Iubesc un idiot- Capitolul 3 – Partea a 2-a

Partea a 2-a

Aruncă o privire spre ecran și văzu că apelul venea de acasă. Răspunse absent, iar din difuzor se auzi imediat vocea lui Jian Suilin.

În ultima vreme, puștiul devenise surprinzător de șiret. De obicei îl suna de pe telefonul fix al casei, pentru că știa foarte bine că, atunci când apărea propriul lui număr pe ecran, Jian Suiying îi ignora apelurile de șapte sau opt ori din zece.

Nu era că Jian Suiying voia să fie meschin sau copilăros. Pur și simplu, nu știa exact când începuse schimbarea aceasta. Jian Suilin trecuse, fără să-și dea seama, de la perioada în care îl evita cu încăpățânare la una în care căuta în fiecare zi motive să stea pe lângă el.

Probabil că totul începuse încă din gimnaziu. La început, atașamentul acela insistent îl iritase îngrozitor pe Jian Suiying. Dar oricât de mult ar fi vrut să-l ignore, exista un lucru imposibil de evitat: nu putea să nu răspundă atunci când cineva îl suna de acasă.

– Frate, eu sunt.

– Da, spune, răspunse Jian Suiying cu o voce tăioasă, încă încărcată de nervii pe care și-i vărsase mai devreme.

De la celălalt capăt al firului se auzi o scurtă ezitare.

– Și Li Yu lucrează acum pentru tine?

– Da.

Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Jian Suilin vorbi din nou, cu un ton prudent:

– Frate… mâine vreau să vin și eu…

– Exclus, îl întrerupse imediat Jian Suiying.

– Ai făcut deja destule probleme venind aici. Ascultă-l pe tata și du-te să te relaxezi două săptămâni înainte să te întorci. Lasă-mă și pe mine să am puțină liniște.

– Frate, nu o să-ți fac probleme…

Vocea lui Jian Suiying deveni și mai nerăbdătoare.

– Nu.

La celălalt capăt, tonul lui Jian Suilin se încărcă de agitație.

– Li Yu abia a terminat liceul. Dacă el poate să lucreze pentru tine, pot și eu. Frate, lasă-mă să…

Jian Suiying închise direct telefonul.

Odată ce lua o astfel de decizie, nu mai exista loc de discuții. Iar dacă Jian Suilin continua să insiste, nu avea să primească decât o ceartă zdravănă.

Așa cum se așteptase, telefonul nu mai sună.

Dispoziția lui era deja suficient de proastă; dacă puștiul ar fi îndrăznit să insiste, probabil și-ar fi vărsat toată furia pe el.

Anul trecut, Jian Suiying cumpărase un teren în Qinhuangdao și plănuise să construiască acolo un hotel-resort de lux. Investise sume enorme pentru a obține aprobările necesare și pentru a extinde cât mai mult suprafața autorizată pentru construcție. Totul fusese pregătit până în cele mai mici detalii: finanțarea, echipa de construcții, proiectele, contractele.

Și tocmai când era pe punctul să înceapă lucrările, izbucnise problema.

Persoana responsabilă de aprobări fusese arestată.

Jian Suiying nu se temea că ar putea fi implicat direct. În primul rând, nu existau dovezi clare împotriva lui; în al doilea rând, suma pe care o folosise pentru „relații” era infimă în comparație cu amploarea cazului. Era puțin probabil să devină o țintă.

Avea totul pregătit – fonduri, echipă de construcții, planuri de proiect – și aștepta doar autorizația pentru a începe construcția. Acest incident, într-un moment atât de crucial, însemna nu numai că banii fuseseră irosiți, ci și că că era o întârziere semnificativă.

Banii investiți riscau să se scurgă inutil, iar fiecare zi pierdută îi afecta planurile și contractele deja pregătite. Gândul acesta îl scotea din minți.

În acea zi făcuse o adevărată scenă la birou, iar întreaga companie fusese cufundată într-o atmosferă apăsătoare. În afară de Li Yu, aproape nimeni nu mai îndrăznea să-i vorbească direct.

În ultimele două zile, Jian Suiying dăduse nenumărate telefoane, încercând să tragă sfori și să afle dacă se putea face ceva pentru a opri blocarea proiectului. Dar zvonurile spuneau că ancheta atingea persoane importante și nimeni nu îndrăznea să-i ofere vreo garanție.

În cele din urmă, nu avusese de ales decât să-și sune tatăl.

După ce ascultase totul în tăcere, acesta spusese calm:

– De ce nu mergi să vorbești cu bunicul tău?

Numai ideea îl făcuse pe Jian Suiying să ofteze.

După pensionare, bătrânul se retrăsese la Qinhuangdao, unde își petrecea zilele cultivând pământul și crescând găini, departe de agitația lumii. Jian Suiying nu voia să-l deranjeze — și, mai ales, nu voia să-l pună în situația de a-și folosi relațiile pentru el.

În primul rând, bătrânul era încăpățânat și s-ar fi putut să refuze direct.

