evident că nu era un simplu avertisment medical — era o linie trasată clar.

Chase vorbi din nou, rar, fără emoție:

– Atunci ce ar trebui să fac? Să continui tratamentul?

Privirile se fixară asupra lui dar fața lui Chase rămânea complet impenetrabilă.

– Da, răspunse doctorul.

– Continuăm reducerea treptată, exact cum a fost planificat. Dacă apar reacții, intervenim atunci. Nu pot garanta ce se întâmplă mai târziu, chiar dacă acum pare stabil.

Josh interveni scurt:

– Dar domnul Miller a încetat deja să-l mai ia.

Expresia doctorului nu se schimbă. Nu părea surprins. Doar își păstră privirea calmă, evaluând situația.

– E un noroc că s-a manifestat acum.

Chiar atunci, o bătaie în ușă întrerupse conversația. Un angajat intră și îi înmână doctorului un dosar. Steward dădu scurt din cap, îl preluă și începu să-l răsfoiască fără grabă.

În liniștea care urmă, Josh rămase nemișcat, prins între fragmentele de informații și propriile gânduri care se adunau haotic. Simțea că ceva nu era în regulă, dar nu putea încă pune în cuvinte ce anume.

Doctorul parcurse documentele câteva clipe, apoi ridică privirea. Zâmbetul îi reveni pe chip, dar Josh avu senzația că era doar o mască.

– Rezultatele nu sunt rele.

Zâmbetul rămase fix, aproape artificial. Josh îl privi atent, așteptând continuarea.

– Sunt mai bune decât mă așteptam… și chiar mai bune decât data trecută. Asta înseamnă că a venit momentul să luăm o decizie.

Își mută privirea spre Chase.

– Putem continua reducerea treptată a medicamentului sau… îl putem opri complet și vedem cum reacționează organismul. Aș recomanda prima variantă, cum am spus și până acum. Dar nu pot impune nimic. Decizia aparține pacientului.

– Eu nu sunt pacient, interveni Chase imediat.

– Atunci ar trebui să-ți spun „client”? răspunse doctorul, cu același zâmbet ușor.

Niciuna dintre variante nu părea potrivită, dar nici nu era corectă în esență.

Josh rupse tăcerea, după o pauză grea:

– Nu cred că s-a schimbat nimic în privința deciziei de a relua medicamentele și de a observa evoluția.

– Nu există niciun alt Alpha extrem care să fi luat o combinație atât de mare de medicamente pentru o perioadă atât de lungă, adăugă doctorul, zâmbind larg.

De data aceasta, tonul lui părea sincer… sau poate doar mai sincer decât înainte. Josh simți însă cum îi crește tensiunea în piept.

– Sunt, de fapt, curios… continuă Steward,

– …cum se modifică organismul lui Chase atât de repede. Nu e o observație pe care ar trebui să o fac ca medic, dar…

Se opri pentru o clipă.

– …nu pot spune că nu mă interesează.

Își închise gura.

În încăpere se așternu o tăcere densă, apăsătoare, în care nimeni nu mai interveni.

********

Clic.

Laura, care întoarse brusc capul, rămase ușor surprinsă când văzu persoana care ieșea pe ușă.

– Doctore Steward, ce s-a întâmplat cu domnul Miller? Consultația a decurs bine?

– Da, Laura. A decis să continue tratamentul.

Laura înclină ușor capul, privirea ei alunecând spre ușa închisă.

– Și domnul Miller? Mai are nevoie de încă o consultație?

La întrebarea ei, doctorul răspunse cu aceeași calmă familiaritate.

– Bodyguardul și Chase aveau de discutat ceva. Nu trebuie să-ți faci griji.

– Ah, da?

Laura își retrase privirea de la ușă, aparent mulțumită de răspuns. Atmosfera din ea părea să se relaxeze.

Doctorul își aranjă dosarele și continuă, pe un ton mai scăzut, dar ferm:

– Vă rog să continuați reducerea dozei treptat. Și aveți grijă să nu îi administrați mai mult decât este necesar în viitor. Tratamentul nu este unul scurt, iar efectele secundare pot apărea oricând, fără avertisment. Dacă observați orice schimbare sau problemă, contactați-mă imediat.

