Iubirea din umbră -Capitolul 20

Acum șase luni.

În miezul nopții, cineva a bătut la ușa dormitorului meu. Citit până târziu, fără să pot adormi.

În mintea mea, m-am gândit că e Junior, probabil venind să mă deranjeze ca de obicei. Dar când am deschis ușa, Phi Kai stătea în fața mea. Fața îi era palidă și arăta îngrozitor.

– Phi Kai! De ce ai venit așa și fără să spui nimic? Ești bolnav? l-am întrebat șocat.

În spatele lui stăteau doi bărbați, parcă ar fi fost bodyguarzi.

– Totul e bine… Mi-era dor de tine, așa că am venit să te văd, mi-a spus Phi Kai cu un mic zâmbet, ca de obicei. Acum că zâmbea, nu mai arăta atât de rău.

– Intră. Și mie mi-e dor de tine. Sunt ocupat cu munca la cafenea. Nu cred că mai am timp să te vizitez, i-am spus lui Phi Kai cu un sentiment de vinovăție.

De fapt, nu-l vizitam intenționat, pentru că nu voiam să-l întâlnesc pe Khun Pham.

– Um, bine, hai să vorbim puțin.

Phi Kai mi-a pus o mână pe umăr și a zâmbit.

– Bine, ăhm, aceștia doi… m-am uitat la cei doi bodyguarzi cu ezitare.

– Ah, i-a trimis el, uh… Voi doi stați pe afară și așteptați. I-am spus deja lui Khun Pham că vin să vorbesc cu fratele meu.

Cei doi bărbați au dat din cap. Apoi Phi Kai a intrat și a închis ușa imediat.

– Ai slăbit sau mi se pare?

L-am luat pe Phi Kai de braț și l-am așezat pe pat. Expresia lui palidă nu-mi scăpa, iar când l-am atins, am simțit doar piele și oase.

– Hmm… hugh… hugh…

Phi Kai, care stătuse jos pentru un timp, și-a ridicat brusc capul, cu lacrimi șiroindu-i pe față. L-am privit șocat și neputincios, pentru că de obicei nu-l vedeam plângând. Cred că singura dată când l-am văzut așa a fost la înmormântarea mamei și a tatălui nostru. După aceea, fusese mereu un frate mai mare amabil și liniștit pentru mine.

– Ce s-a întâmplat, Phi Kai? Calmează-te, nu plânge, ce e? am spus agitat, căutând repede șervețele să-i șterg lacrimile, simțindu-mă neputincios.

– Nu mai pot. Nu mai pot, spunea fără oprire, ștergându-și lacrimile.

Să-i văd lacrimile curgând așa mă durea și pe mine.

– Ce te supără? Spune-mi, te voi ajuta, doar spune-mi ce nu e în regulă, i-am spus lui Phi Kai nerăbdător, trăgându-l spre mine într-o îmbrățișare strânsă, ca să știe că sunt aici, lângă el.

– Vreau să mor. Vreau să mor tot timpul, mi-a spus Phi Kai cu voce tremurândă.

Răspunsul m-a șocat, iar inima aproape că mi s-a oprit.

– Te-a rănit? Te-a rănit… am întrebat nerăbdător.

– Nu… din nou, nu se poartă bine cu mine. Nu e amabil… dar… știi ceva? Va avea un copil.

Această veste m-a lovit atât de tare încât m-am simțit torturat fără control. Am încercat să-mi înăbuș sentimentele, să le ignor. M-am concentrat pe sentimentele lui Phi Kai, nu pe ale mele.

– Phi Kai, calmează-te. Cum s-a putut întâmpla? Este căsătorit? Dacă da, lasă-l, i-am spus lui Phi Kai cu furie și durere. Cum a putut să facă asta?

– Nu, nu este căsătorit. Dar are o logodnică și va avea un copil. A spus că a făcut-o din necesitate. Dar nu pot să nu mă gândesc la asta, a spus, strângându-mi mâna tare, ca și cum ar fi avut nevoie de încurajare.

– Ce necesitate e asta? Asta e o scuză pretențioasă pentru o persoană rea, care joacă la două capete, am spus indignat.

Fratele meu este prea prețios pentru a fi jucăria și soția unui tip ca acela.

– Nu pot să-ți spun detaliile. Dar înțeleg, înțeleg situația lui. Nu-i ușor pentru el. Este o persoană bună. Am încredere în el.

Văzându-mă, starea lui a început să se îmbunătățească. Așa că mi-am dus mâinile la fața lui și am încercat să-i șterg lacrimile, încercând să-l calmez.

– Dacă așa crezi, atunci nu pot face nimic. Dar nu cred că trebuie să te gândești prea mult la asta. Cred că ar fi mai bine să vorbești direct cu el. Dacă te iubește cu adevărat, indiferent ce se va întâmpla, va face tot ce trebuie pentru a clarifica situația. Trebuie doar să lupți.

– Nu… nu pot să-i spun nimic despre asta, mi-a spus Phi Kai, în timp ce lacrimile lui îndurerate nu se opreau.

– Phi Kai… de ce ești cu el?

– Nu vreau să devin o povară pentru el, tocmai când trece printr-o perioadă dificilă.

– Phi Kai, de ce nu stai departe de el?

– Sunt multe lucruri pe care nu le pot spune. Dar sunt aici pentru că așa am ales eu, de la prima dată când l-am întâlnit, nu a fost niciodată doar al meu și așa a fost tot timpul, a spus Phi Kai, iar lacrimile au început să curgă din nou.

– Phi Kai!!! i-am strigat numele șocat. De ce era așa?

– După poziția lui, poate să iasă cu câte persoane vrea. Asta nu mai contează pentru mine, și-a șters Phi Kai lacrimile și mi-a vorbit hotărât.

– Totuși, nu trebuie să tolerezi să te înșele, Phi Kai. Trebuie să te desparți de el. În plus, el va avea un copil, poți suporta așa ceva?

– De fapt, în ceea ce privește faptul că are pe altcineva, pot să tolerez asta pentru că știu că nu e ceva serios. Dar când am aflat că va avea un copil cu acea femeie, m-am simțit foarte rău. Înainte credeam că vreau să rămân alături de el și să nu-mi pese de nimic. Dar acum sufăr prea mult, mă gândesc prea mult, mă doare până simt că înnebunesc, dar… nu pot să mă despart de el.

– Pot să am grijă de mine sau, dacă nu te deranjează, poți veni să locuiești cu mine și eu voi avea grijă de tine.

– Nu e atât de ușor. Eu… îl iubesc.

– Dar nu merită! Sau vrei să mă duc eu să clarific situația cu el?

Dacă îl iubește atât de mult, dar îl rănește în felul ăsta, trebuie să se oprească imediat.

– Nu! Gata, știu doar că trebuie să mă ascund pentru o vreme. Phi Kai a încercat să explice, dar s-a răzgândit.

– Ce… de ce? am întrebat surprins. Unde ar fi mers și de ce trebuia să facă asta?

– Nong… am depresie.

– Phi Kai!

Cuvintele lui Phi Kai mi-au încremenit corpul, inima aproape că a încetat să bată.

– Am fost la doctor, a spus calm, ca și cum ar fi vorbit despre o boală obișnuită. Dar nu, această boală îi face pe oameni să sufere atât de mult încât nu mai vor să trăiască.

– I-ai spus lui Khun Pham?

– Nu i-am spus că am fost la doctor. Doar i-am spus că sunt stresat.

– Ești stresat pentru că va avea un copil, nu-i așa?

– Ăhm… De fapt, sufăr de această boală de când au murit părinții noștri… dar de obicei iau medicamente și folosesc terapia prin desen pentru a depăși aceste sentimente negative. Când îl am pe Khun Pham alături, mă simt mai bine.

– Nu știam… am murmurat trist.

– După ce am încetat să mai iau medicamente și m-am bazat doar pe desen, nu am mai avut probleme… dar cu cât stau mai mult cu el, cu atât începe să aibă mai puțin timp pentru mine din cauza conflictelor de muncă și familiale. În afară de familia lui, când echipa lui este slabă, trebuie să meargă mai des cu alte persoane. Când e așa, mă simt și mai singur, trăiesc în fiecare zi în acel apartament mare, ar trebui să fie frumos pentru că am totul, plus mult timp pentru a lucra și a picta. Îmi place, dar nu știu de ce, când Khun Pham e așa, încep să desenez din ce în ce mai puțin. E ca și cum nu aș avea inimă să desenez. Mă stresează, cu cât mă stresează mai mult, cu atât nu mai pot desena. De când am aflat că va avea un copil… Acum, nu mai pot desena deloc…

– Phi Kai…

– Și când nu pot desena, vreau să mor. Vreau să mor iar și iar. În fiecare zi, trebuie să lupt împotriva impulsului de a mă tăia cu un cuțit sau de a sări de pe balconul camerei mele. Încerc să mă controlez și să mă opresc în fiecare zi. Dar de la o zi la alta situația se înrăutățește…

De data asta, Phi Kai a izbucnit din nou în plâns. Înțelegeam că, de când era mic, desenul fusese viața lui Phi Kai. Dacă nu mai putea desena, nu era de mirare că era așa.

– Și i-ai spus lui Khun Pham că ești așa? Trebuie să-i spui, să te ducă undeva să schimbi mediul, sau să te ducă la doctor.

– Absolut nu. Dacă află că sunt atât de rău, va trimite pe cineva să mă supravegheze sau mă va trimite la spital. Dar dacă face asta, nu-mi voi reveni. Știu că voi fi mai rău ca înainte.

– Atunci, ce vei face sau… vrei să vin cu tine? m-am oferit ezitant.

– Nu se poate așa, tu trebuie să mergi la școală.

Phi Kai s-a încruntat dezaprobator.

– Atunci ce pot face ca să te ajut? Poți să-mi spui, i-am spus hotărât, intuind că ceea ce vrea să facă nu va fi ușor, pentru că știam că Khun Pham are multă influență și bani.

Evadarea lui era aproape imposibilă.

– Mulțumesc, chiar am un plan. Dar nu pot să-ți spun prea multe detalii, pentru că la un moment dat va veni să te ia și te va forța.

– Este periculos? Dacă e riscant, nu o face.

– Va fi bine, am pe cineva care mă va ajuta. Poți avea încredere în mine. Mi-a strâns mâinile ca și cum ar fi vrut să mă liniștească.

– Atunci, ce-i voi spune? l-am întrebat pe Phi Kai îngrijorat.

Însemna că trebuia să mă confrunt cu acea persoană?

– Dacă te întreabă, trebuie să spui că nu știi nimic despre mine. Cred că va fi egoist, dar poate va trimite pe cineva să te supravegheze sau să te urmărească. Ai răbdare, îți promit că voi încerca să mă vindec cât mai repede.

– Da, nu-ți face griji, te voi ajuta să păstrezi secretul. Am fost ferm de acord că, dacă asta i-ar fi adus fericirea înapoi, aș fi fost fericit să fac orice.

– Dar dacă te amenință sau vrea să-ți facă rău, trimite-mi un semnal și mă voi întoarce imediat, mi-a spus Phi Kai cu o expresie serioasă pe față.

– Phi Kai…

– Cred că e cel mai bine așa. Vreau să încerc să-mi asum un risc. E singura cale prin care mă pot recupera. Îți spun asta dinainte pentru că nu vreau să te îngrijorezi după și vreau să-ți spun cum să scapi.

– Phi… cât timp vei lipsi? am întrebat, îmbrățișându-l îngrijorat, temându-mă pentru el.

– Nu știu… Până când voi începe să desenez din nou… Sper să nu dureze prea mult.

Eram îngrijorat pentru că părea că ar putea ceda în orice moment. Nu voiam să se întâmple asta. Nu ar mai trebui să fie așa.

– Unde te duci? Poți să-mi spui?

– În Italia.

În acel moment, Phi Kai mi-a spus că nu ar trebui niciodată să spun sau să menționez unde este. Khun Pham nu trebuia să știe niciodată unde a plecat. Dar dacă aș fi fost sub o presiune insuportabilă, ar trebui să-i trimit un semnal și el s-ar întoarce imediat.

Au trecut 6 luni și nu pot să cred că am rezistat atât de mult.

Am luat telefonul, l-am deschis și au apărut treizeci de apeluri pierdute. Dar nu-mi pasă, acum sufăr prea mult…

Am deschis aplicația Twitter și am tastat un mesaj…

[Cod Roșu.]

Hugh… Lacrimile îmi curg până când ochii mi s-au încețoșat, făcând tastarea să se oprească. Folosim Twitter pentru a răspândi știri fără să ne vedem. El va verifica știrile pe Twitter, iar – Cod Roșu este codul pe care am convenit să-l folosim ca semnal pentru a spune că nu mai pot.

Dar nu pot face asta, încă nu e bine…

Am șters tot textul și l-am rescris.

[Mi-e dor de tine.]

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de el. Vreau să fiu din nou fratele mai mic, cel protejat. Dar nu mai e posibil, sunt adult și mă gândesc prost că acum ar trebui să-l protejez eu. Dar m-am supraestimat. Sunt foarte slab și încă las dragostea să mă orbească.

M-am redus la asta.

Dacă Phi Kai ar ști, ar fi sigur trist.

Dar trebuie să aștept ca totul să se termine, trebuie să merg mai departe, vreau ca Phi Kai să se vindece mai întâi. Dacă se va întoarce aici, va trebui să aibă o minte puternică. Pentru că venirea aici și vederea lui Khun Pham îl poate înnebuni din nou. Khun Pham este o persoană care poate înnebuni pe cea mai puternică persoană, iar fratele meu este o persoană sensibilă, în plus a suferit de depresie. Cum ar putea suporta asta?

Mi-am șters lacrimile, m-am calmat și am încercat să lupt din nou, spunându-mi că totul va fi bine. Trebuie să suport, trebuie să trec prin acest proces încet, ca doi ani pentru a ieși din datorii, sau poate mai repede dacă… Phi Kai se va întoarce?

Pe de altă parte, dacă aș câștiga mulți bani, aș putea să-mi permit să plătesc datoria mai repede.

Telefonul sună din nou.

Este un număr necunoscut…

M-am hotărât să răspund, dar sunetul pe care l-am auzit aproape că m-a făcut să scap telefonul din mână.

[Unde ești?] Este vocea lui Khun Pham. Oricât de scurtă ar fi fost, mi-o amintesc perfect… Inima îmi bătea nebunește.

– Uh… Khun Pham, am spus cu teamă.

[Am întrebat unde ești!]

Vocea lui era atât de întunecată încât aproape devenise un strigăt. Ceea ce mă îngrozea era că această neascultare mi-ar fi cauzat o problemă și mai mare.

– Chon… Chonburi, i-am spus imediat.

[Ce naiba faci acolo!!] Un strigăt puternic m-a făcut să îndepărtez telefonul de ureche. Era foarte furios.

– Eu… am venit să-mi vizitez părinții la templu.

[Cine ți-a dat voie să mergi acolo! Ai uitat ce zi e azi!!!]

Strigătele au continuat până când am devenit complet nervos, atât de mult încât am uitat că în acel moment mă simțeam puțin trist. Nu puteam decât să-mi fie frică.

– Am… văzut că tu… aveai pe cineva cu tine, am spus bâlbâindu-mă.

[Cui îi pasă de el? Întoarce-te într-o oră sau vei fi pedepsit aspru… Bip… Bip… Bip…]

M-am uitat la telefonul care fusese închis și am rămas uluit.

– Ce fel de persoană mă tratează așa?

De fapt, persoana care ar trebui să fie furioasă ar trebui să fiu eu. Din punct de vedere emoțional, m-a distrus deja, din nou. La naiba!!!! Pentru mine, frica aproape că s-a transformat în furie.

Eram atât de furios încât aș fi vrut să arunc telefonul în apă, dar nu am îndrăznit, am regretat și în cele din urmă m-am urcat din nou în mașină.

Am pornit motorul și m-am întors spre Bangkok, spunându-mi că totul va dura doar doi ani. Dar dacă chiar m-ar fi chemat pentru o partidă în trei cu Nathan, l-aș fi pălmuit sau aș fi încercat să-l lovesc cu piciorul sau să-l fac bucăți.

La naiba, să fiu în închisoare ar putea să mă facă mai fericit!

După ce am condus o vreme, a venit din nou un apel, de data asta era Khun Phop. Am apăsat butonul de răspuns prin Bluetooth.

– Da, Khun.

[Khun Kan!!!]

Khun Phop mi-a pronunțat numele tare.

– Nu te plânge, mă întorc, am răspuns repede.

[Nu mă plâng. Dar Khun Pham era foarte furios. De ce ai făcut asta? Ai dispărut brusc și telefonul era închis.]

– Nu-mi plac partidele în trei, am spus furios.

[Ce…?]

– Ei bine, un trio, cine doarme în trei. Dacă Khun Pham mă roagă să fac asta, aș prefera să merg la închisoare. Nu o voi face.

[Khun Kan, calmează-te! Nu se va întâmpla nimic de genul ăsta.]

Khun Phop trebuie să mă fi auzit într-o stare de spirit fără precedent și a încercat să mă calmeze.

– Dar Nathan este acolo. Dacă nu pentru o partidă în trei, atunci de ce-l lași pe Nathan să rămână cu Khun Pham? Mă voi întoarce să dorm în dormitorul meu. E mai bine așa.

[Mă tem că nu este o decizie pe care o poți lua tu, Nathan a plecat.]

Nathan a plecat?

– Atunci… unde trebuie să merg? am întrebat cu reticență, pentru că dacă Nathan nu era acolo, eram gata să mă întorc la el.

[Du-te la apartament. Khun Pham te-a căutat acolo, când nu te-a găsit. Era foarte furios. Era chiar furios.]

– Bine, am spus, puțin ușurat că nu trebuia să dorm în mansardă în acel moment… Chiar urăsc să dorm într-un loc unde este Nathan.

Mi-a luat mai mult de o oră să conduc; ambuteiajul de lângă apartament a fost motivul întârzierii de mai bine de o oră. Venind de la Chonburi la Bangkok, ar fi trebuit să zbor ca să mă întorc la timp, așa cum mi s-a ordonat.

Am parcat mașina și am intrat în lift panicat, mi-era frică de orice. Furia și frustrarea mea aproape că s-au evaporat, la fel cum s-a evaporat și furia față de Khun Pham.

Când am ieșit din lift, am văzut patru bodyguarzi ai lui Khun Pham stând în fața camerei, așa că le-am zâmbit scurt. Dar acei bărbați mari doar au dat ușor din cap. Am atins cartela și am deschis ușa.

Khun Pham stătea pe canapeaua din livingul rece, exact ca atunci când m-au adus să vorbesc cu el acum șase luni. Am respirat adânc și m-am oprit lângă canapeaua pe care stătea.

– Da… Khun Pham, l-am strigat în șoaptă.

Khun Pham și-a strâns ochii și s-a uitat la mine, aproape făcându-mă să tremur.

– O oră și treizeci și unu de minute, mi-a spus rece.

Eram îngrozit că m-ar fi lovit atât de tare, așa cum spusese. Era prima dată când nu-l ascultam, deși nu știam care va fi pedeapsa, dar văzusem deja prea multe și nu voiam să mă mai rănesc.

– Mașina… era ambuteiaj. Sunt aici… Am venit repede.

– Mă întreb dacă Minicooperul nu este suficient de bun. Mâine îi voi cere lui Phop să-ți schimbe mașina cu un Lamborghini.

Khun Pham a spus în glumă, jucându-se și speriindu-mă. De ce ar lua acele mașini scumpe ca să mi le dăruiască? Era clar o glumă.

– Nu, Khun Pham, te rog, nu face asta. Îmi pare rău.

– De ce nu ești încă mulțumit? Spune-mi un lucru: ce trebuie să-ți dau ca să devii mai docil și să-ți faci datoria?

Iubește-mă și vino la mine și eu… nu voi fi încăpățânat.

– Eu… nu vreau nimic.

Chiar și cu acest gând, am spus ceva complet diferit.

– Nu vrei nimic, așa că voi schimba întrebarea: vrei să te pedepsesc?

M-am uitat la el cu inima complet închisă, cu ochii recunoscându-mi deja soarta.

– Eu… depinde de Khun Pham.

Nu voiam să fiu pedepsit. Dar nici nu aveam dreptul să-i cer să nu mă pedepsească.

– Ei bine, te vei pedepsi singur, așa că du-te să faci un duș, pregătește-te și urmează-mă în camera mea în cincisprezece minute, a spus rece, apoi s-a ridicat și s-a îndreptat spre cameră să aștepte să mă pedepsească pe pat.

Nu mai aveam de ales. Am intrat la duș și m-am pregătit nerăbdător. Trebuia să suport oricum, nu?

Chiar dacă am trecut printr-o perioadă în care am crezut că nu voi putea suporta.

Azi, când eram pe punctul de a trimite un mesaj, m-am gândit…

De fiecare dată când primesc o astfel de lovitură, suport puțin mai mult și mă aștept puțin mai puțin, dar îl iubesc mai mult.

Trebuie să-mi țin sub control sentimentele, să nu arăt prea multă afecțiune sau gelozie, pentru că un datornic ca mine trebuie doar să-și facă treaba de a-l satisface în pat.