În al doilea rând… chiar dacă accepta, predica moralizatoare care urma era inevitabilă.

Iar numai gândul îl obosea deja.

După multă chibzuință, Jian Suiying hotărî să meargă mai întâi personal la Qinhuangdao și să încerce să aranjeze o întâlnire cu persoana responsabilă. Dacă situația nu se rezolva până la sfârșitul lunii, atunci avea să recurgă la ultima variantă și să-i ceară ajutorul bunicului său.

De îndată ce luă decizia, începu să dea telefoane și să caute legături.

Abia spre prânz primi în sfârșit o veste bună: un prieten reușise să intermedieze o cină în aceeași seară.

Pentru prima dată după multe zile, Jian Suiying simți că apare o urmă de speranță.

Îl chemă imediat pe Li Yu.

– Li Yu, pregătește mașina. Plecăm acum la Qinhuangdao.

Din cauza stresului, Jian Suiying dormise foarte puțin în ultimele nopți. Odată urcat în dubă, se lăsă pe bancheta din spate și încercă să moțăie puțin. Dar aerul condiționat era prea puternic; după nici jumătate de oră se trezi tremurând și începu să strănute fără oprire.

Li Yu îl privi atent și se încruntă ușor.

– Ai răcit?

– La naiba… exact asta îmi mai trebuia. Și în seara asta trebuie să ies la masă cu oamenii ăștia. Xiao Zhao, de ce ai dat aerul condiționat atât de tare? Nu știi nimic despre economisirea energiei?

Furia acumulată în ultimele zile izbucni imediat asupra bietului șofer.

Tânărul de la volan nici măcar nu îndrăzni să răspundă. În acel moment înțelese perfect de ce ceilalți doi șoferi mai experimentați găsiseră scuze ca să nu facă această cursă.

Li Yu îi întinse calm un nou teanc de șervețele și deschise puțin geamurile.

– Oprim mai târziu la o benzinărie și cumpărăm medicamente. Ar trebui să te ajute până mâine.

Jian Suiying își suflă nasul și mormăi răgușit:

– Nu-i nevoie. Dorm puțin și-mi trece. Ai găsit informațiile despre tipul ăla? Dă-mi-le.

Li Yu îi întinse caietul pe care îl ținea pe genunchi.

Cu ochii ușor înroșiți de oboseală și răceală, Jian Suiying începu să răsfoiască documentele. În lumea lor, de multe ori era suficient să afli unde lucrase cineva și de unde provenea pentru a descoperi inevitabil o conexiune comună. Iar odată ce găseai acea legătură, jumătate din problemă era deja rezolvată.

Mulți oameni eșuau nu pentru că nu aveau bani.

Eșuau pentru că aveau bani, dar nu știau cui trebuiau să-i ofere.

Li Yu îl privi în tăcere.

De când îl cunoscuse, Jian Suiying îi păruse mereu un om extravagant, impulsiv și ușor frivol, genul care transforma totul într-o glumă sau într-o provocare superficială.

Dar acum era pentru prima dată când îl vedea complet absorbit de muncă, concentrat până la epuizare și prea obosit ca să mai acorde atenție oricărui alt lucru.

Și, fără să vrea, imaginea aceasta îi păru neașteptat de nouă.

După ce răsfoi documentele, Jian Suiying înjură printre dinți:

– La naiba…

Li Yu își ridică privirea spre el.

– Ce s-a întâmplat?

Jian Suiying își frecă tâmplele și oftă adânc.

– Tipul ăsta e din Yunnan. Sunt terminat… sigur mor de la băutură în seara asta.

Cu câțiva ani în urmă avusese un proiect în Yunnan. Totul mersese perfect: aprobările fuseseră obținute, construcția începuse deja, iar profitul părea garantat. Și totuși, în mod surprinzător, renunțase la proiect și îl vânduse altcuiva.

Unul dintre motivele principale era absurd de simplu.

Oamenii din Yunnan beau ca și cum alcoolul ar fi fost apă.

Pentru ei, mesele de afaceri deveneau adevărate probe de rezistență. Jian Suiying ajunsese atunci la concluzia că, dacă mai rămânea acolo câțiva ani, ori își distrugea ficatul, ori sfârșea paralizat înainte de treizeci de ani. De atunci dezvoltase o teamă sinceră față de oamenii care puteau bea fără limită.

Li Yu îl privi cu o urmă vagă de amuzament.

– Nu-ți place să bei?

– Îmi place să beau pentru plăcere. Câteva pahare fac conversația mai interesantă și mâncarea mai gustoasă. Dar când ajungi să bei peste măsură… asta nu mai e distracție, e tortură.

Se lăsă pe spate pe banchetă și închise ochii, vizibil epuizat.

– Ai rezervat hotelul? Probabil nu ne mai întoarcem în seara asta.

– O să fac rezervarea acum.

– Lasă momentan. Vedem mai întâi unde mâncăm și găsim apoi ceva aproape.

– Bine.

După o clipă de tăcere, Jian Suiying zâmbi amar.

– Xiao Li, în seara asta, fie că poți bea sau nu, trebuie măcar să mă ajuți puțin. Dacă problema asta nu se rezolvă, pierderea va fi uriașă.

Li Yu nu răspunse imediat. Oftă doar ușor.

– Asta face parte din muncă, continuă Jian Suiying.

– Crezi că e atât de ușor să faci bani?

Li Yu clătină încet din cap.

– Nu e ușor.

– Exact. Și să nu crezi că doar pentru că ai o familie influentă, lumea o să te respecte automat. La suprafață o să fie politicoși, pentru că ești tânăr și promițător. Dar pe la spate mulți te vor privi de sus. Îți vor spune vorbe frumoase și atât. Vei înțelege mai târziu…

Poate din cauza răcelii sau a oboselii, Jian Suiying începu să vorbească neobișnuit de mult. Cu ochii închiși și vocea răgușită, îi povesti despre începuturile sale — despre perioada când abia trecuse de douăzeci de ani și era convins că, având familia pe care o avea, succesul îi era garantat.

Crezuse că toată lumea îl va respecta.

Crezuse că banii vor veni ușor.

Dar realitatea îl lovise fără milă. Fusese nevoit să îndure umilințe, să suporte refuzuri, să muncească până la epuizare și să învețe singur cum funcționa lumea aceea crudă a afacerilor.

Tot ceea ce avea acum fusese construit, în cele din urmă, prin muncă și încăpățânare.

La început, Li Yu îl ascultase absent, fără prea mult interes. Dar treptat își întoarse privirea spre el.

Jian Suiying stătea întins pe bancheta din spate, cu ochii închiși, vorbind încet și rar, fără obișnuita lui aroganță zgomotoasă.

Pentru prima dată, Li Yu începu să-l privească cu adevărat.

La cină erau șase persoane. Ceilalți veniseră în principal ca să-l susțină pe Jian Suiying și să mențină atmosfera favorabilă. Masa deveni rapid zgomotoasă și încărcată de alcool.

În ciuda stării proaste, Jian Suiying își forță energia și întreținu conversația cu o naturalețe impresionantă. Vorbea fluent, glumea, ridica paharele unul după altul și, înainte ca masa să ajungă la jumătate, el și oficialul respectiv își spuneau deja „frați”, golind paharele ca și cum ar fi băut apă.

Și totuși, în sinea lui, Jian Suiying nu era deloc liniștit.

Cuvintele frumoase se spuneau ușor la masă. Adevărata problemă era ce urma după. Trebuia să continue să joace jocul până la capăt.

Când cina se termină și reuși în sfârșit să-i conducă pe toți afară, corpul lui cedă aproape instantaneu. Abia făcu câțiva pași înainte să se aplece brusc și să înceapă să vomite violent, speriindu-l pe chelnerul care trecea pe acolo.

Fața îi devenise complet albă, iar părul îi era ud de transpirație rece.

Li Yu își încreți involuntar sprâncenele la mirosul greu de alcool și vomă, însă îl prinse totuși de braț și îl ajută să se ridice.

Jian Suiying simțea că totul se învârtește în jurul lui. Picioarele îi erau moi, iar combinația dintre răceală și alcool îi sfâșia corpul. În clipa aceea își dorea sincer să poată leșina și să scape măcar pentru câteva ore.

Din păcate, constituția lui era prea rezistentă chiar și pentru asta.

Li Yu luă câteva șervețele, îi șterse gura fără prea multe cuvinte, apoi îi ceru recepției să pregătească două camere.

După aceea îl târî aproape pe sus până în cameră.

Jian Suiying se prăbuși pe pat fără vlagă, incapabil să mai facă altceva decât să geamă încet de disconfort.

Li Yu oftă încet, apoi îl ajută pe Jian Suiying să se ridice din pat și îl conduse până în baie. Îi turnă un pahar cu apă și i-l apropie de buze.

Jian Suiying clătină slab din cap, fără să deschidă ochii.

– Jian Ge, clătește-ți gura. Grăbește-te.

Vocea lui era deja răgușită de oboseală și alcool.

– Lasă-mă… să dorm puțin…

Li Yu își pierdu răbdarea. Îi împinse direct paharul la buze și îl forță să ia o gură de apă. Jian Suiying se înecă imediat și începu să tușească, în timp ce pe frunte îi apăreau picături fine de sudoare rece.

După ce reuși în sfârșit să-l facă să-și clătească gura, Li Yu îl conduse înapoi spre pat. Hainele lui Jian Suiying erau stropite cu vomă, iar Li Yu începu cu greu să i le scoată.

În seara aceea băuse și el destul de mult ca să-l protejeze pe Jian Suiying la masă, iar drumul lung îl lăsase deja epuizat. În realitate, nu avea niciun chef să mai aibă grijă de omul acesta dificil. Mai mult decât atât, să-l vadă pe Jian Suiying într-o stare atât de jalnică avea ceva satisfăcător.

Din păcate, acum îi era asistent.

Dacă îl abandona pur și simplu aici, ar fi fost imposibil de justificat a doua zi.

Din fericire, spre deosebire de data trecută, Jian Suiying nu mai avea energia necesară să-l provoace sau să-l tachineze. Li Yu îi scoase cu ușurință sacoul și cămașa.

Și totuși, după ce termină, nu se putu abține să nu arunce încă câteva priviri spre el.

Din cauza febrei și a alcoolului, Jian Suiying transpira abundent, iar tricoul subțire de bumbac îi era complet lipit de corp. Lumina galbenă și difuză a hotelului îi contura pielea și liniile trupului într-un mod neașteptat de viu. Chiar și în starea aceea slăbită și semi-conștientă, exista ceva periculos de atrăgător în imaginea lui.

Respirația lui Li Yu se înăspri aproape imperceptibil.

Instinctiv, întregul lui corp se tensionă, ca și cum ar fi intrat în defensivă.

Nu se considera atras de bărbați în general. Doar că persoana care îi stârnise sentimente era, întâmplător, un bărbat. Dar asta nu însemna că putea accepta liniștit reacția propriului corp atunci când privea un alt om aproape dezbrăcat — și mai ales nu pe Jian Suiying.

Expresia lui deveni rigidă.

Trase imediat pătura peste Jian Suiying aproape brutal, apoi se întoarse să plece.

– Li Yu…

Vocea amețită îl opri.

Li Yu întoarse capul și îl văzu pe Jian Suiying privind spre el printre pleoapele întredeschise, cu capul înclinat într-o parte.

– Apă… adu-mi niște apă…

Li Yu ezită o clipă, apoi deschise frigiderul și găsi o sticlă de apă minerală. Îl ajută pe Jian Suiying să se ridice și îi apropie sticla de buze.

– Bea.

Jian Suiying înghiți câteva guri mari de apă, apoi împinse sticla deoparte.

– Du-te și cumpără-mi medicamente pentru mahmureală.

Tonul acela autoritar era atât de firesc pentru el încât nici măcar beat nu-l putea ascunde. Când era treaz, se controla mai mult în fața lui Li Yu, însă acum toate reflexele lui obișnuite ieșeau la suprafață fără rețineri.

Li Yu îl privi rece. Cine ar fi avut chef să iasă în toiul nopții după medicamente?

În plus, Jian Suiying părea atât de amețit încât probabil nici nu și-ar fi amintit nimic dimineață. Era tentat să-l lase pur și simplu să adoarmă și să termine odată cu toată povestea.

Îl împinse ușor înapoi pe pernă și se pregăti să plece. Numai că, exact în clipa aceea, corpul lui Jian Suiying se înclină brusc într-o parte.

Capul îi căzu direct între picioarele lui Li Yu.

Li Yu încremeni instantaneu.

Avea doar nouăsprezece ani; oricât de calm ar fi încercat să pară, era imposibil să nu reacționeze când cineva îl atingea atât de neașteptat într-un loc atât de sensibil.

Jian Suiying scoase un geamăt slab și, părând incomodat de poziție, își mișcă instinctiv capul și mai aproape.

Într-o fracțiune de secundă, Li Yu se ridică brusc de parcă ar fi fost ars.

Fără să mai privească înapoi, ieși rapid din cameră. Ușa se trânti puternic în urma lui. Abia atunci, Jian Suiying deschise încet ochii.

În privirea lui apăru un zâmbet vag, leneș și satisfăcut.

Păcat că era cu adevărat prea amețit și lipsit de putere; altfel, mica lui scenă de beție ar fi fost și mai convingătoare.

Cu gândul acesta amuzat plutindu-i încă prin minte, adormi complet câteva clipe mai târziu.Dormise paisprezece ore fără întrerupere, un somn atât de adânc încât, atunci când Jian Suiying se trezi în cele din urmă, simți pentru prima dată după multe zile că trupul îi revenea încet la viață. Încă îl durea capul și avea senzația aceea ușoară de slăbiciune după febră și alcool, dar era incomparabil mai bine decât în noaptea precedentă.

Făcu un duș lung, aproape fierbinte, își spălă bine mirosul greu de alcool și fum de pe piele, își luă medicamentele pentru răceală și abia apoi îl sună pe Li Yu.

– Hei, Xiao Li, unde ești?

– În cameră.

– Bun. M-am trezit. Vino încoace.

La doar câteva minute după apel, se auzi o bătaie în ușă.

Jian Suiying tresări ușor. Nu se așteptase să vină atât de repede. Aruncă imediat halatul de baie în baie, apoi își trase pe el lenjeria subțire de unică folosință oferită de hotel — aproape transparentă și mult prea provocatoare pentru a fi purtată cu adevărat în fața cuiva.

În drum spre ușă, se opri chiar și o clipă în fața oglinzii de pe hol. Își aruncă o privire rapidă, își trecu mâna prin păr și, mulțumit de imaginea pe care o vedea, deschise în sfârșit.

În clipa următoare, zâmbetul îi îngheță ușor.

În fața ușii nu era doar Li Yu, ci și șoferul Xiao Zhao, cu obișnuita lui expresie naivă și ușor confuză.

Pentru o fracțiune de secundă, chiar și Jian Suiying — cu obrăznicia lui proverbială — simți o urmă de jenă.

– Te-am chemat pe tine. De ce l-ai adus și pe Xiao Zhao?

Li Yu răspunse calm:

– Credeam că vrei să plecăm acum că te-ai trezit.

– Cine a spus că plecăm? Xiao Zhao, du-te mai întâi în camera ta.

Tânărul șofer, care tocmai remarcase abdomenul definit și picioarele lungi ale șefului său, înțelese instantaneu că atmosfera devenea periculoasă și dispăru imediat fără să mai spună un cuvânt.

Jian Suiying îi făcu semn lui Li Yu să intre.

– Intră. Am ceva să-ți spun.

Li Yu îl urmă în cameră.

Jian Suiying se așeză comod rezemat de tăblia patului, cu picioarele lungi încrucișate leneș. Își aprinse o țigară și trase încet un fum înainte să vorbească:

– Tot vrei să mă întorc acum? Uită-te la mine. Pot să ies îmbrăcat așa? Ce vrei, să mă întorc gol?

În sinea lui, Li Yu își spuse că nici dacă ar fi fost obligat să fugă gol prin oraș, Jian Suiying probabil nu s-ar fi rușinat deloc.

Dar pe chipul lui nu se citi nimic.

– Mă duc să-ți cumpăr haine.

– Mhm. Cumpără-mi ceva comod. Și vezi dacă găsești și medicamente pentru durerea de cap și gât…

Apoi Jian Suiying se opri brusc și îl privi cu un zâmbet ambiguu.

– Apropo… știi măcar ce mărime port?

Își dădu imediat seama cât de provocator suna întrebarea și îl privi pe Li Yu cu o satisfacție evidentă, ca un prădător care tocmai întinsese o cursă.

Din păcate pentru el, Li Yu îi înțelesese deja foarte bine firea.

Jian Suiying era genul de om care nu rata niciodată ocazia să flirteze dacă situația îi permitea. Și cu cât cealaltă persoană părea mai stânjenită, cu atât devenea mai încântat.

Li Yu scoase doar un chicotit scurt și își lăsă privirea să alunece nepăsător spre partea inferioară a corpului lui.

– Pot aproxima.

Tonul lui fusese calm, aproape indiferent.

Dar tocmai acea lipsă de reacție îl lovi pe Jian Suiying mai puternic decât orice jenă sau împotrivire. Pentru câteva secunde rămase efectiv fără replică.

Când își reveni, realiză cu o ușoară frustrare că tentativa lui de provocare se întorsese împotriva lui.

Tuși scurt și își recăpătă aerul nepăsător.

– Atunci grăbește-te și întoarce-te repede. Ah, și spune-le celor de la hotel să-mi trimită și micul dejun.

De când Li Yu devenise asistentul său, insistase să-l roage pe Li Yu să facă multe lucruri care puteau fi făcute cu un simplu gest și se bucurase din plin de fiecare lucru mărunt pe care Li Yu îl făcea pentru el.

După ce Jian Suiying termină de mâncat în camera lui, Li Yu se întoarse cu haine și medicamente. Se îmbrăcă cu hainele  care îi veneau destul de bine, luă medicamentele și apoi îl conduse pe Li Yu afară.

După ce se urcă în mașină, Xiao Zhao întrebă:

– Domnule Jian, unde mergem?

Jian Suiying îi dădu o adresă, apoi îi zâmbi lui Li Yu și îi spuse:

– Mergem să-l vedem pe bunicul meu.

Cumpără o grămadă de suplimente pentru sănătate pe drum și merseră la casa bunicului său într-o procesiune grandioasă.

Bătrânul ducea acum o viață lipsită de griji. Cei aproximativ douăzeci de acri de pământ pe care tatăl lui Jian Suiying îi achiziționase în Qinhuangdao cu ani în urmă erau folosiți pentru agricultură și creșterea animalelor. De fiecare dată când Jian Suiying îl vizita și vedea acel pământ, simțea o durere în inimă. Acest teren era foarte aproape de un sanatoriu pentru liderii guvernului central și nu prea departe de centrul orașului. În ultimii ani, prețurile terenurilor din Qinhuangdao crescuseră vertiginos; a deține o locație atât de privilegiată era incredibil de profitabil. Era o adevărată risipă că acum era folosit pentru creșterea găinilor și cultivarea legumelor.

Când ajunseră, Xiao Zhao așteptă în mașină în timp ce el și Li Yu coborâră, cărând lucrurile.

Deși bătrânul avea părul pe jumătate alb, era bine dispus, stând la ușă cu o pipă în gură, și zâmbi imediat ce îi văzu coborând din mașină.

– Bunicule, strigă fericit Jian Suiying.

– Ticălos mic ce ești, în sfârșit ai timp să vii să mă vezi.

Bătrânul Maestru Jian îl bătu ușor pe Jian Suiying pe spate.

Jian Suiying șuieră:

– Bunicule, doar pentru o singură lovitură, îți garantez că voi trăi până la 120 de ani.

Bunicul Jian râse și îl certă:

– Care e rostul să trăiești atât de mult? E o risipă de mâncare pentru țară. Intră, intră. Hei, cine e tânărul ăsta?

– O, bunicule, acesta este nepotul lui Lao Li.

– Aaa? Nepotul lui Lao Li? A crescut atât de mult!

– Așa este.

– Vai de mine.

Bătrânul Maestru Jian îl privi pe Li Yu din cap până în picioare.

– Te-am văzut când erai mic, dar probabil nu-ți amintești. Cum te cheamă?

Li Yu răspunse respectuos:

– Numele meu este Li Yu.

– Da, da, ăsta e numele tău. Bunicul tău adora să-și etaleze talentul literar. Ți-a dat un nume de fată și am râs de el, dar totuși își putea argumenta perfect punctul de vedere. Hahaha.

Și Li Yu râse.

– Intrați.

În timp ce Jian Suiying intra, el spuse:

– Bunicule, am venit în grabă, așa că ți-am cumpărat niște lucruri din zonă.

Bunicul Jian se uită la cordyceps[1], castraveți de mare, cuiburi de păsări și alte asemenea lucruri și spuse cu o privire disprețuitoare:

– Ia-le înapoi. Nu vreau chestiile astea. Lasă-mă să-ți spun, cu cât mănânci mai mult din astea, cu atât vei muri mai repede. Dacă vrei să trăiești o viață lungă, trebuie să fii ca mine și să mănânci legume pe care le cultivi singur, fără poluare sau pesticide, în fiecare zi.

Jian Suiying chicoti stângaci:

– Da, da, ce spui e corect, dar am venit până aici, așa că trebuie să accepți sau să le dai oamenilor tăi.

Un cuplu de vârstă mijlocie ieși și le luă lucrurile din mâini, strigând:

–  A venit tânărul stăpân.

Bătrânul avea patru persoane acasă care să aibă grijă de el. Când era deosebit de multă treabă, cum ar fi în timpul plantării sau recoltării, trebuia să angajeze ajutor suplimentar, așa că nu se simțea deloc singur.

Merseră două sau trei minute pe jos de la poarta din față până la casă, timp în care Li Yu se uită la câmpurile de legume și păru să le găsească destul de neobișnuite.

Jian Suiying zâmbi și îi arătă una și alta:

– Acesta este un prun. Nu e sezonul potrivit acum, dar fructele vor fi delicioase peste o lună. Acest dovleac este deosebit de bun. Nu este foarte mare, dar este foarte dulce.

Bătrânul spuse vesel:

– O să tai un pui și o să-l fierb astăzi. E încă devreme pentru cină. Mă duc să aleg niște legume frumoase. De ce nu mergeți voi doi să pescuiți câțiva pești în lacul din spatele casei?

Jian Suiying spuse entuziasmat:

– Grozav! Barca este pregătită?

– Știind că vii, m-am pregătit. Lao Yang te așteaptă în spate. Îți dau două ore. Dacă nu prinzi un pește care cântărește cel puțin două kilograme, voi doi veți spăla vasele în seara asta.

Jian Suiying râse în hohote și spuse:

– Bunicule, mă subestimezi. Stai să vezi.

Jian Suiying acceptă gustările și apa pregătite de menajeră și îl conduse fericit pe Li Yu la malul lacului. De fiecare dată când venea la casa bunicului său, se ducea cu siguranță cu barca la pescuit. Peisajul din jur era plăcut, aerul proaspăt și erau puțini oameni în jur. Își aducea mâncare și băutură, acosta barca în mijlocul lacului, pescuia, citea romane și petrecea o după-amiază leneșă fără să se gândească la nimic altceva. Era incredibil de plăcut. Acum, avea de gând să îl ducă și pe frumosul Li Yu. Tânărul maestru Jian era fericit doar gândindu-se la asta.

Conducându-l pe Li Yu spre malul lacului, descoperiră o barcă albă cu motor legănându-se ușor lângă micul ponton de lemn.

Privirea i se pierdu peste întinderea apei strălucitoare și peste verdeața luxuriantă ce înconjura lacul. Pentru prima dată după mult timp, Li Yu simți cum pieptul i se ușurează. Inspiră adânc aerul curat, iar prospețimea lui îi limpezi mintea și îi alungă oboseala.

– Unchiule Yang! strigă Jian Suiying de la distanță.

Bărbatul zâmbi larg.

– Tinere stăpâne, ați ajuns. Barca e pregătită, iar undițele sunt deja la bord.

– Mulțumesc, unchiule Yang.

Cei doi urcară în barcă. Familiarizat cu locul, Jian Suiying porni motorul și conduse ambarcațiunea spre mijlocul lacului.

În timp ce fixa momeala în cârlig, întrebă nepăsător:

– Xiao Li, știi să pescuiești?

– Nu prea am experiență.

– Atunci vino aici, lângă mine.

Îi întinse undița pregătită, apoi îi aruncă și o cutie de bere.

– Relaxează-te puțin.

Li Yu se încruntă.

– Ieri ți-a fost atât de rău după ce ai băut prea mult și tot nu te lași?

Jian Suiying râse ușor.

– Asta nici nu se pune. E doar cât să-mi ud gura.

Li Yu clătină din cap, îi luă berea și o puse deoparte.

După ce își pregăti propria undiță, Jian Suiying sorbi cu poftă din berea rece ca gheața și oftă satisfăcut.

– Vremea asta e perfectă… Când eram mic, îmi petreceam aici toate vacanțele de vară și de iarnă. Pescuitul era preferatul meu.

Se lăsă pe spate în scaun, cu ochii întredeschiși, contemplând liniștea din jur.

Soarele împrăștia valuri aurii pe suprafața lacului. O adiere ușoară făcea iarba și florile sălbatice să danseze încet pe mal. Totul era atât de calm și de frumos, încât Li Yu simți cum tensiunea i se risipește fără să-și dea seama. Își închise ochii pentru o clipă.

Nu știa cât timp trecuse când, dintr-odată, vocea lui Jian Suiying îi răsună lângă ureche:

– Hei! A mușcat!

O smucitură puternică îi trase undița înainte, iar Li Yu era cât pe ce să cadă de pe scaun. Se redresă instinctiv, deschizând ochii surprins. Jian Suiying se repezise deja asupra lui și trăgea entuziasmat de fir.

– Ai adormit? Nu poți să fii atent? După cum trage, sigur e unul mare!

Li Yu îl ajută să strângă firul.

Curând, un crap gras și argintiu, lung de mai bine de un cot, țâșni din apă zbătându-se cu putere. Jian Suiying izbucni în râs.

– Frumos exemplar! Destul cât să mâncăm bine diseară.

Li Yu râse și el, rar dezinvolt.

– Înseamnă că nu mai trebuie să spălăm vasele?

– Nu cred că are nici două kilograme. Mai trebuie să prind încă doi.

În timp ce încerca să apuce peștele alunecos, acesta se zbătu violent și îi scăpă din mâini cu un plesnet puternic. Înainte ca Jian Suiying să-l poată prinde din nou, crapul sări direct pe hainele lui Li Yu, stropindu-l din cap până-n picioare.

Li Yu privi iritat materialul ud lipit de corpul său.

Jian Suiying râdea fără oprire.

– Am haine de schimb în cabină. Vrei să te schimbi?

Simțindu-se inconfortabil în hainele ude, Li Yu ezită o clipă înainte să dea din cap.

– Bine… unde mă pot schimba?

– Stai, îți aduc eu ceva.

Jian Suiying intră în cabină și ieși după câteva momente cu un set de haine sport. Tocmai când Li Yu întinse mâna să le ia, Jian Suiying le trase înapoi.

– Hei… Xiao Li, știi să înoți?

Li Yu făcu instinctiv un pas înapoi.

– Jian Ge…

Zâmbetul lui Jian Suiying deveni jucăuș.

– E atât de cald. Ce-ar fi să facem o baie?

– Nu e nevoie.

Prudența din ochii lui Li Yu deveni evidentă. Îl cunoștea deja suficient pe Jian Suiying cât să știe că era capabil de orice impuls.

Jian Suiying oftă teatral.

– Chiar nu poți să fii puțin mai energic la vârsta asta? Sau costumul ăsta te face prea serios? Când te-am întâlnit prima dată, păreai mult mai viu.

Li Yu se simți ușor stânjenit și nu găsi imediat un răspuns.

În cele din urmă, Jian Suiying îi întinse hainele.

– Hai, schimbă-te.

Li Yu intră în cabină și începu să-și scoată hainele ude. Jian Suiying rămase rezemat de cadrul ușii, privind cu un interes deloc ascuns.

Li Yu îl privi o dată. Apoi încă o dată. Dar Jian Suiying nu părea deloc dispus să-și întoarcă privirea.

Jenat, Li Yu continuă să se schimbe, încercând să-l ignore. În schimb, Jian Suiying deveni și mai obraznic, comentând fără rușine:

– Țsk… Xiao Li, ai un corp incredibil. Cum ai ajuns în forma asta?

Li Yu răspunse scurt, cu o rigiditate aproape defensivă:

– Fac exerciții.

Jian Suiying îl privi cu interes, sprijinindu-se nepăsător de cadrul ușii.

– Din câte am văzut, joci mai ales baschet și fotbal. În liceu erai mereu ocupat, probabil nici nu aveai timp să ieși prea des la antrenamente. Atunci cum ai ajuns într-o formă atât de bună? Sală? Exerciții zilnice?

Privirea lui îi alunecă fără reținere peste trupul lui Li Yu, urmărind liniile ferme ale mușchilor ascunși sub pielea tânără și elastică. În sinea lui, aproape că simțea impulsul de a-i atinge.

Sub acea privire directă, Li Yu se simți din ce în ce mai incomod. Fără să vrea, îi reveniră în minte zvonurile recente despre fiul cel mare al familiei Jian — șoaptele insistente că ar prefera bărbații. Un fior rece îi traversă pieptul, amestecând disconfortul cu o vagă senzație de ofensă.

Își ridică ochii spre Jian Suiying și spuse rece:

– Sunt sportiv de nivel secund național.

– Serios?

Jian Suiying ridică o sprânceană, vizibil surprins.

– Și ce practici?

Știa că mulți adolescenți își cultivau hobby-uri sportive pentru competiții și pentru avantajele de la admiterea la facultate, însă nu se așteptase ca Li Yu să fie atât de serios implicat.

În timp ce vorbea, intrase deja în cabină și se apropiase de el cu naturalețea unui om obișnuit să invadeze spațiul personal al altora.

– Atletism? Baschet? Lasă-mă să-ți îndrept gulerul…

Mâna lui se întinse ambiguu spre gâtul lui Li Yu.

Atunci Li Yu zâmbi ușor. Un zâmbet frumos, dar periculos.

Dinții lui albi străluciră rece.

– Box.

Jian Suiying încremeni pentru o clipă.

Își retrase mâna aproape instinctiv și își aranjă singur gulerul, râzând sec.

– Nu-i rău… chiar nu mi-aș fi dat seama.

Își atinse absent nasul.

– Eu făceam Taekwondo pe vremuri.

Li Yu își trase hotărât tricoul în jos, își netezi gulerul în fața oglinzii și spuse calm:

– Hai să mergem la pescuit.

Jian Suiying își retrase privirea cu un regret greu de ascuns. Tocmai voia să mai spună ceva când telefonul îi vibră în buzunar.

Aruncă o privire spre ecran. Bunicul său.

– Alo?

– Suiying, ce faci? Te pregătești să speli vasele?

Jian Suiying râse imediat.

– În niciun caz. Așteptați-mă să mă întorc.

– Grăbește-te. Puiul e aproape gata.

– Bine, ajung imediat.

Când ieși din cabină, Li Yu se așezase deja la locul lui, privind atent suprafața lacului.

Jian Suiying se așeză lângă el și, fără să se gândească prea mult, îi trecu ușor degetele prin părul încă răvășit.

– Sincer… arăți mult mai bine în haine sport.

Li Yu își înclină discret capul și îi aruncă o privire liniștită, limpede ca apa lacului.

În clipa aceea, inima lui Jian Suiying bătu violent.

Nu doar repede — ci atât de puternic încât aproape îi tăie respirația.

Lacul sclipea sub soarele amiezii, vântul adia ușor, iar în jurul lor nu exista nimeni altcineva. Atmosfera devenise subtil ambiguă, încărcată de o tensiune tăcută care părea să crească odată cu fiecare secundă.

Era genul de moment în care orice s-ar fi putut întâmpla.

Și tocmai asta îl neliniștea pe Jian Suiying.

Li Yu nu era cineva pe care să-l poată trata ca pe una dintre aventurile sale obișnuite. Era tânărul stăpân al familiei Li — mândru, inteligent și imposibil de manipulat cu ușurință. Dacă ar fi fost altcineva, Jian Suiying nu s-ar fi limitat doar la atingeri întâmplătoare și priviri provocatoare. În mod normal, după o lună de curtare, ar fi ajuns deja în pat cu persoana respectivă.

Dar cu Li Yu trebuia să înainteze încet, aproape cu grijă obsesivă, testând fiecare reacție, fiecare limită. Se temea că, dacă împingea lucrurile prea departe, Li Yu avea să fugă imediat.

Totuși, răbdarea nu fusese niciodată punctul forte al lui Jian Suiying.

Faptul că îl vedea zi de zi pe Li Yu, că îl avea atât de aproape și totuși nu îndrăznea nici măcar să-l atingă cu adevărat, îl făcea să se simtă din ce în ce mai neliniștit. Dorința îi creștea constant în piept, transformându-se într-o combinație frustrantă de nerăbdare și neputință.

Avea impresia că îi lipsea doar o oportunitate.

Doar un singur moment potrivit.

Însă nu știa nici când avea să apară acel moment, nici dacă va avea curajul să-l profite atunci când va veni.

Nota traducătorului

[1] Cordyceps este o specie de ciuperca folosita din cele mai vechi timpuri ca remediu natural in medicina traditionala chinezeasca si nu numai, avand o serie de beneficii pentru sanatate.