Laura încuviință repede, vizibil tensionată.

– Desigur.

Doctorul o privi o clipă, apoi, ca și cum un gând îi revenise, întrebă:

– Dar acel bodyguard… am auzit că are un contract temporar, nu? Pare să aibă destulă încredere în Chase.

Laura răspunse fără să stea pe gânduri:

– A fost un atac terorist data trecută când bodyguarzii permanenți nu erau disponibili… așa că i s-a prelungit contractul până la finalul filmărilor.

– Toată echipa?

– Da.

Doctorul clipi încet, ca și cum ar fi procesat informația cu un interes vag.

– Toți pentru unul singur… ce risipă.

– Ce?

Laura îl privi nedumerită.

Doctorul zâmbi ușor, aproape absent.

– Nimic. Vorbeam cu mine însumi.

**

După ce doctorul își termină observațiile, Chase nu mai rosti niciun cuvânt. Nici Josh nu vorbi imediat. Tăcerea care se așternu între ei era aceeași ca înainte — densă, apăsătoare, greu de spart.

Josh fusese cel care ceruse să rămână singuri, dar acum, când ocazia chiar apăruse, îi era greu să înceapă. Își strânse ușor degetele, apoi, după o clipă de ezitare, inspiră adânc.

– Chase.

– Îmi pare rău.

Vocea lui Chase îl opri brusc. Josh își întrerupse gestul, mâna rămasă suspendată în aer înainte de a se retrage încet.

Chase își ținea mâinile în poală, degetele încrucișate, privirea coborâtă.

– M-am emoționat. Dar nu o să mai sar peste medicamente de acum înainte.

– …Da, răspunse Josh după o pauză.

Cuvintele îi rămăseseră blocate undeva între intenție și realitate. Planul lui de a discuta mai serios se dizolvase înainte să înceapă. Își trecu mâna peste ceafă, ușor jenat, încercând să recupereze controlul conversației.

–  Va fi doar pentru trei luni. După asta… probabil o să te simți bine.

Chase încuviință scurt.

Josh îl privi atent.

– Vrei să renunți la pastile cât mai curând?

– …

Tăcerea care urmă fu mai grea decât răspunsul.

Josh își îngustă privirea.

– De ce?

Chase nu răspunse. Nici nu se grăbi. Liniștea lui nu era defensivă, dar nici deschisă. Era doar… complet închisă.

Capriciu? gândi Josh, frustrat.

Și totuși, ceva nu se lega.

– E… începu Chase în cele din urmă, după o pauză lungă.

– Nu credeam că pot muri așa.

Cuvintele căzură simplu, fără dramatism. Tocmai de aceea îl loviră pe Josh mai tare.

– …de asta ai vrut timp de gândire? întrebă el încet.

Chase nu răspunse.

În schimb, se ridică brusc, ca și cum discuția fusese deja încheiată.

– Ești gata? Hai.

Și apoi, fără avertisment:

– Nu o să încetez să iau pastilele.

Îi atinse ușor buzele lui Josh într-un gest scurt, aproape mecanic, dar intenționat suficient cât să pară liniștitor.

– E în regulă.

Zâmbetul lui era calm, aproape reconfortant.

Josh îl privi cum pornește înainte și pentru o clipă, nu se mișcă.

Apoi îl urmă.

În minte îi reveni brusc vocea lui Dane.

Oamenii se înșală mereu unii pe alții, Josh.

Josh își încruntă ușor sprâncenele, privind spatele lui Chase.

Nu-mi spune că…

Gândul rămase neterminat. Nu avea suficiente dovezi. Nu avea nimic concret. Doar o senzație.

Și Chase nu îi oferea niciun răspuns.

După acea zi, Josh se gândi la asta din când în când. Apoi, încet, viața lui zilnică îl absorbi din nou — și gândul se pierdu în agitația obișnuită.

⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜⚜